Zilele...

tu, copilu din mine, vei plange

o sa te tortureze cum stiai langa el a rade

si cum in bratele lui te facea a cade,

maine insa in bratele durerii vei sade

unde vei simtii cum inima ti impietreste.

sa nu te invinovatesti

sa nu cumva la suflet sa te racesti

cand vei afla ca singurica o sa trebuiasca sa te incalzesti,

ori ca altfel ai sa stralucesti

dar acu in durerea straniu de mare.

ti as fi scris, sa te pregatesti

dar stiu cum esti

ai incepe in ganduri sa te ratacesti,

si cand durerea va lovi din plin ai sa amortesti

caci esti al meu copil ce zace in iubire.

Și cât de mult am stat fără tine 

Și cât de rău mi a parut

Și mi plăcea tare de tine 

Țineam la tine atât de mult.. 

În seara asta nu mai oftez că nu vorbim 

Ai în plan să mi aduci un fir de trandafir 

Așa e? Sau doar e imaginația mea ? 

Că răspunsul tău, fiori îmi va da.. 

Și acum mă bucur că vorbim din nou 

Vorbim despre tot până și de noi 

Cum am ajuns iar să vorbim 

Îmi dai senzația ca tu vrei sa creștem un copil 

Și asa mult îmi place de tine.. 

Mai mult decât oricine 

Și lumea e rea și ne judecă pe amândoi 

Hai să ne scriem problemele, și sa dăm foc acelor foi 

Și totul va dispărea, și va fi doar tu și noi 

Și curcubeul va apărea, și subiectul va fi tot despre noi 

Parcă nu mai am nici o frica de când vorbesc cu tine iar 

Parcă mesajele sunt doar de amintire 

M as bucura tare sa ne aducem aminte peste 10 ani 

Cum copii noștri vor spune 

,, așa comunicau mami cu tati cândva"


de Rotariu Roxana Ariana

E decembrie 4 din nou

În mintea mea nu e nimic altceva, 

Doar un ecou.

Un ecou cu vocea ta,

Dar e bine totuși,

Pentru că în rest, nu mai am altceva.

Tu nu mai ești,

Nici buzele sau ochii tăi nu îi mai văd,

Nici brațele ce mă strângeau cândva,

Nu le mai simt din nou.

Ți-am permis să pleci, să vii

Când voiai tu,

Dar intr-o zi inima mea a decis să nu,

Să nu te mai doresc

Așa cum te doream, 

Să nu mai simt,

Cum mă iubeai cândva.

Lună nu-i și noaptea-i chioară,

Soare nu-i și ziua-i seară,

Pe zile veșnic-ntuneric

Două vieți. Sfârșit feeric.

Mare. Plajă. Vin-ș femei.

Și viața are tot ce vrei!

E zi de vară, iarba-i verde.

O singură viață. N-ai ce pierde!

Într-o zi senină cu apus,

De vechi fețe în viitor dus,

Petreceam viața de-un sihastru

Și nu știam. Pe cer albastru!

Atunci ambii priveam în zare.

Fericit așa că acu doare

Te i-au de mâina prima oară,

Lună nu-i și noaptea-i chioră.

În virtualitatea seninului

Trăind ispite pentru viitor,

Pierdut în dulceața măslinului

Uitase-m că EU pe MINE-s autor.

Scriam atunci străine poezii,

Uitând cu tot de ale sale hârtii

Și iată-s de unu singur afară.

Soare nu-i, și ziua-i seară.

Răsărit. E cald afară,

Citești balada-mi prima oară

Te copleșești. Îi miazăzi.

O recitești și iar revii.

Apus. Afară se răcește.

Nimenea balada-mi n-o citește.

E frig. Așa de stratosferic!

Pe zile veșnic-ntuneric.

Noapte. Iarna. Frig și ger.

Trag cald de-o speranță din cer...

Tăcerea are volum. Și-i tare!

Îngheț. Eu îngheț! Mă doare…

Nepăsarea are fața de Prometeu,

Ridicat în picioare-răsuflu greu.

Răsună un gând exoteric:

Două vieți. Sfârșit feeric.

Și scrisu-mi învie parcă din morți,

Balada cuprinde luminatele nopți, 

Nu am nevoie de soare, de luna,

Flacăra vieții lumina-mi asuma.

Hipernării sfârșit! Scris de condei!

Tind spre valori mai nalte,

Decât al mulțimii de fără de carte:

Mare. Plajă. Vin-ș femei.

Odreslele vieții de soare-n zi

Cresc, luminând întunecatul.

Lumea cu alți ochi începe a încălzi

Și crește-n zare întruchipatul.

Când ai vis și ești gata să arzi,

Când nu ai nici leacă timp palavrei,

Delpinești rândul de ifosarzi

Și viața are tot ce vrei!

Ființa, chear și virtuală, de sihastru

Naște-n mine lumini noi.

Cunoștințele ca cer albastru

Se văd cu greu de după nori.

Și-i soare tare-n miazăzi,

Și am lipit la loc destule șferde,

Și dacă-n iarnă țineam ca oi muri,

E zi de vară, iarba-i verde.

Cu cât mai mult iubim o fată,

Cu atât mai nițel îi plăcem ei.

Eu am iubit, nu doar odată

Și vorbele clasicului-s la temei,

Și ca-n vis aș repeta-o iarăși,

Dar un gând deja mă prea dizmierde:

Iubirea pură e de sine însăși

O singură viață. N-ai ce pierde!

O singură viață. N-ai ce pierde!

E zi de vară, iarba-i verde

Și viața are tot ce vrei!

Mare. Plajă. Vin-ș femei.

Două vieți. Sfârșit feeric.

Pe zile veșnic-ntuneric

Soare nu-i și ziua-i seară,

Lună nu-i și noaptea-i chioră.

Toate gândurile mele

Stau și în șoaptă îmi vorbesc

Cum să fac să infliresc,

Clipele să le trăiesc.

Una-i viața, scurtă -i firea 

Zile, ani se duc în vânt

Eu rămân fără menirea

De-a trăi cu rost în gând.

Mă întreb în zori și -n noapte 

Cui îi pasă că mă pierd?

Timpul curge mai departe,

Iar eu nu știu să -l petrec.

Cu fruntea lui cea luminoasă

Și chipul lui cel grăitor,

Ai zice că-i oglinda clară 

A unui mare gânditor.

Coroana frunții arcuită 

Cu forme blânde rotunjită

Subtil la mijloc ascuțită 

Cu armonii ce se îmbină 

Înaltă zveltă și senină.

Podoaba lui șuvițe poartă

De-o parte și de cealaltă

Culori ca sarea și piperul 

Diafane mândre șoapte 

Ale anilor din spate

Stau pe tâmple așezate 

Devin tot mai grizonante.

Părul lung lăsat pe spate 

Frânturi din amintiri furate 

Câteodată spune el

Nu mai e ce-a fost odată

Și că a cam îmbătrânit

Prea tare și prea deodată,

Dar tot mândru și voios

Și tot cu nelipsita-i pleată.

Nu-i bătrân și nu va fi,

Nici acum și niciodată,

Căci sufletul lui cel de copil

N-o să moară niciodată.

E mereu de ajutor,

E un veșnic altruist,

Cu suflet ca de erou,

Cu farmecul unui artist.

E rebel și neclintit,

Dar în suflet puțin trist.

Viața lui este frumoasă,

Dar încă nu știe asta.

Și pare să nu îi pase

Ce frumoasă este viața

Și cum, în felurite feluri,

Poți să îi simți și guști dulceața 

În zori de zi și dimineața.

nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei  tale

că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal

cu statui vivante

(asemenea orgoliilor noastre!)

nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil

care atrage cel mult zâmbete

îți simți sufletul ruginit

scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult

prins la mijloc

exclus

neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea

adică tot mintea

cea care afirmă și neagă în același timp

complicând totul

denaturând totul

cu ani în urmă

am văzut um om sărutând o piatră

„ aceasta e singura mea certitudine!”

mi-a răspuns

„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…

lângă mine s-a așezat o vrabie

jumătate neagră

jumătate galbenă

tremuram amândoi pe aceeași ramură

împărțind  întunericul

ea își aranja cu un fel de pedanterie

meditativă  

 penele

răscolite de crivăț

eu îmi frecam în neștire palmele

pentru întâia oara se întâmpla

să se întâlnească la un loc

un om și o pasăre

mă gândeam

într-un dialog al surzilor

ea cu sunetele ei intraductibile

eu cu verbele mele pline de ifose

în timp ce sub picioarele noastre

auzeam crăpând pietrele

Doamne

m-am pierdut în iarna aceasta

ascuțită ca un tăiș de sabie

printre miliarde de fulgi de zăpadă

inexorabil

unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri

să alungi din calea mea lupii

să-mi deschizi un drum de lumină

și liniște

care să treacă prin mijlocul inimii tale

unde să lași un loc și pentru o pasăre…

gândul de a te strâge în brațe

mă sperie    

ești atât de firavă încât te-aș putea strivi

între două degete

ca pe o cupă de șampanie

te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi

dacă s-ar întâmpla să ploaie acum

m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă

imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se

înăuntru unui strop de cleștar

șuvoiul de sânge

în cele mai aprinse culori ale rubinului

invadând cortexul

întregul mecanism al vieții trepidând

înaintea  ochiului

mă simt ca un căutător de diamante

în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată

în care s-au decantat din prima zi a Facerii

toate minunile Creației

într-una singură...

Doi ochi se pun pe pieptul meu ca bruma…

Să știi ca n-am uitat minciuna,

Gandu-mi zboară tot la tine,

Cum să fac să fie bine?

Ce i interesează pe ei..?

Ce ne spunem noi în tei.

Lângă stâna din grădina,

Ne țineam strâns în tihnă.

Nu deschide încă ochii

e târziu, n-am chef de…

nu contează ce am spus

haide sus, mai sus mai sus.

pegas

alb înaripat 

zburând fulgerând luminând

îndepărtatele tărâmuri ale inspirației-

îndrăgind venerând înfiripând

călăuzitoarea faimoasa

constelație

În fumul dens al serii stinse,

Se-nvârte gândul obosit,

Din scrum de vise neatinse,

Se naște-un dor necontenit.

Tăcerea curge printre vene,

Ca un lichid încet, amar,

Și nopțile se fac perene,

Când nici un glas nu-i pe hotar.

Pe geamuri plouă cu uitare,

Se-ntinde cerul ca un sloi,

Iar eu, sub norii de-ntrebare,

Îmi număr pașii către ploi.

Fumez din umbra mea subțire,

Din gândul greu și-nsângerat,

Și mă topesc în amintire,

Ca fumul ce s-a destrămat.

Dar poate mâine, prin ceață,

Va trece-o rază, fără rost,

Și-n scrum de singură speranță,

Se va apr

inde-un vis ce-a fost.