Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Cornelia Buzatu
Data postării: 9 august 2023
Vizualizări: 620
Poezii din aceiaşi categorie
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Uzurpări
de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor
pe o scară a durității Mohs de la unu la zece
cuvintele sunt pe locul unsprezece
ele pot zgâria deopotrivă diamantul
și inima
pot face ravagii în creier sau în suflet
cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor
ascuțit de piatra abrazivă a urii
la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele
precum cuvintele de gips
care rănesc
mie-mi plac cuvintele înșelătoare
înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului
care te omoară frumos
toată viața am cultivat Grădina Cuvântului
am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste
așteptând dragoste
uneori în zadar
cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă
adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei
iar mușcătura lor devine letală
se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului
cu indiferența criminală a lumii
deschizând drumuri de neumblat
iluziei…
Tata
Suntem ca 2 straini pe-un bulevard
Tu cu tine, eu cu mine
Dar eu tot sper, ca maine va fi mai bine.
Am tot avut rabdare
Si am facut incercare dupa incercare
Dar...
E greu sa cunosti pe cineva a doua oara
E greu sa ierti pe celalalt
Dar mai greu va fi sa uiti ce a fost o data.
Cand pierzi controlul viata te schimba,
Pacat ca eu am aflat asa tarziu
De trucutul nostru cenusiu,
Sincer, mi-as fi dorit sa stiu.
Ne vedem atat de rar
Sau putem spune mai literar
Ca ne vedem putin mai des ca 2 straini
Iar tot ce ne leaga
Sunt niste radacini,
Pe care eu incep sa nu le mai prea simt.
Si cand esti langa mine eu te simt departe
Si cand nu esti parca te-as vrea pana la moarte
Epilog
Lumea moare încet, fără a ne da seama,
Cuvintele pierd sens, iar zâmbetele devin clipe rare.
Dar dacă moartea s-a dus, oare viața va rămâne?
Sau și ea se va stinge în întuneric, fără de margini?
stihuri diamantine //4
vântul
unduios nestatornic
atingând dojenind risipind
crengile-nflorite de măr-
îmbrăcând acoperind oblojind
bătătoritul pătrunzătorul
pământ
Această minunată viață
Această minunată viață,
Nu-i că o mustață,
O razi și crește alta,
Când o razi nu mai crește,
Căci ea nu se mărește,
Deci profită de ea,
Că alta nu va exista.
autor Panait Mirela
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Uzurpări
de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor
pe o scară a durității Mohs de la unu la zece
cuvintele sunt pe locul unsprezece
ele pot zgâria deopotrivă diamantul
și inima
pot face ravagii în creier sau în suflet
cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor
ascuțit de piatra abrazivă a urii
la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele
precum cuvintele de gips
care rănesc
mie-mi plac cuvintele înșelătoare
înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului
care te omoară frumos
toată viața am cultivat Grădina Cuvântului
am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste
așteptând dragoste
uneori în zadar
cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă
adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei
iar mușcătura lor devine letală
se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului
cu indiferența criminală a lumii
deschizând drumuri de neumblat
iluziei…
Tata
Suntem ca 2 straini pe-un bulevard
Tu cu tine, eu cu mine
Dar eu tot sper, ca maine va fi mai bine.
Am tot avut rabdare
Si am facut incercare dupa incercare
Dar...
E greu sa cunosti pe cineva a doua oara
E greu sa ierti pe celalalt
Dar mai greu va fi sa uiti ce a fost o data.
Cand pierzi controlul viata te schimba,
Pacat ca eu am aflat asa tarziu
De trucutul nostru cenusiu,
Sincer, mi-as fi dorit sa stiu.
Ne vedem atat de rar
Sau putem spune mai literar
Ca ne vedem putin mai des ca 2 straini
Iar tot ce ne leaga
Sunt niste radacini,
Pe care eu incep sa nu le mai prea simt.
Si cand esti langa mine eu te simt departe
Si cand nu esti parca te-as vrea pana la moarte
Epilog
Lumea moare încet, fără a ne da seama,
Cuvintele pierd sens, iar zâmbetele devin clipe rare.
Dar dacă moartea s-a dus, oare viața va rămâne?
Sau și ea se va stinge în întuneric, fără de margini?
stihuri diamantine //4
vântul
unduios nestatornic
atingând dojenind risipind
crengile-nflorite de măr-
îmbrăcând acoperind oblojind
bătătoritul pătrunzătorul
pământ
Această minunată viață
Această minunată viață,
Nu-i că o mustață,
O razi și crește alta,
Când o razi nu mai crește,
Căci ea nu se mărește,
Deci profită de ea,
Că alta nu va exista.
autor Panait Mirela
Alte poezii ale autorului
Îndoială
Și azi o rază a soarelui vioaie
La fereastra odăii apare.
De parcă ar ști cât am nevoie
Să-i simpt lumina ce nu dispare.
Strălucirea razei sufletul mi-atinge,
Dând inimii imboldul vieții.
Și-ți spui din nou, cine va-nvinge
În lupta cu anii bătrâneții.
Simți în nări parfumul regăsirii,
Culoare palidă a regretului în privire,
Și te mângâi cu razele amintirii
Ce se mențin nestinse din iubire.
Dar soarele dispare între nori,
Și o umbră a tristeții te apasă.
Speranța zboară cu șirul de cocori
Și aștepți o nouă primăvară-n casă.
Inima, un vulcan
Inima este ca un nestins vulcan.
Strânge în suflet multe momente
Și întreg alaiul de sentimente,
Și în timp izbucnește ca un hurican.
O hrănești cu lieduri și versuri,
Prin care muzica și poezia
Lasă să intervină amnezia
Clipelor nedorite în sensuri.
Bătăile inimii îmi sunt orchestra,
Și gândurile un sunet de viori.
Sentimentele-s un cuplu de fiori,
Bagheta destinului este maestra.
Clocotește în suflet nădejdea
Că mai poți obține de la soartă
Cheia care deschide o poartă
Prin care gonești deznădejdea.
Arcușul jucăuș pe coardele vieții
Provoacă destinul să vibreze,
În inimă palpitații să genereze,
Dăruind un dulce aspect dimineții.
Prima iubire
Ploaia de stele ce cade din cer,
Hrănește rădăcina primei iubiri,
Înflorind în crepuscul de priviri
Precum florile unui vonicer.
Ramurile lui în patru muchii,
Inspiră iubirea prin jurăminte
În cuvinte blânde și sfinte
Ce-n bucurie oglindesc ochii.
Nuanțele albe-verzui de arbust
Împrăștie mirosul dulce al fericirii,
Și tu împărtășești efectul iubirii
Fără a ignora aspectul ei vetust,
Sentimentul iubirii este veșnic.
Îl păstrezi în inimă ca un tezaur,
Diamant într-o montură din aur,
Simfonie în suflet creată năstrușnic.
În vis, natura
În poiana încărcată cu flori
Soarele răsare dis în zori.
Mândru se-așează în zare
Și încălzește întreaga suflare.
Din tulpina verde și firavă
Creând o întreagă dumbravă,
Se naște din boboc o floare
Frumoasă ca ruptă din culoare.
Deschisă într-o noanță albastră
Cu ochiul îndreptat printr-o fereastră,
Spre orizont, nevoia spre a lumina
Și caută-n aer vântul spre a germina.
Un nor se-mprietenește cu Soarele
Și își descarcă tunând izvoarele,
Dăruind împreună, de milenii
Viață înmiresmată, multicoloră poienii.
Efectele "furtunii"
Un gând întrebător se înfiripă
Și-mi însoțește această clipă.
Privesc în sus, îndelung în zare
La norii plumburii în forme bizare.
Prin picăturile de rouă în zori
Intuiesc regia unor regizori,
Ce împletesc efectele naturii
Cu sentimentele încărcăturii.
Pe scena plumburie a cerului
Norii sunt personajele teatrului,
Unde se joacă o piesă cunoscută
Dintr-o furtună aprig născută.
Dintr-o aglomerație de fulgere
Și tunete intense-n străfulgere,
Bat la cauzele unor interacțiuni
Dar sunt oare binedicțiuni?
Vraja nopții
Lună, nu mă-ntrista cu lacrimi amare,
Nu-mi spulbera speranțele-n viață,
Nu-mi alunga cântecul de chemare
Ci păstrează-mi zorii pentru dimineață.
Dăruiește-mi tăcerea unei nopți de mister.
Luminează-mi calea cea lungă și grea,
Invită stelele să transforme timpul auster
Și să nu-mi mai măsoare tulburarea.
În tăcere aud vântul cum bate
Și privesc drumul apei sălbatic,
Și-aud zgomote surde, departe
Create de-ntreg alaiul empatic.
Apleacă asupra-mi palida sclipire
Ca blândă și calmă natura să devină,
Și din contopire, sufletul să mă inspire
Ca noile speranțe în gându-mi să revină.
Îndoială
Și azi o rază a soarelui vioaie
La fereastra odăii apare.
De parcă ar ști cât am nevoie
Să-i simpt lumina ce nu dispare.
Strălucirea razei sufletul mi-atinge,
Dând inimii imboldul vieții.
Și-ți spui din nou, cine va-nvinge
În lupta cu anii bătrâneții.
Simți în nări parfumul regăsirii,
Culoare palidă a regretului în privire,
Și te mângâi cu razele amintirii
Ce se mențin nestinse din iubire.
Dar soarele dispare între nori,
Și o umbră a tristeții te apasă.
Speranța zboară cu șirul de cocori
Și aștepți o nouă primăvară-n casă.
Inima, un vulcan
Inima este ca un nestins vulcan.
Strânge în suflet multe momente
Și întreg alaiul de sentimente,
Și în timp izbucnește ca un hurican.
O hrănești cu lieduri și versuri,
Prin care muzica și poezia
Lasă să intervină amnezia
Clipelor nedorite în sensuri.
Bătăile inimii îmi sunt orchestra,
Și gândurile un sunet de viori.
Sentimentele-s un cuplu de fiori,
Bagheta destinului este maestra.
Clocotește în suflet nădejdea
Că mai poți obține de la soartă
Cheia care deschide o poartă
Prin care gonești deznădejdea.
Arcușul jucăuș pe coardele vieții
Provoacă destinul să vibreze,
În inimă palpitații să genereze,
Dăruind un dulce aspect dimineții.
Prima iubire
Ploaia de stele ce cade din cer,
Hrănește rădăcina primei iubiri,
Înflorind în crepuscul de priviri
Precum florile unui vonicer.
Ramurile lui în patru muchii,
Inspiră iubirea prin jurăminte
În cuvinte blânde și sfinte
Ce-n bucurie oglindesc ochii.
Nuanțele albe-verzui de arbust
Împrăștie mirosul dulce al fericirii,
Și tu împărtășești efectul iubirii
Fără a ignora aspectul ei vetust,
Sentimentul iubirii este veșnic.
Îl păstrezi în inimă ca un tezaur,
Diamant într-o montură din aur,
Simfonie în suflet creată năstrușnic.
În vis, natura
În poiana încărcată cu flori
Soarele răsare dis în zori.
Mândru se-așează în zare
Și încălzește întreaga suflare.
Din tulpina verde și firavă
Creând o întreagă dumbravă,
Se naște din boboc o floare
Frumoasă ca ruptă din culoare.
Deschisă într-o noanță albastră
Cu ochiul îndreptat printr-o fereastră,
Spre orizont, nevoia spre a lumina
Și caută-n aer vântul spre a germina.
Un nor se-mprietenește cu Soarele
Și își descarcă tunând izvoarele,
Dăruind împreună, de milenii
Viață înmiresmată, multicoloră poienii.
Efectele "furtunii"
Un gând întrebător se înfiripă
Și-mi însoțește această clipă.
Privesc în sus, îndelung în zare
La norii plumburii în forme bizare.
Prin picăturile de rouă în zori
Intuiesc regia unor regizori,
Ce împletesc efectele naturii
Cu sentimentele încărcăturii.
Pe scena plumburie a cerului
Norii sunt personajele teatrului,
Unde se joacă o piesă cunoscută
Dintr-o furtună aprig născută.
Dintr-o aglomerație de fulgere
Și tunete intense-n străfulgere,
Bat la cauzele unor interacțiuni
Dar sunt oare binedicțiuni?
Vraja nopții
Lună, nu mă-ntrista cu lacrimi amare,
Nu-mi spulbera speranțele-n viață,
Nu-mi alunga cântecul de chemare
Ci păstrează-mi zorii pentru dimineață.
Dăruiește-mi tăcerea unei nopți de mister.
Luminează-mi calea cea lungă și grea,
Invită stelele să transforme timpul auster
Și să nu-mi mai măsoare tulburarea.
În tăcere aud vântul cum bate
Și privesc drumul apei sălbatic,
Și-aud zgomote surde, departe
Create de-ntreg alaiul empatic.
Apleacă asupra-mi palida sclipire
Ca blândă și calmă natura să devină,
Și din contopire, sufletul să mă inspire
Ca noile speranțe în gându-mi să revină.