Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Cornelia Buzatu
Data postării: 9 august 2023
Vizualizări: 613
Poezii din aceiaşi categorie
Labirinturi
In labirinturile tale către mine
Se pierd cuvinte la puterea infinit
Si eu , cu ale mele gânduri tot la tine,
Ma sting subit.
Ale tale carismatice culori sublime
Se pierd tăcut la ceas de asfințit
In încercarea lor sa imi aline
Gândul zdrobit.
Ale tale aripi cu pene albe , fine
Zboara usor spre cerul infinit,
In labirinturi reci si far de sine
Zace Eul strivit.
Ce mi-aș dori
Aș vrea să cânt de dimineață până seara.
Să nu mă las făcută-n fel și chip.
Să mă-nțeleagă lumea, toată țara.
Să mi înțeleagă felul cum gândesc.
Să mă culeagă de pe stele mute
Și să m-aleg cu praf din urma lor.
Eu să vorbesc, iar ei să mă asculte,
Să mă lovească cu sute de flori.
Să văd cum e atunci când ești iubită
Ori respectată, ori ținută strâns.
Și să te vezi pe scenă sus suită,
Iar oamenii tu să îi faci sa râzi.
Nu vreau să creadă cineva ceva
De genul:" Ea ar vrea să fie rea.",
Ci vreau să înțeleagă faptul
Că vreau să mi fac eu viața mea.
Să fiu doar liberă, uneori singură,
Să mi pot alege calea ce-o urmez.
Și susținută, nu umilită,
Să pot să fac exact ce îmi doresc.
De multe ori...?
De multe ori mă-ntreb pe mine
Oare astăzi am făcut vreun bine?
Și repede și cu retorică răspund
Din păcate, alții îl fac pentru tine!
De multe ori aș vrea să înțeleg
De ce eu oare nu le știu pe toate?
Și-n fiecare clipă învăț câte ceva
Chiar de am studii și multă carte!
De multe ori nu pot să înțeleg
De ce-ntre oameni e atâta ură?
Când Domnul ne-a făcut și spus
Iubiți-vă unii pe alții fără măsură!
De multe ori cad în minciună
Dorind un adevăr s-ascund,
Și mult mai țin să nu se afle
Cobor cu el până-n mormânt!
De multe ori mă simt un visător
Și cred că lumea pot să o îndrept,
Dar când din somn eu mă trezesc
Accept, că doar în vis sunt înțelept!
Și de puține ori simt bunătate
Prietenie, dragoste la oameni,
Mult mi-aș dori să dăruim iubire
Iar fericirea..nicicând pe..galbeni!
Propti
S-au stins gîndurile Propti
În ale tale semne, șoptii
Și-n tălâmul tău voios
Împestat adînc reproș.
S-au stins temelii senine,
Fost-au amăgite visuri
Și cu aporie aspră
Mergi în timp neîncetată.
Și prin ale tale lacrimi,
Ce râurau necontenite,
Treceau timpuri neuitate
Ce erau cândva iubite.
În a stelelor stafie
Se aud trecând acolea
Ale vânturilor șoptii
S-au stins gândurile Propti.
Trezirea din vis
Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor
rămas în urmă
impregnat în tocul pantofilor
și-l resimțim
mai întâi
ca pe o rezistență la curgere
apoi ca pe un lubrefiant miraculos
în rezervorele minții
indispensabil în mecanica mișcării de rotație
a viselor
în reducerea forțelor de frecare
dintre speranțe și percepțiile noastre imediate
în dispariția zgomotului
parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti
într-o realitate temporală superfluă
cuantică
care se amestecă impostatic cu visele
și care ți se scurge pe dinaintea ochilor
mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante
cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru
prima zi din an nu se deosebește de ultima
am visat cu ochii deschiși
ne-am trimis sute și mii de mesaje
încurajări
degeaba
timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge
ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii
cu spațiu
asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă
și ridică nepăsătoare din umeri
„e mort!
nu vedeți că e mort?
de acum va trebui să vă descurcați singuri!”
Poem
Suntem pe-o bancă în filmul meu,
Sufletul înghețat îl aștern
Făcutu-m-ai să mor încet fără tine,
Acum suntem pe-o bancă îmbătați de amărăciune,
Și-mi zici că sunt o nebună
Dar știu nu puteai să nu o zici nici în glumă,
Ochii ți-s lucioși, ai mei ca o cafea intubată în sifon,
Ce-i mai rău cu tine,e mai bine fără tine
Toxicul din tine m-a rănit, nu știu dar pari mulțumit..
Labirinturi
In labirinturile tale către mine
Se pierd cuvinte la puterea infinit
Si eu , cu ale mele gânduri tot la tine,
Ma sting subit.
Ale tale carismatice culori sublime
Se pierd tăcut la ceas de asfințit
In încercarea lor sa imi aline
Gândul zdrobit.
Ale tale aripi cu pene albe , fine
Zboara usor spre cerul infinit,
In labirinturi reci si far de sine
Zace Eul strivit.
Ce mi-aș dori
Aș vrea să cânt de dimineață până seara.
Să nu mă las făcută-n fel și chip.
Să mă-nțeleagă lumea, toată țara.
Să mi înțeleagă felul cum gândesc.
Să mă culeagă de pe stele mute
Și să m-aleg cu praf din urma lor.
Eu să vorbesc, iar ei să mă asculte,
Să mă lovească cu sute de flori.
Să văd cum e atunci când ești iubită
Ori respectată, ori ținută strâns.
Și să te vezi pe scenă sus suită,
Iar oamenii tu să îi faci sa râzi.
Nu vreau să creadă cineva ceva
De genul:" Ea ar vrea să fie rea.",
Ci vreau să înțeleagă faptul
Că vreau să mi fac eu viața mea.
Să fiu doar liberă, uneori singură,
Să mi pot alege calea ce-o urmez.
Și susținută, nu umilită,
Să pot să fac exact ce îmi doresc.
De multe ori...?
De multe ori mă-ntreb pe mine
Oare astăzi am făcut vreun bine?
Și repede și cu retorică răspund
Din păcate, alții îl fac pentru tine!
De multe ori aș vrea să înțeleg
De ce eu oare nu le știu pe toate?
Și-n fiecare clipă învăț câte ceva
Chiar de am studii și multă carte!
De multe ori nu pot să înțeleg
De ce-ntre oameni e atâta ură?
Când Domnul ne-a făcut și spus
Iubiți-vă unii pe alții fără măsură!
De multe ori cad în minciună
Dorind un adevăr s-ascund,
Și mult mai țin să nu se afle
Cobor cu el până-n mormânt!
De multe ori mă simt un visător
Și cred că lumea pot să o îndrept,
Dar când din somn eu mă trezesc
Accept, că doar în vis sunt înțelept!
Și de puține ori simt bunătate
Prietenie, dragoste la oameni,
Mult mi-aș dori să dăruim iubire
Iar fericirea..nicicând pe..galbeni!
Propti
S-au stins gîndurile Propti
În ale tale semne, șoptii
Și-n tălâmul tău voios
Împestat adînc reproș.
S-au stins temelii senine,
Fost-au amăgite visuri
Și cu aporie aspră
Mergi în timp neîncetată.
Și prin ale tale lacrimi,
Ce râurau necontenite,
Treceau timpuri neuitate
Ce erau cândva iubite.
În a stelelor stafie
Se aud trecând acolea
Ale vânturilor șoptii
S-au stins gândurile Propti.
Trezirea din vis
Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor
rămas în urmă
impregnat în tocul pantofilor
și-l resimțim
mai întâi
ca pe o rezistență la curgere
apoi ca pe un lubrefiant miraculos
în rezervorele minții
indispensabil în mecanica mișcării de rotație
a viselor
în reducerea forțelor de frecare
dintre speranțe și percepțiile noastre imediate
în dispariția zgomotului
parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti
într-o realitate temporală superfluă
cuantică
care se amestecă impostatic cu visele
și care ți se scurge pe dinaintea ochilor
mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante
cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru
prima zi din an nu se deosebește de ultima
am visat cu ochii deschiși
ne-am trimis sute și mii de mesaje
încurajări
degeaba
timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge
ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii
cu spațiu
asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă
și ridică nepăsătoare din umeri
„e mort!
nu vedeți că e mort?
de acum va trebui să vă descurcați singuri!”
Poem
Suntem pe-o bancă în filmul meu,
Sufletul înghețat îl aștern
Făcutu-m-ai să mor încet fără tine,
Acum suntem pe-o bancă îmbătați de amărăciune,
Și-mi zici că sunt o nebună
Dar știu nu puteai să nu o zici nici în glumă,
Ochii ți-s lucioși, ai mei ca o cafea intubată în sifon,
Ce-i mai rău cu tine,e mai bine fără tine
Toxicul din tine m-a rănit, nu știu dar pari mulțumit..
Alte poezii ale autorului
Filozofia vieții
Dacă ziua ar fi o noapte,
Totul s-ar spune în șoapte.
Dar prin zorii ce apar
Orice șoapte în van dispar.
Doar destinul îți croiește
Calea aleasă, și nu greșește.
Pe cereasca hartă a sorții
Creionează un însemn al vieții.
Acesta îți marchează soarta
Și nu știi când se-ntoarce roata,
Căci ești sortit ca s-o urmezi
Și îți rămâne doar ca să visezi.
Un an, o zi, un ceas,
Și ai reușit încă un pas
Să poți iubi și realiza
La orice vârstă ai avea.
Nostalgie
Un cer de târzie toamnă,
Neînsorit, cu lacrimile-n nori,
Crează nostalgie Doamnă
Și gândul acesta iți dă fiori.
Un ochi discret printr-o fereastră
Înalță privirea și vocea în cânturi,
Imaginând culoarea-i albastră
Deasupra unei verde păduri.
Paleta de culori a vieții
Ți-aduce în simțuri trăire,
Vise frumoase în orele nopții
Trezite-n chemări de iubire.
Optimist este voalul gândirii
Și-ncerci să ocolești o oglindă.
Să nu se mai schimbe vrerea firii
Fugind de anii ce stau la pândă.
Ce poți aștepta de la un cer în noapte
Când o dorință-n suflet te frământă.
Cuvinte îndrăznind ca să le spui în șoapte
Dar Eu-ul și-al tău spirit le înfruntă.
Cu inima-n emoții palpitând,
Privirea-ți caută în zări lumina
Iar zorii zilei noaptea îngenunchind,
Supusă-i gândului ce poartă vina.
Simfonia La porțile Crăciunului
La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!
În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.
Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.
Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.
Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,
Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,
Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.
Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,
Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,
Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele
Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.
Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,
De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera
Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.
Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.
Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.
Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,
Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,
Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.
Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,
Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.
Neliniște
Vuetul tulbure și apa rece
A unui râu ce grabnic trece,
Răscolind nisipu-n vaduri
Zgomotos este ca niște valuri.
Se izbesc de malul de piatră
Ca a unei mări pastel albastră.
Hai ridică-te-n picioare
Viața mea nesclipitoare!
Râul susură, se tânguiește,
Plânge și se tot amărește,
Că vântu-n pădure nu se potolește
Ca și când natura jelește.
Luminișul din ochii naturii
Ca și un talent al picturii,
Îmi descoperă în suflet
Dorința s-alin acel vuet.
Speranță
O perdea de flori albastre
Acoperă o fereastră spre cer,
Iar făpturile-n chipuri măiestre
Prin iris privesc în mister.
O boltă clară, curată
Deschisă-i spre inima ta.
Albastru-i feeric te-mbată,
Te-mbie spre a medita.
Blând, vântul adie în azur,
Buchete de litere-n vers,
Și-s toate prinse-n contur,
Izvor de frumos din imens.
Mireasma plăcută a vieții
Trezită-i sub roua de dor,
Și-i ceri doar un ceas tinereții
Înfiripată-n gândul hoinar.
O frunză firavă de laur
Pe frunte discret strălucește,
Încununând visul de aur
Bucuria în suflet trudește.
Din umbră, cu pașii timizi,
Hazardul te-ncearcă din nou,
Dorind fericirii ca tizi
Speranța, credința în nou.
Clipele vieții
Scurte sunt clipele bucuriilor
Și lungi zilele amintirilor.
Triste momentele de răvășire,
Liniștitoare cele de regăsire.
Neliniște-n nopțile de singurătate,
Abis gândurilor îndepărtate.
Speranțe-n zorii dimineții
Simbolul uman dat vieții.
Aleea ce se pierde-n infinit,
Atrage sufletu-mi umbrit,
Cuplând cu orizontul o lumină
Soarta-i oblăduire divină.
Curaju-i boboc neînflorit
Subjugat unui gând neîmplinit.
Nesiguranța-i bolta dorinței,
Împlinirea-i apanajul credinței.
Visul este curcubeul ivit,
Spectru străluce pe cer însorit,
Floare deschisă-n albastru
La licărirea unui astru.
Filozofia vieții
Dacă ziua ar fi o noapte,
Totul s-ar spune în șoapte.
Dar prin zorii ce apar
Orice șoapte în van dispar.
Doar destinul îți croiește
Calea aleasă, și nu greșește.
Pe cereasca hartă a sorții
Creionează un însemn al vieții.
Acesta îți marchează soarta
Și nu știi când se-ntoarce roata,
Căci ești sortit ca s-o urmezi
Și îți rămâne doar ca să visezi.
Un an, o zi, un ceas,
Și ai reușit încă un pas
Să poți iubi și realiza
La orice vârstă ai avea.
Nostalgie
Un cer de târzie toamnă,
Neînsorit, cu lacrimile-n nori,
Crează nostalgie Doamnă
Și gândul acesta iți dă fiori.
Un ochi discret printr-o fereastră
Înalță privirea și vocea în cânturi,
Imaginând culoarea-i albastră
Deasupra unei verde păduri.
Paleta de culori a vieții
Ți-aduce în simțuri trăire,
Vise frumoase în orele nopții
Trezite-n chemări de iubire.
Optimist este voalul gândirii
Și-ncerci să ocolești o oglindă.
Să nu se mai schimbe vrerea firii
Fugind de anii ce stau la pândă.
Ce poți aștepta de la un cer în noapte
Când o dorință-n suflet te frământă.
Cuvinte îndrăznind ca să le spui în șoapte
Dar Eu-ul și-al tău spirit le înfruntă.
Cu inima-n emoții palpitând,
Privirea-ți caută în zări lumina
Iar zorii zilei noaptea îngenunchind,
Supusă-i gândului ce poartă vina.
Simfonia La porțile Crăciunului
La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!
În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.
Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.
Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.
Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,
Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,
Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.
Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,
Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,
Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele
Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.
Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,
De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera
Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.
Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.
Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.
Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,
Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,
Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.
Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,
Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.
Neliniște
Vuetul tulbure și apa rece
A unui râu ce grabnic trece,
Răscolind nisipu-n vaduri
Zgomotos este ca niște valuri.
Se izbesc de malul de piatră
Ca a unei mări pastel albastră.
Hai ridică-te-n picioare
Viața mea nesclipitoare!
Râul susură, se tânguiește,
Plânge și se tot amărește,
Că vântu-n pădure nu se potolește
Ca și când natura jelește.
Luminișul din ochii naturii
Ca și un talent al picturii,
Îmi descoperă în suflet
Dorința s-alin acel vuet.
Speranță
O perdea de flori albastre
Acoperă o fereastră spre cer,
Iar făpturile-n chipuri măiestre
Prin iris privesc în mister.
O boltă clară, curată
Deschisă-i spre inima ta.
Albastru-i feeric te-mbată,
Te-mbie spre a medita.
Blând, vântul adie în azur,
Buchete de litere-n vers,
Și-s toate prinse-n contur,
Izvor de frumos din imens.
Mireasma plăcută a vieții
Trezită-i sub roua de dor,
Și-i ceri doar un ceas tinereții
Înfiripată-n gândul hoinar.
O frunză firavă de laur
Pe frunte discret strălucește,
Încununând visul de aur
Bucuria în suflet trudește.
Din umbră, cu pașii timizi,
Hazardul te-ncearcă din nou,
Dorind fericirii ca tizi
Speranța, credința în nou.
Clipele vieții
Scurte sunt clipele bucuriilor
Și lungi zilele amintirilor.
Triste momentele de răvășire,
Liniștitoare cele de regăsire.
Neliniște-n nopțile de singurătate,
Abis gândurilor îndepărtate.
Speranțe-n zorii dimineții
Simbolul uman dat vieții.
Aleea ce se pierde-n infinit,
Atrage sufletu-mi umbrit,
Cuplând cu orizontul o lumină
Soarta-i oblăduire divină.
Curaju-i boboc neînflorit
Subjugat unui gând neîmplinit.
Nesiguranța-i bolta dorinței,
Împlinirea-i apanajul credinței.
Visul este curcubeul ivit,
Spectru străluce pe cer însorit,
Floare deschisă-n albastru
La licărirea unui astru.