Mă pierd
E toamnă-acum afară și în suflet,
Și tot ce pot să fac este să cuget,
La ce am fost, sunt și voi fi
Și dacă mă mai pot jertfi.
Inlăuntrul meu este un haos,
Și nu gasesc nici măcar un naos,
Care să mă ducă la mal,
Ceea ce este tare anormal.
Mă pierd încet, încet pe mine
Și nu știu dacă vreau să se termine.
M-am obișnuit, însă, așa,
Culegându-mi cenușa.
Am vazut chipuri omenesti în ceață,
Dar mi-am dat seama că n-aveau viață.
Acele chipuri erau ale mele,
Și ele toate erau singurele.
Category: Thoughts
All author's poems: Leticia Bogdan
Date of posting: 27 сентября 2022
Added in favorites: 1
Comments: 1
Views: 1397
Comments
Poems in the same category
Regăsire
E aproape miezul nopții.
Orașul e pustiu
Cu pașii mici și lenți mă indrept,
Incotro...
Nu știu
Tremur ușor deșii nu e frig,
Îmi vine să urlu dar totuși m-abțin,
M-afund tot mai tare în liniștea nopții,
Dar încă aștept să apară acel răsărit al sorții!
Privirea rătăcită îmi cade pe-o vitrină,
O ființă răvășită mă privește,
Cu părul desfăcut,rimelul scurs pe obraji
Imi pare cunoscută,dar nu...
Nu pot fi eu...!
De ce mi-am făcut asta?!
De ce-am pierdut speranța?
Nu poate fi departe,plec în căutarea ei!
A fetei cu ochi verzi și părul cârlionțat,
Cu zâmbetul timid,dar adevărat!
(24 Martie 2023)
Sau probabil
Adesea simt ca trec prin viață
La fel cum trece-un nor prin ploaie
Adică plânge, adică îngheață,
Adică se descarcă-n drame.
Simt că sunt mult prea ticăloasă
Sau uneori prea depresivă,
Sau poate alții mă cred proastă,
Dar eu de fapt sunt doar timidă.
Și cine știe ce e drept
Sau cine știe ce e rău?
Probabil suntem niște monștrii,
Probabil fac doar ce vreau eu
Sau doar nu ne vedem pe noi,
Cum suntem noi cu-adevărat.
Sau poate ne schimbăm cu mult
De la femeie la bărbat.
Este incert, asta e clar.
Că nimeni nu ne mai cunoaște.
Nu ne mai lăsăm duși de val,
Nu mai iubit de acum încoace.
Și de ar fi sa ne schimbăm
Cu mult nu am putea in bine
Căci cineva a zis prea clar:
"Știi ce rău sau ce e bine?"
Labirinturi
In labirinturile tale către mine
Se pierd cuvinte la puterea infinit
Si eu , cu ale mele gânduri tot la tine,
Ma sting subit.
Ale tale carismatice culori sublime
Se pierd tăcut la ceas de asfințit
In încercarea lor sa imi aline
Gândul zdrobit.
Ale tale aripi cu pene albe , fine
Zboara usor spre cerul infinit,
In labirinturi reci si far de sine
Zace Eul strivit.
Vis
Sleit de puteri, nu mai vreau pe nimeni, si nimic
E dorul surd ce tare mă apasă
În linistea nocturnă parcă-am auzit
O iluzie, căci doar iluzii sunt
Fantomele, al meu vis intunecat
La patru douăzeci, putin mi-au înecat
Orice dorintă vie, acum pare arsă
Nu încerca să înțelegi, nu vei putea vreodată
Enigmă peste enigme sunt
Tu ce ai fost in altă viată?
De surzimea sufletului gând
Eliberează-mă odată!
Patru douazeci si trei, din iluzii m-am hrănit
in răni, culori reci de acril
Si soarta-i soartă peste sorti
Si moartea-i moarte peste morti
Acum, ori niciodată
Treci peste altă soartă
Cum soarta te-a schimbat
Drumuri batute ai umblat
Si bătăile in suflet au pătruns
Strâns legat deal inimii surâs
Scriem in disperare, ca să nu uităm
Că am fost cei ce am visat, si-o să visăm
Un drum bătut ce nu ne mai opreste
Un drum drept, ce ne călăuzeste
Scriem în disperare, ca să nu uităm
Că al nost' vis ne-a fost dat, ca să-l visăm
Scriem in disperare, ca să amintim
Că suntem cei ce am fost, si nu o să mai fim...
Imperfect
Dac-ar fi să-ți fac portret
Și să mi te-asemăn,
Eu aș fi un sumbru suflet
Iar tu, al meu geamăn.
Dac-ar fi să-ți fac un cânt
La vioară, tăcut în noapte,
Eu aș fi tainic descânt
Iar tu, sincron de șoapte.
Dac-ar fi să-ți fac poem
Să-ți găsesc rima perfectă,
Pentru mine ai fi boem,
Într-o lume imperfectă.
Căutări
ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă
tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet
călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere
încovoiați de gânduri
umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere
ne zgribulim înfiorați în inimi
printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga
pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune
în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții
căzând precum stropii de ploaie
avem sentimentul că devenim două personaje biazre
într-o pânză a lui Picasso neterminată
niște triunghiuri colțuroase de carne
cu ipotenuzele infipte în nori
ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate
spre o noapte în chinurile nașterii
pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite
parcă încontra nevoii noastre de dragoste
care ne alungase din casă…
Regăsire
E aproape miezul nopții.
Orașul e pustiu
Cu pașii mici și lenți mă indrept,
Incotro...
Nu știu
Tremur ușor deșii nu e frig,
Îmi vine să urlu dar totuși m-abțin,
M-afund tot mai tare în liniștea nopții,
Dar încă aștept să apară acel răsărit al sorții!
Privirea rătăcită îmi cade pe-o vitrină,
O ființă răvășită mă privește,
Cu părul desfăcut,rimelul scurs pe obraji
Imi pare cunoscută,dar nu...
Nu pot fi eu...!
De ce mi-am făcut asta?!
De ce-am pierdut speranța?
Nu poate fi departe,plec în căutarea ei!
A fetei cu ochi verzi și părul cârlionțat,
Cu zâmbetul timid,dar adevărat!
(24 Martie 2023)
Sau probabil
Adesea simt ca trec prin viață
La fel cum trece-un nor prin ploaie
Adică plânge, adică îngheață,
Adică se descarcă-n drame.
Simt că sunt mult prea ticăloasă
Sau uneori prea depresivă,
Sau poate alții mă cred proastă,
Dar eu de fapt sunt doar timidă.
Și cine știe ce e drept
Sau cine știe ce e rău?
Probabil suntem niște monștrii,
Probabil fac doar ce vreau eu
Sau doar nu ne vedem pe noi,
Cum suntem noi cu-adevărat.
Sau poate ne schimbăm cu mult
De la femeie la bărbat.
Este incert, asta e clar.
Că nimeni nu ne mai cunoaște.
Nu ne mai lăsăm duși de val,
Nu mai iubit de acum încoace.
Și de ar fi sa ne schimbăm
Cu mult nu am putea in bine
Căci cineva a zis prea clar:
"Știi ce rău sau ce e bine?"
Labirinturi
In labirinturile tale către mine
Se pierd cuvinte la puterea infinit
Si eu , cu ale mele gânduri tot la tine,
Ma sting subit.
Ale tale carismatice culori sublime
Se pierd tăcut la ceas de asfințit
In încercarea lor sa imi aline
Gândul zdrobit.
Ale tale aripi cu pene albe , fine
Zboara usor spre cerul infinit,
In labirinturi reci si far de sine
Zace Eul strivit.
Vis
Sleit de puteri, nu mai vreau pe nimeni, si nimic
E dorul surd ce tare mă apasă
În linistea nocturnă parcă-am auzit
O iluzie, căci doar iluzii sunt
Fantomele, al meu vis intunecat
La patru douăzeci, putin mi-au înecat
Orice dorintă vie, acum pare arsă
Nu încerca să înțelegi, nu vei putea vreodată
Enigmă peste enigme sunt
Tu ce ai fost in altă viată?
De surzimea sufletului gând
Eliberează-mă odată!
Patru douazeci si trei, din iluzii m-am hrănit
in răni, culori reci de acril
Si soarta-i soartă peste sorti
Si moartea-i moarte peste morti
Acum, ori niciodată
Treci peste altă soartă
Cum soarta te-a schimbat
Drumuri batute ai umblat
Si bătăile in suflet au pătruns
Strâns legat deal inimii surâs
Scriem in disperare, ca să nu uităm
Că am fost cei ce am visat, si-o să visăm
Un drum bătut ce nu ne mai opreste
Un drum drept, ce ne călăuzeste
Scriem în disperare, ca să nu uităm
Că al nost' vis ne-a fost dat, ca să-l visăm
Scriem in disperare, ca să amintim
Că suntem cei ce am fost, si nu o să mai fim...
Imperfect
Dac-ar fi să-ți fac portret
Și să mi te-asemăn,
Eu aș fi un sumbru suflet
Iar tu, al meu geamăn.
Dac-ar fi să-ți fac un cânt
La vioară, tăcut în noapte,
Eu aș fi tainic descânt
Iar tu, sincron de șoapte.
Dac-ar fi să-ți fac poem
Să-ți găsesc rima perfectă,
Pentru mine ai fi boem,
Într-o lume imperfectă.
Căutări
ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă
tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet
călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere
încovoiați de gânduri
umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere
ne zgribulim înfiorați în inimi
printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga
pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune
în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții
căzând precum stropii de ploaie
avem sentimentul că devenim două personaje biazre
într-o pânză a lui Picasso neterminată
niște triunghiuri colțuroase de carne
cu ipotenuzele infipte în nori
ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate
spre o noapte în chinurile nașterii
pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite
parcă încontra nevoii noastre de dragoste
care ne alungase din casă…
Other poems by the author
O, draga mea inimă!
O, draga mea inima!
Inima, facuta din petalele uscate ale unor flori moarte,
Flori daruite de tine.
Flori de camp, trandafiri, bujori, crizanteme,
Flori alese.
De cine?
De tine.
De tine, iubitul meu drag.
Mi-e dor de glasul tau,
De energia ta.
Mi-e dor de fiinta ta
Ce se unea cu a mea,
Devenind numai una.
Si era al naibii de frumos!
Ne intrepatrundeam venele,
Arterele, capilarele,
Inimile.
Se nastea o altfel de inima,
Una alcatuita din flori proaspete,
Colorate si inmiresmate.
Ai plecat.
Sau, poate, viata ne-a despartit.
Din nou.
Nu e prima data cand pleci,
Nu va fi nici ultima data cand te vei intoarce.
Dar de ce?
De ce nu stai cu mine?
De ce trebuie sa pleci?
Sa faci ca florile incoltite sa moara
Inlauntrul meu?
Ma doare.
Inima ma doare.
Si pe ea o doare.
Toate florile alea moarte o acapareaza
Si piere.
De fiecare data cand pleci.
Nu a mai ramas nimic.
Nici vene, nici artere,
Nici capilare si nici sange.
Se usuca.
O, draga mea inima, se usuca!
Si, daca ea se usuca,
Eu mai traiesc?!
Sera-heruvimi
Desenează-mi pe piele mii de inimi
Și hai să cădem de la-nălțimi.
După care să dăm de sălbăticimi,
Alcătuite din sera-heruvimi.
În sufletu-mi ai prins rădăcini,
Din inimă-ți tragi viața toată,
Deseori mă rănesc ai tai spini,
Dar n-o să te las niciodată.
Anotimp
Îmi las sufletul la soare
Vântul să mi-l judece
Și din el să ias-o floare
Pământul să-l vindece.
Ea s-a înmulțit alene
Peste codri și poieni
Prin petalele viclene,
Culese de magicieni.
Toamna, cu pașii tăcerii,
S-a-ntâlnit cu sfântul cer
Și-au negociat străjerii,
Trimițând un mesager.
Cu a sa simplă suflare,
Crivățul zvonește-acum:
Baba Iarna vine-agale,
Nu se-abate de la drum!
Dulce-amar, sublim blestem,
Nu se simte ca-n infern.
Continuăm să tot renaștem
În acest ciclu etern.
Ploaia
Sunt ploaia,
Ploaia de toamna.
Inlauntrul inimii mele ploua
Si e pustiu.
Nu-i nimeni pe acolo,
pentru ca ploua.
Cine iese la o plimbare in ploaie?
Nimeni.
Cine ar iesi la o plimbare in ploaie?
Eu si...cu tine.
Dar tu unde esti?
Nu stiu,
dar vreau sa stiu!
Sa te gasesc, sa te iubesc.
Mi-e dor.
De toate.
Dar, in special, de noi.
Ploua.
Eu plang.
Lacrimile se duc spre inima,
facand sa ploua.
Sunt ploaia.
Octombrie în păr și ploaia rece pe buze
Mi-ai pus octombrie în păr
Și gustul ploii reci pe buze.
Știai că astea îmi aduc fericire,
Că nu sunt niște lucruri banale,
Apreciate de oricine.
Dar, zi-mi, tu le iubești?
Iubești tu toamna?
Mai mult decât mine?
Iubești tu ploaia?
Așa cum eu o iubesc?
Oh, nu vreau să par egoistă, însă...
Sunt doar ale mele.
Și sunt doar a lor.
Nu cred înțelegi...
Cred că nimeni nu înțelege..
„Într-o lume în care poți fi orice, fii...”,
mi-ai spus.
Dar ce să aleg?
…o floare?
Mulți au ales asta.
…o viețuitoare?
Nu vreau să copiez.
...o carte?
Iubesc cărțile.
Am sute în cameră.
Dar, totuși, simt că nu e asta.
Mi-au rămas două: toamna și ploaia.
Care din ele?
Simt că nu pot trăi doar cu una din ele.
Nu merge una fără cealaltă.
Nu în cazul meu, oricum.
Și, atunci, rămâne să completez așa:
„Într-o lume în care poți fi orice, fii toamna și ploaia deopotrivă”,
mi-ai zis.
Mi-ai pus octombrie în păr
Și gustul ploii reci pe buze?
Sau a fost doar un vis?
Ele
Din vremi de mult trecute
Sosit-au ele acum,
In bezna.
Langa pârâiașul din padure,
Casa aceea, mare
E a lor.
Am fost acolo si pot spune
Locul meu e langa ele.
Cine-s ele?
Vrajitoarele,
Prietenele mele.
Au trecut sute sau chiar mii de ani
De cand nu le-am mai vazut,
Dar dorul nu a incetat s-apara
Si sa ma sugrume.
Reuniunea a-nceput
Si cantece de veselie in natura se aud.
Toti joaca, greieri si furnici
Si creaturile noptii sunt aici,
Pentru ca ele au sosit.
O, draga mea inimă!
O, draga mea inima!
Inima, facuta din petalele uscate ale unor flori moarte,
Flori daruite de tine.
Flori de camp, trandafiri, bujori, crizanteme,
Flori alese.
De cine?
De tine.
De tine, iubitul meu drag.
Mi-e dor de glasul tau,
De energia ta.
Mi-e dor de fiinta ta
Ce se unea cu a mea,
Devenind numai una.
Si era al naibii de frumos!
Ne intrepatrundeam venele,
Arterele, capilarele,
Inimile.
Se nastea o altfel de inima,
Una alcatuita din flori proaspete,
Colorate si inmiresmate.
Ai plecat.
Sau, poate, viata ne-a despartit.
Din nou.
Nu e prima data cand pleci,
Nu va fi nici ultima data cand te vei intoarce.
Dar de ce?
De ce nu stai cu mine?
De ce trebuie sa pleci?
Sa faci ca florile incoltite sa moara
Inlauntrul meu?
Ma doare.
Inima ma doare.
Si pe ea o doare.
Toate florile alea moarte o acapareaza
Si piere.
De fiecare data cand pleci.
Nu a mai ramas nimic.
Nici vene, nici artere,
Nici capilare si nici sange.
Se usuca.
O, draga mea inima, se usuca!
Si, daca ea se usuca,
Eu mai traiesc?!
Sera-heruvimi
Desenează-mi pe piele mii de inimi
Și hai să cădem de la-nălțimi.
După care să dăm de sălbăticimi,
Alcătuite din sera-heruvimi.
În sufletu-mi ai prins rădăcini,
Din inimă-ți tragi viața toată,
Deseori mă rănesc ai tai spini,
Dar n-o să te las niciodată.
Anotimp
Îmi las sufletul la soare
Vântul să mi-l judece
Și din el să ias-o floare
Pământul să-l vindece.
Ea s-a înmulțit alene
Peste codri și poieni
Prin petalele viclene,
Culese de magicieni.
Toamna, cu pașii tăcerii,
S-a-ntâlnit cu sfântul cer
Și-au negociat străjerii,
Trimițând un mesager.
Cu a sa simplă suflare,
Crivățul zvonește-acum:
Baba Iarna vine-agale,
Nu se-abate de la drum!
Dulce-amar, sublim blestem,
Nu se simte ca-n infern.
Continuăm să tot renaștem
În acest ciclu etern.
Ploaia
Sunt ploaia,
Ploaia de toamna.
Inlauntrul inimii mele ploua
Si e pustiu.
Nu-i nimeni pe acolo,
pentru ca ploua.
Cine iese la o plimbare in ploaie?
Nimeni.
Cine ar iesi la o plimbare in ploaie?
Eu si...cu tine.
Dar tu unde esti?
Nu stiu,
dar vreau sa stiu!
Sa te gasesc, sa te iubesc.
Mi-e dor.
De toate.
Dar, in special, de noi.
Ploua.
Eu plang.
Lacrimile se duc spre inima,
facand sa ploua.
Sunt ploaia.
Octombrie în păr și ploaia rece pe buze
Mi-ai pus octombrie în păr
Și gustul ploii reci pe buze.
Știai că astea îmi aduc fericire,
Că nu sunt niște lucruri banale,
Apreciate de oricine.
Dar, zi-mi, tu le iubești?
Iubești tu toamna?
Mai mult decât mine?
Iubești tu ploaia?
Așa cum eu o iubesc?
Oh, nu vreau să par egoistă, însă...
Sunt doar ale mele.
Și sunt doar a lor.
Nu cred înțelegi...
Cred că nimeni nu înțelege..
„Într-o lume în care poți fi orice, fii...”,
mi-ai spus.
Dar ce să aleg?
…o floare?
Mulți au ales asta.
…o viețuitoare?
Nu vreau să copiez.
...o carte?
Iubesc cărțile.
Am sute în cameră.
Dar, totuși, simt că nu e asta.
Mi-au rămas două: toamna și ploaia.
Care din ele?
Simt că nu pot trăi doar cu una din ele.
Nu merge una fără cealaltă.
Nu în cazul meu, oricum.
Și, atunci, rămâne să completez așa:
„Într-o lume în care poți fi orice, fii toamna și ploaia deopotrivă”,
mi-ai zis.
Mi-ai pus octombrie în păr
Și gustul ploii reci pe buze?
Sau a fost doar un vis?
Ele
Din vremi de mult trecute
Sosit-au ele acum,
In bezna.
Langa pârâiașul din padure,
Casa aceea, mare
E a lor.
Am fost acolo si pot spune
Locul meu e langa ele.
Cine-s ele?
Vrajitoarele,
Prietenele mele.
Au trecut sute sau chiar mii de ani
De cand nu le-am mai vazut,
Dar dorul nu a incetat s-apara
Si sa ma sugrume.
Reuniunea a-nceput
Si cantece de veselie in natura se aud.
Toti joaca, greieri si furnici
Si creaturile noptii sunt aici,
Pentru ca ele au sosit.
Silvia Mihalachi