Ele

Desenează-mi pe piele mii de inimi

Și hai să cădem de la-nălțimi.

După care să dăm de sălbăticimi,

Alcătuite din sera-heruvimi.

În sufletu-mi ai prins rădăcini,

Din inimă-ți tragi viața toată,

Deseori mă rănesc ai tai spini,

Dar n-o să te las niciodată.

Cu privirea pierduta spre apusul de soare,

Stau si ma intreb cum si de ce oare

M-ati lasat fara culoare,

Si cu traume suparatoare.

N-ati stiut c-aveam sa scriu

In amurgul purpuriu

Despre voi si despre mine

Cum c-as vrea sa se termine.

Ceru-i fara nori acum,

Tot ce simt e numai fum,

Iar eu tre sa imi asum

Ca inima imi este scrum

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze.

Știai că astea îmi aduc fericire,

Că nu sunt niște lucruri banale,

Apreciate de oricine.

Dar, zi-mi, tu le iubești?

Iubești tu toamna?

Mai mult decât mine?

Iubești tu ploaia?

Așa cum eu o iubesc?

Oh, nu vreau să par egoistă, însă...

Sunt doar ale mele.

Și sunt doar a lor.

Nu cred înțelegi...

Cred că nimeni nu înțelege..

„Într-o lume în care poți fi orice, fii...”,

mi-ai spus.

Dar ce să aleg?

…o floare?

Mulți au ales asta.

…o viețuitoare?

Nu vreau să copiez.

...o carte?

Iubesc cărțile.

Am sute în cameră.

Dar, totuși, simt că nu e asta.

Mi-au rămas două: toamna și ploaia.

Care din ele?

Simt că nu pot trăi doar cu una din ele.

Nu merge una fără cealaltă.

Nu în cazul meu, oricum.

Și, atunci, rămâne să completez așa:

„Într-o lume în care poți fi orice, fii toamna și ploaia deopotrivă”,

mi-ai zis.

Mi-ai pus octombrie în păr

Și gustul ploii reci pe buze?

Sau a fost doar un vis?

Îmi las sufletul la soare

Vântul să mi-l judece

Și din el să ias-o floare

Pământul să-l vindece.

Ea s-a înmulțit alene

Peste codri și poieni

Prin petalele viclene,

Culese de magicieni.

Toamna, cu pașii tăcerii,

S-a-ntâlnit cu sfântul cer

Și-au negociat străjerii,

Trimițând un mesager.

Cu a sa simplă suflare,

Crivățul zvonește-acum:

Baba Iarna vine-agale,

Nu se-abate de la drum!

Dulce-amar, sublim blestem,

Nu se simte ca-n infern.

Continuăm să tot renaștem

În acest ciclu etern.

Sunt ploaia,

Ploaia de toamna.

Inlauntrul inimii mele ploua

 Si e pustiu.

Nu-i nimeni pe acolo,

pentru ca ploua.

Cine iese la o plimbare in ploaie?

Nimeni.

Cine ar iesi la o plimbare in ploaie?

Eu si...cu tine.

Dar tu unde esti?

Nu stiu,

dar vreau sa stiu!

Sa te gasesc, sa te iubesc.

Mi-e dor.

De toate.

Dar, in special, de noi.

Ploua.

Eu plang.

Lacrimile se duc spre inima,

facand sa ploua.

Sunt ploaia.

O, draga mea inima!

Inima, facuta din petalele uscate ale unor flori moarte,

Flori daruite de tine.

Flori de camp, trandafiri, bujori, crizanteme,

Flori alese.

De cine?

De tine.

De tine, iubitul meu drag.

Mi-e dor de glasul tau,

De energia ta.

Mi-e dor de fiinta ta

Ce se unea cu a mea,

Devenind numai una.

Si era al naibii de frumos!

Ne intrepatrundeam venele,

Arterele, capilarele,

Inimile.

Se nastea o altfel de inima,

 Una alcatuita din flori proaspete,

Colorate si inmiresmate.

Ai plecat.

Sau, poate, viata ne-a despartit.

Din nou.

Nu e prima data cand pleci,

Nu va fi nici ultima data cand te vei intoarce.

Dar de ce?

De ce nu stai cu mine?

De ce trebuie sa pleci?

Sa faci ca florile incoltite sa moara

Inlauntrul meu?

Ma doare.

Inima ma doare.

Si pe ea o doare.

Toate florile alea moarte o acapareaza

Si piere.

De fiecare data cand pleci.

Nu a mai ramas nimic.

Nici vene, nici artere,

 Nici capilare si nici sange.

Se usuca.

O, draga mea inima, se usuca!

Si, daca ea se usuca,

Eu mai traiesc?!

Doamne,

nu mai știu cum să merg

fără să cad.

Pașii mei nu se mai fac din curaj,

ci din obișnuință,

Și inima mea nu mai cere izbândă,

ci liniște.

Oricare ar fi prețul ei.

Mă bântuie o renunțare tăcută,

ca o boală lentă

care nu doare,

dar stinge.

Doamne,

nu vreau să renunț,

dar parcă deja o fac

în gând, în rugăciune, în vis.

Îmi privesc crucea

și n-o mai simt ca pe o chemare,

ci ca pe o greutate străină

pe care o port fără viață.

Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,

vină și tulbură-mi deznădejdea!

Oprește renunțarea din mine

ca pe o apă care vrea să mă înece

fără valuri,

fără zgomot,

fără glorie.

Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,

chiar dacă uneori simt

că Te-ai ascuns.

În adâncul ființei mele

încă mai este o scânteie —

poate nu de curaj,

dar de dor.

Folosește-o.

Suflă peste ea

cu Duhul Tău,

și fă din mine iarăși un om care crede

că lupta merită,

că rana nu e în zadar,

că renunțarea nu e chemarea mea.

Oprește-mă, Doamne,

să nu plec

de sub crucea

ce-o port pe umeri.

Oprește-mă, Doamne!

Nu cu veste mare,

nici cu porți deschise,

Nu cu lume adunată

și clopote aprinse.

S-a născut într-un loc mic,

unde tăcerea aducea har,

Mai mult decât orice foc aprins,

Sau lumina unui altar.

Un copil fragil,

între doi oameni simpli,

Cerul s-a plecat blând,

Și îngerii i-au ținut pașii limpezi.

Mântuirea n-a cerut nimic,

A venit să rămână pură,

Prin iubire și har divin,

Nu prin glorie sau armură.

Păstorii au venit încet,

Cu pași de teamă și uimire,

Și-au simțit, fără să știe,

Că nu mai sunt singuri în fire.

În noaptea aceea sfântă,

Nu s-a schimbat lumea deodată,

Dar s-a aprins o lumină vie,

Care în veci nu va fi stinsă niciodată.

18.12.2025

Andrei GUȚU

Cândva,

planeta noastră respira verde.

Pădurile erau plămânii ei largi,

iar oceanele -

ochii albaștri ai lumii.

Munții stăteau

ca niște catedrale de piatră,

iar râurile curgeau

ca niște psalmi limpezi

prin trupul pământului.

Dar omul -

făuritor de foc și de fum -

a început să scrie pe cer

cu cerneală de cenușă.

Pădurile au căzut

ca niște armate învinse,

oceanele au înghițit plastic

în loc de stele,

iar aerul

a învățat gustul ruginii.

Ghețarii plâng

ca niște candele ce se topesc,

mările se ridică

ca niște avertismente mute,

iar pământul

poartă cicatrici de metal.

Și totuși,

sub cenușa orașelor,

sub asfaltul obosit,

încă mai bate

o inimă verde.

Planeta ne privește

ca o mamă rănită

care nu încetează să spere

că într-o zi omul

își va aminti

că nu este stăpânul ei,

ci doar un trecător

prin grădina ei fragilă.

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

N-am ce-ti face pisicutà,
Desi esti tare drägutà,
Ai cälcat pe bec asearã,
Färà mascà sanitarà I
Vai, in graba mea cea mare,
Am uitat si de scrisoare,
Ce-o sà zicà bunicuta,
C-am intârziat prostuta?
Mà asteaptà cu mâncare
si tu imi iei din parale,
Dar ce-ti pasà dumitale
Cà ea moare-acum de foame!?

Vreau sà stii,c-am sà mã rog
Sà ajungi un hodoroq,
Când ti-o fi viata mai grea
Sà pâtesti asemenea!
Dacà mà uit eu mai bine,
Nici tu n-ai masca la tine
Si ar fi foarte corect.
Sá aplici legea de drept!

Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Şi Diavolul să cadă în hău. Oamenii pe Golgota să nu se mai urce Şi să-l iubească cu adevărat pe Dumnezeu! Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Şi să fie iarăşi printre noi. Şi să nu mai văd pe la răscruce. Oameni săraci şi înpovăraţi de nevoi. Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce. Şi să nu-l mai plângem în zadar, Căci el s-a răstignit pentru noi odată Şi de-ar trebui, s-ar răstigni iar. Aş vrea ca Iisus să coboare de pe cruce Ca de păcate să ne izbăvească. Să fim curaţi ca îngerii, Ca Dumnezeu cu adevărat să ne iubească! poezie de Vladimir Potlog