Mă pierd

Doamne ce-ai făcut cu noi

Tu ne-ai adus desculți și goi

Pe-acest pămînt ce este sfint,

Sa creștem sa ne înmulțim

Sa ne iubim și să trăim.

De toate Doamne tu ne-ai dat

Și trup și minte neîncetat

Iar noi cei goi in suflet cu nevoi

Cei goi de dragoste in noi

Am uitat să-ți mulțumim

Pentru viața ce-o trăim.

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

vreau să-ți dau mesaj cu "noapte bună"

să-mi trag unghia pe tăblia patului tău

un manifest

interzis să uiți

că nu reprezinți ce ești

ci ce trăiești

azi și ieri, mâine, poate

cu puțin noroc

Toti suntem aceei oameni cu teatru vietii

Perfecti mereu, dar cu probleme ,

Defapt nu ie asa ,acele masti ,traume,suferint

Unde sunt? De acele masti ,acele probleme reale nu false

Plangi noaptea ,ziua razi esti bine

Iti ascunzi acea fata ,prin masti

Toti jucam acea carte,acel rol,acea replica repeta mereu,

Rolul vieti ,asa se numeste si este real

Are un inceput si reinceperea ei si sfarsitul ei

La un momentan aceptam de la sine si ne obisnuim cu idea,

SI viata este scurta poate frumoasa dar falsa.

Clipe 

devorate de moliie orgoliului,

găuri în pânza vieții.

Prin sita lor,

se cern razele tinereții.

Sedimentează doar nimicuri.

Mare lucru e sã ştii

Sã îţi vezi de-a ta lucrare

Şi în dreptul ei sã pui

Semnele de întrebare.

Mare lucru e sã poţi

Sã te-abţii când ai dreptate,

Sã nu cauţi sã-i înveți 

Pe cei ce le ştiu pe toate! 

Mare lucru sã-ţi cunoşti

Locul tãu în astã lume,

Nerâvnind în niciun fel

O distincţie anume.

Mare lucru e sã vrei

Sã te porţi ca fiu de Rege.

Sprijinind pe cei ce-i dor

Des, picioarele betege.

Mare lucru e sã ai

O ureche ce n-aude

Bârfele şi şoaptele

Celor mai de treabã rude!

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Alcătuită din mrejele universului,

Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,

Cea mai misterioasă creatură

Poartă denumirea de „OM”.

„O îngrămădire de contradicții”,

Așa cum spunea Pascal,

Ar fi prea puțin pentru a o descrie.

Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,

Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer

Să părăsească Raiul.

O multitudine de culori și nuanțe,

Emoții și sentimente.

Toamnă,

Omul e toamnă.

Și ploaie, și ceață...

...dar nu l-am descris,

Nici zece la sută măcar.

Și mă înfurii, și plâng...

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Sunt ploaia,

Ploaia de toamna.

Inlauntrul inimii mele ploua

 Si e pustiu.

Nu-i nimeni pe acolo,

pentru ca ploua.

Cine iese la o plimbare in ploaie?

Nimeni.

Cine ar iesi la o plimbare in ploaie?

Eu si...cu tine.

Dar tu unde esti?

Nu stiu,

dar vreau sa stiu!

Sa te gasesc, sa te iubesc.

Mi-e dor.

De toate.

Dar, in special, de noi.

Ploua.

Eu plang.

Lacrimile se duc spre inima,

facand sa ploua.

Sunt ploaia.

Desenează-mi pe piele mii de inimi

Și hai să cădem de la-nălțimi.

După care să dăm de sălbăticimi,

Alcătuite din sera-heruvimi.

În sufletu-mi ai prins rădăcini,

Din inimă-ți tragi viața toată,

Deseori mă rănesc ai tai spini,

Dar n-o să te las niciodată.

Ai spus că nici moartea nu ne va despărți,

Dar te caut disperată prin aceste părți,

Și tot ce văd sunt numai cărți.

Ți-am zis că dacă mi-aș putea alege Raiul

Cărțile ar fi detaliul.

Unde ești? Eu te aștept.

Tot ce faci este nedrept.

Chiar îți place să te joci,

Tu nu vezi că mă sufoci?!

M-am plictisit să tot aștept,

Eu nu mai pot să te accept.

Îmi pare rau, eu am plecat

Cerul s-a întunecat.

O, draga mea inima!

Inima, facuta din petalele uscate ale unor flori moarte,

Flori daruite de tine.

Flori de camp, trandafiri, bujori, crizanteme,

Flori alese.

De cine?

De tine.

De tine, iubitul meu drag.

Mi-e dor de glasul tau,

De energia ta.

Mi-e dor de fiinta ta

Ce se unea cu a mea,

Devenind numai una.

Si era al naibii de frumos!

Ne intrepatrundeam venele,

Arterele, capilarele,

Inimile.

Se nastea o altfel de inima,

 Una alcatuita din flori proaspete,

Colorate si inmiresmate.

Ai plecat.

Sau, poate, viata ne-a despartit.

Din nou.

Nu e prima data cand pleci,

Nu va fi nici ultima data cand te vei intoarce.

Dar de ce?

De ce nu stai cu mine?

De ce trebuie sa pleci?

Sa faci ca florile incoltite sa moara

Inlauntrul meu?

Ma doare.

Inima ma doare.

Si pe ea o doare.

Toate florile alea moarte o acapareaza

Si piere.

De fiecare data cand pleci.

Nu a mai ramas nimic.

Nici vene, nici artere,

 Nici capilare si nici sange.

Se usuca.

O, draga mea inima, se usuca!

Si, daca ea se usuca,

Eu mai traiesc?!

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze.

Știai că astea îmi aduc fericire,

Că nu sunt niște lucruri banale,

Apreciate de oricine.

Dar, zi-mi, tu le iubești?

Iubești tu toamna?

Mai mult decât mine?

Iubești tu ploaia?

Așa cum eu o iubesc?

Oh, nu vreau să par egoistă, însă...

Sunt doar ale mele.

Și sunt doar a lor.

Nu cred înțelegi...

Cred că nimeni nu înțelege..

„Într-o lume în care poți fi orice, fii...”,

mi-ai spus.

Dar ce să aleg?

…o floare?

Mulți au ales asta.

…o viețuitoare?

Nu vreau să copiez.

...o carte?

Iubesc cărțile.

Am sute în cameră.

Dar, totuși, simt că nu e asta.

Mi-au rămas două: toamna și ploaia.

Care din ele?

Simt că nu pot trăi doar cu una din ele.

Nu merge una fără cealaltă.

Nu în cazul meu, oricum.

Și, atunci, rămâne să completez așa:

„Într-o lume în care poți fi orice, fii toamna și ploaia deopotrivă”,

mi-ai zis.

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze?

Sau a fost doar un vis?