Nu înțeleg iubirea (Continuare)
Și mă întreb, în fiecare noapte,
Când te privesc, dar nu te văd,
Cum poți să fiu un semn de întrebare
Într-un răspuns fără sfârșit, fără regret?
Căci inima mea bate haotic,
În ritmuri pe care nu le înțeleg,
Dar tu, cu calmul tău liniștit,
Îmi spui că nu-i nevoie de răspuns, doar să aleg.
Mă prind în mreje de îndoieli,
Și totuși, mă îndrept spre tine,
Deși nu știu ce este iubirea ta,
Îmi las sufletul să te definească, să te iubească, fără teamă, fără rău.
În ochii tăi e o mare de vise,
Iar eu sunt doar un val, prea mic, prea slab,
Dar mă las purtat de curentul tău,
Chiar dacă înăuntrul meu vibrează un îndoielnic sabie, un abis adânc.
Poate că iubirea nu e logică,
Nici nu se măsoară în cuvinte sau fapte,
Poate doar o simțim cu inima și cu dorința,
Și, chiar dacă nu o înțelegem, trăim prin ea, în fiecare clipă, în fiecare noapte.
Poate iubirea e un labirint
Pe care nu-l vom înțelege niciodată,
Dar eu te caut, te aștept, și te iubesc,
Chiar și atunci când nu înțeleg… și totuși te vreau, o dată și încă o dată.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Maria Spulber
Дата публикации: 17 апреля
Просмотры: 47
Стихи из этой категории
Indulgenţă
Mai accept soarele
să se rotească ,
luna să se înjumătățească
marea , fluxul și refluxul
Și orarul de zbor
al păsărilor,
am timp pentru o iarnă,
multă iarnă,
pentru un taifun
pe undeva
râde de ea
Viața mea,
Am mai gustat - o
Dar gata….
Plec în toamna mea….
Doamne, Zânele...
Doamne, zânele sunt doar niște minciuni!
Iar vrăjile lor nu înseamnă nimic!
Dar fără ea simt în suflet goliciuni,
Și din gând nu o pot scoate, nici un pic.
Doamne, e doar o scorneală!
Creată în timp îndelungat,
De mintea mea înstrăinată,
Ce duce-o dragoste banală!
Doamne! Zânele mă învrăjbesc!
Ele m-au vrăjit, din ciudă!
Din ciuda că nu vreau să mai iubesc!
Atâtea emoții ce nu vor să mă audă...
O dragoste străină e, Doamne,
Adusă de Zâne supărate.
Lasă-le să mă condamne!
Nu vreau s-o mai iubesc, Doamne!
Icoană
Nu știu ce am azi:
Tu în brațe-mi cazi,
Dar mie îmi vine
Să mă închin la tine
Ca la o icoană
Diafană
A unei zeițe sfinte,
Ce nu vrea să fie cuminte.
Cu teamă parcă, m-apropii
Să-ți sărut ochii
Blânzi și senini, uneori triști,
Să-ți mulțumesc că exiști.
Ca unei icoane, cu credință,
Vreau să-ți întorc recunoștință
Că alături îmi stai,
Și-mi dăruiești tot ce ai.
Parcă trăiesc o minune
iar mintea îmi spune
Că poate-astă clipă nu e reală,
Așez deci cu sfială
O sărutare
Tremurătoare
Pe buzele tale îmbătătoare
Fermecătoare
Ca două petale de flori
Ce-m dau când le-ating fiori.
Nu știu ce am azi,
Tu-n brațe îmi cazi
Eu parcă mă tem să m-aprind
Să-ți cuprind
Trupul gingaș
De demon pătimaș,
Mă tem parcă să-l strâng,
Cumva să nu-l frâng.
Mima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.
DESPARTIRE DE UN ALT ANOTIMP
Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…
AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Nu mă mai căuta,
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
Chiar dacă e să vi, tu pînă în zori.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
Cu braţele pline de flori.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
La mine că să vi ,să-ţi ceri iertare.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
De – acum nu mai există împăcare.
Nu mă mai căuta ,te rog acum iubire,
Căci dragostea, adevărată ai trădat.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
Căci pentru un alt bărbat tu mai lăsat.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
În tine să mai cred ca altădată.
Nu mă mai căuta ,te rog acum iubire,
Eu te-am iubit şi asta a fost odată.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
Să vi să mă trezeşti, cu un dulce sărutat.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
De-acum, sărutul tău eu l-am uitat.
Indulgenţă
Mai accept soarele
să se rotească ,
luna să se înjumătățească
marea , fluxul și refluxul
Și orarul de zbor
al păsărilor,
am timp pentru o iarnă,
multă iarnă,
pentru un taifun
pe undeva
râde de ea
Viața mea,
Am mai gustat - o
Dar gata….
Plec în toamna mea….
Doamne, Zânele...
Doamne, zânele sunt doar niște minciuni!
Iar vrăjile lor nu înseamnă nimic!
Dar fără ea simt în suflet goliciuni,
Și din gând nu o pot scoate, nici un pic.
Doamne, e doar o scorneală!
Creată în timp îndelungat,
De mintea mea înstrăinată,
Ce duce-o dragoste banală!
Doamne! Zânele mă învrăjbesc!
Ele m-au vrăjit, din ciudă!
Din ciuda că nu vreau să mai iubesc!
Atâtea emoții ce nu vor să mă audă...
O dragoste străină e, Doamne,
Adusă de Zâne supărate.
Lasă-le să mă condamne!
Nu vreau s-o mai iubesc, Doamne!
Icoană
Nu știu ce am azi:
Tu în brațe-mi cazi,
Dar mie îmi vine
Să mă închin la tine
Ca la o icoană
Diafană
A unei zeițe sfinte,
Ce nu vrea să fie cuminte.
Cu teamă parcă, m-apropii
Să-ți sărut ochii
Blânzi și senini, uneori triști,
Să-ți mulțumesc că exiști.
Ca unei icoane, cu credință,
Vreau să-ți întorc recunoștință
Că alături îmi stai,
Și-mi dăruiești tot ce ai.
Parcă trăiesc o minune
iar mintea îmi spune
Că poate-astă clipă nu e reală,
Așez deci cu sfială
O sărutare
Tremurătoare
Pe buzele tale îmbătătoare
Fermecătoare
Ca două petale de flori
Ce-m dau când le-ating fiori.
Nu știu ce am azi,
Tu-n brațe îmi cazi
Eu parcă mă tem să m-aprind
Să-ți cuprind
Trupul gingaș
De demon pătimaș,
Mă tem parcă să-l strâng,
Cumva să nu-l frâng.
Mima amorului
M-am săturat de versuri goale,
De rime false, de roze pale.
În cărțile-mi pline de amor,
Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.
Cu mâna mea, prin cețuri dense,
Scriu poezii fără pretinse
Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –
Dar nu-i iubire, nici ruine.
Tu, care-ai fost al meu izvor,
M-ai părăsit și sunt un nor
Ce rătăcește-n noaptea mută,
Pe străzi pustii, de ploi bătută.
Îmi tremură stiloul stins,
Sub gândul tău pierdut, întins
Ca o aripă de vânt departe,
Ce frânge-n mine frunze moarte.
Scriu „te iubesc” de formă, sec,
Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.
Nici un cuvânt nu-ți port în dar,
Nici un altar nu-ți fac, doar jar.
De-ai reveni, ai da fior
Poeziilor fără dor,
Și-ai înflori din nou în pagini
Un vis uitat, sub mii de margini.
Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,
Cuvintele-mi sunt doar o povară.
Scriu despre dragoste, dar nu știu
Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.
O, întoarce-te, fă-mă vie,
Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie
Din inima care, iară, bate –
Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.
DESPARTIRE DE UN ALT ANOTIMP
Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…
AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Nu mă mai căuta,
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
Chiar dacă e să vi, tu pînă în zori.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
Cu braţele pline de flori.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
La mine că să vi ,să-ţi ceri iertare.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
De – acum nu mai există împăcare.
Nu mă mai căuta ,te rog acum iubire,
Căci dragostea, adevărată ai trădat.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
Căci pentru un alt bărbat tu mai lăsat.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
În tine să mai cred ca altădată.
Nu mă mai căuta ,te rog acum iubire,
Eu te-am iubit şi asta a fost odată.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
Să vi să mă trezeşti, cu un dulce sărutat.
Nu mă mai căuta, te rog acum iubire,
De-acum, sărutul tău eu l-am uitat.
Другие стихотворения автора
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.
E păcatul tău
E păcatul tău că ai făcut să plângă
Ochii care te priveau cu drag,
C-ai stins lumina-n inimi fără rugă
Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.
Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,
În loc de mângâieri, ai dat venin,
Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă
Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.
Ți-am pus în palme inima întreagă,
Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,
Când tot ce-ți cerea era o dragă
Privire caldă, nu umbre sumbre.
Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —
Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,
Când alții vor iubi și fi-vor pace,
Tu vei vedea doar golul tău mereu.
Când nopțile te-or strânge fără milă,
Și liniștea va deveni blestem,
Să-ți amintești de mâna mea umilă
Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.
Să nu cauți în alți ochi alinare,
Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —
Iubirea mea a fost ca o visare
Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.
Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,
Un dor amar și-un drum ce nu mai e,
Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,
Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.
M-ai lasat pentru ea
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o șoaptă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.
Pe mine m-ai lăsat cu umbre,
Cu amintiri ce dor și-n somn,
Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,
Cu vise moarte, fără domn.
Ea… ce are? Poate zâmbește
Mai larg, mai dulce, mai firesc.
Dar știe ea cum tu vorbești
Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?
Nu-i vină-n dragoste, nici lege,
Dar doare când devii uitare,
Când tot ce-a fost se risipește
Ca fumul alb dintr-o visare.
Și totuși, n-am să te blestem,
N-am să-ți doresc ce-am îndurat —
Dar să nu uiți: ce-a fost între noi
A fost odată… și-a contat.
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o vorbă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai bună.
Timpul a trecut și m-am pierdut
Într-o lume ce nu mai era a mea,
Căutând un rost, un drum, un început,
Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.
Ea te ține acum cu mâna-i blândă,
Te-a luat acolo unde nu ajungeam,
Dar știi tu oare că în mine încă plângă
Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.
Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,
Că fiecare pas al tău mă doare,
Și chiar de-aș pleca, în orice zi,
Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.
E păcatul tău
E păcatul tău că ai făcut să plângă
Ochii care te priveau cu drag,
C-ai stins lumina-n inimi fără rugă
Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.
Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,
În loc de mângâieri, ai dat venin,
Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă
Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.
Ți-am pus în palme inima întreagă,
Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,
Când tot ce-ți cerea era o dragă
Privire caldă, nu umbre sumbre.
Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —
Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,
Când alții vor iubi și fi-vor pace,
Tu vei vedea doar golul tău mereu.
Când nopțile te-or strânge fără milă,
Și liniștea va deveni blestem,
Să-ți amintești de mâna mea umilă
Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.
Să nu cauți în alți ochi alinare,
Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —
Iubirea mea a fost ca o visare
Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.
Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,
Un dor amar și-un drum ce nu mai e,
Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,
Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.
M-ai lasat pentru ea
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o șoaptă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.
Pe mine m-ai lăsat cu umbre,
Cu amintiri ce dor și-n somn,
Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,
Cu vise moarte, fără domn.
Ea… ce are? Poate zâmbește
Mai larg, mai dulce, mai firesc.
Dar știe ea cum tu vorbești
Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?
Nu-i vină-n dragoste, nici lege,
Dar doare când devii uitare,
Când tot ce-a fost se risipește
Ca fumul alb dintr-o visare.
Și totuși, n-am să te blestem,
N-am să-ți doresc ce-am îndurat —
Dar să nu uiți: ce-a fost între noi
A fost odată… și-a contat.
M-ai lăsat, fără să-ți pese,
Fără un cuvânt, fără o vorbă,
Ai plecat cu inima-ți aprinsă
Spre alta, mai nouă, mai bună.
Timpul a trecut și m-am pierdut
Într-o lume ce nu mai era a mea,
Căutând un rost, un drum, un început,
Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.
Ea te ține acum cu mâna-i blândă,
Te-a luat acolo unde nu ajungeam,
Dar știi tu oare că în mine încă plângă
Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.
Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,
Că fiecare pas al tău mă doare,
Și chiar de-aș pleca, în orice zi,
Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.