E păcatul tău
E păcatul tău că ai făcut să plângă
Ochii care te priveau cu drag,
C-ai stins lumina-n inimi fără rugă
Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.
Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,
În loc de mângâieri, ai dat venin,
Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă
Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.
Ți-am pus în palme inima întreagă,
Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,
Când tot ce-ți cerea era o dragă
Privire caldă, nu umbre sumbre.
Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —
Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,
Când alții vor iubi și fi-vor pace,
Tu vei vedea doar golul tău mereu.
Când nopțile te-or strânge fără milă,
Și liniștea va deveni blestem,
Să-ți amintești de mâna mea umilă
Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.
Să nu cauți în alți ochi alinare,
Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —
Iubirea mea a fost ca o visare
Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.
Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,
Un dor amar și-un drum ce nu mai e,
Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,
Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Maria Spulber
Дата публикации: 20 апреля
Просмотры: 50
Стихи из этой категории
Speranța
Mulțumesc că ești cu mine
Și că mă iubești ,
Aveam nevoie de tine
Și ai apărut de nicăieri ,
Îmi pierdusem orice speranță
Că voi găsi pe cineva ,să mă iubească ,
Așa cum sunt eu, ciudata,
Aveam nevoie de tine, in viața mea ,
Să o faci mai frumoasa ,
Să simt cu adevărat ce e iubirea.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
De-aș avea...
De-aș avea o floare
Pentru fiecare
Gând de-al meu în care
Tu, fermecătoare,
Îmi apari în cale,
Ne-am putea plimba
În grădina mea
De flori colorate,
De lume uitate,
La infinitate...
De-aș avea un strop
Pentru fiecare
Gând de-al meu în care
Tu, fermecătoare
Îmi apari în cale,
S-ar ivi potop
Cu care să-ngrop
A ta supărare,
S-aduc alinare
Inimii de foc...
De-aș avea o clipă
În brațe să te strâng,
Pe-al tău piept să plâng
Și-adormind s-ascult
Glasu-ți alinând
Și ultimu-mi gând
De neîmplinire
N-ar mai trebui
Să trăiesc o zi
Pe acest pământ...
De-aș avea orice,
Te-aș avea pe tine...
Dacă aș fi...
Dacă aș fi ca soarele
Ți-aș fi alături mereu,
Ți-aș lumina cărările
Mergând ca un leu.
Dacă aș fi ca aerul
Te-aș însoți mereu,
Te-aș feri de gerul
Ce trece-n șemineu .
Dacă aș fi ca o idee
Te-aș înconjura mereu,
Te-aș conduce pe alee
Găsind un nou antreu.
Dacă aș fi ca
...
06.10.24
Deja vu
Totul a început în vis.
Nu te cunoșteam încă.
Dar...
a făcut timpul o pauză
și privirile noastre s-au îmbrățișat
într-o infinitate de emoții.
Poate din altă viață te cunoașteam.
Am descoperit în calmul timid al ochilor tăi
o viață, poate, trăită deja.
O viață în care viața mea
era și viața ta.
... și atunci am știut
că în acea clipă infinită,
pe care timpul a strâns-o sub pleoapele tale,
că inima mea te-a recunoscut.
Logodnicul
Tu ai inima de piatră,
Înghețată, bocnă toată.
Vreau doar să mă iubești,
Dumneata mă amărăști.
Pe sânu-mi stâng ai adormit
Când te-ai trezit
În ochi îți lucea vâlvătaie,
a geloziei tale văpaie.
Cu glasul ai tunat
Heruvimi ai înjurat
Apoi,o palmă mi-ai dat.
Urmele degetelor tale,pe obrazul veșted,s-au uscat
Acum,tu ești împăcat.
Îmi zâmbeștii și la loc te-ai culcat.
Să urlu îmi vine,să strig,să te bat
Nu pot,nu vreau,nu am nevoie
Doar pe tine,dintre toți, sufletul meu te vrea adorat.
Speranța
Mulțumesc că ești cu mine
Și că mă iubești ,
Aveam nevoie de tine
Și ai apărut de nicăieri ,
Îmi pierdusem orice speranță
Că voi găsi pe cineva ,să mă iubească ,
Așa cum sunt eu, ciudata,
Aveam nevoie de tine, in viața mea ,
Să o faci mai frumoasa ,
Să simt cu adevărat ce e iubirea.
Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
De-aș avea...
De-aș avea o floare
Pentru fiecare
Gând de-al meu în care
Tu, fermecătoare,
Îmi apari în cale,
Ne-am putea plimba
În grădina mea
De flori colorate,
De lume uitate,
La infinitate...
De-aș avea un strop
Pentru fiecare
Gând de-al meu în care
Tu, fermecătoare
Îmi apari în cale,
S-ar ivi potop
Cu care să-ngrop
A ta supărare,
S-aduc alinare
Inimii de foc...
De-aș avea o clipă
În brațe să te strâng,
Pe-al tău piept să plâng
Și-adormind s-ascult
Glasu-ți alinând
Și ultimu-mi gând
De neîmplinire
N-ar mai trebui
Să trăiesc o zi
Pe acest pământ...
De-aș avea orice,
Te-aș avea pe tine...
Dacă aș fi...
Dacă aș fi ca soarele
Ți-aș fi alături mereu,
Ți-aș lumina cărările
Mergând ca un leu.
Dacă aș fi ca aerul
Te-aș însoți mereu,
Te-aș feri de gerul
Ce trece-n șemineu .
Dacă aș fi ca o idee
Te-aș înconjura mereu,
Te-aș conduce pe alee
Găsind un nou antreu.
Dacă aș fi ca
...
06.10.24
Deja vu
Totul a început în vis.
Nu te cunoșteam încă.
Dar...
a făcut timpul o pauză
și privirile noastre s-au îmbrățișat
într-o infinitate de emoții.
Poate din altă viață te cunoașteam.
Am descoperit în calmul timid al ochilor tăi
o viață, poate, trăită deja.
O viață în care viața mea
era și viața ta.
... și atunci am știut
că în acea clipă infinită,
pe care timpul a strâns-o sub pleoapele tale,
că inima mea te-a recunoscut.
Logodnicul
Tu ai inima de piatră,
Înghețată, bocnă toată.
Vreau doar să mă iubești,
Dumneata mă amărăști.
Pe sânu-mi stâng ai adormit
Când te-ai trezit
În ochi îți lucea vâlvătaie,
a geloziei tale văpaie.
Cu glasul ai tunat
Heruvimi ai înjurat
Apoi,o palmă mi-ai dat.
Urmele degetelor tale,pe obrazul veșted,s-au uscat
Acum,tu ești împăcat.
Îmi zâmbeștii și la loc te-ai culcat.
Să urlu îmi vine,să strig,să te bat
Nu pot,nu vreau,nu am nevoie
Doar pe tine,dintre toți, sufletul meu te vrea adorat.
Другие стихотворения автора
Te rog, doar pune capăt suferinței mele
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,
Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,
Și din adio, o dulce veste grea.
Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,
Să-mi fii amintire ce nu doare,
Un dor ce nu mistuie-n abis,
Ci arde blând, ca flacăra de soare.
Mă vezi cum tremur printre amintiri,
Cum ochii-mi caută privirea ta,
Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,
Încă îți spun: nu pleca.
Dar dacă pleci — și știu că o vei face —
Fă-o cu blândețea pașilor ușori,
Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,
Când inima-mi mai bate în fiori.
Tu ai fost cântec, ai fost început,
Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,
Și totuși, între lacrimi și tăcere,
Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.
Mă țin de firul tău nevăzut,
De gândul tău ce-mi bate în tâmple,
Și-n fiecare noapte fără tine,
Îți simt parfumul strecurat prin umbre.
Te rog, nu-mi spune că a fost în van,
Că n-a durut și n-ai simțit nimic,
Că-n pieptul tău nu tremura un plan,
De-a ne iubi, măcar un pic.
Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,
Pune tu capăt, dar nu oricum,
Fă-o cu dragul ultimelor clipe,
Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,
Să pot pleca în liniște spre mine,
Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.
Amor
În miez de noapte, tăcut ca visul,
Te port în gând ca pe-un aprins suspin,
Ești dorul meu, chemarea și abisul,
Ești început și ești și-al meu destin.
Pe buze-mi arde numele tău dulce,
Ca un sărut fugar din alte vieți,
Și timpul stă, și inima se duce
Spre amintiri ce dor și dau poveți.
Amorul tău — o rană și o binecuvântare,
O umbră caldă-n zori de primăvară,
Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,
Fără de tine, viața-i tristă, goală.
Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,
Și pașii grei când nu te știu aproape,
Dar inimii nu-i poți fura visarea —
Te caută-n lumină și-n agape.
Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,
Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,
Și vântul le șoptește printre ele,
Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.
Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul
Ce-ți tremură în zâmbetul timid,
Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,
Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.
Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,
Am scrie veșnicia pe-un sărut,
Căci amorul, când arde și e viu,
Nu piere nici când totul a trecut.
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.
Cum sa te scot din mintea mea
Cum să te scot din mintea mea,
Când amintirile tale sunt ca un râu,
Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,
Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,
Cum să te scot din mintea mea?
Cum să te scot din mintea mea,
Când numele tău răsună în fiecare silabă,
Ca un ecou ce se îndepărtează,
Dar mereu revine, în fiecare noapte,
În fiecare zi, în fiecare vis?
Cum să te scot din mintea mea,
Când umbrele tale dansează pe pereți,
Când pasul tău încă răsună în inima mea,
Chiar și atunci când încerc să-l ascund,
Când mă pierd în zgomotele lumii?
Cum să te scot din mintea mea,
Când fiecare loc îmi amintește de tine,
Când parfumul tău plutește în aer,
Și în fiecare respirație te simt prezent,
Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești acolo, în toate culorile,
În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,
În fiecare pas pe care îl fac,
În fiecare clipă când mă gândesc la noi?
Cum să te scot din mintea mea,
Când dorul de tine devine un amestec de dorință
Și renunțare, o luptă între ce-a fost
Și ce nu va mai fi niciodată,
Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,
Care nu se vindecă, dar se adaptează,
În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,
Fără să o pot ignora sau șterge?
Cum să te scot din mintea mea,
Când chiar și uitarea are chipul tău,
Și mi-e greu să mă desprind, să te las,
Chiar și atunci când simt că nu mai pot,
Când am învățat, într-un fel sau altul,
Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.
Cum să te scot din mintea mea?
Poate că nu trebuie.
Poate că tu vei fi mereu acolo,
Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,
Pe care o voi purta cu mine,
Până când voi învăța să trăiesc cu tine,
Chiar și când nu te voi mai căuta.
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Nu înțeleg iubirea
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci te iubesc, dar te și pierd,
Când mă atingi, îmi pare-a fi
O flacără ce se-ntoarce-n cer.
Nu înțeleg cum, plin de dor,
Mă cauti iar și iar, mereu,
Când eu rămân în fața dorului
Cu ochii pierduți în al tău greu.
Nu înțeleg ce simți când spui
Că dragostea nu moare niciodată,
Dar eu o văd cum se destramă
Sub ploaia timpului, neîmpăcată.
Nu înțeleg de ce îmi zâmbești,
Când ochii tăi, aceleași mari,
Ascund o lume întreagă de întrebări
Și mă uit în ea, dar nu găsesc răspunsuri clare.
Cum poți să iubești un om care se frânge,
Și încă vrea să fie între două lumi?
Cum poți să ierți când totul s-a rupt
Și tot ce am rămas sunt vise sumbre și brumii?
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci ea e ca o mare calmă,
Care adânc în piept mă strânge
Și-mi cere să o urmez, cu frică și dramă.
Dar poate iubirea nu se cere,
Nici nu se explică cu cuvinte grele,
Poate că doar se trăiește,
În tăcere, în dor, în nopți și zile.
Poate iubirea este doar o taină,
Un drum pe care nu-l vedem,
Și totuși, pas cu pas, mă pierd în ea,
În fiecare clipă, eu te iubesc… dar nu înțeleg.
Te rog, doar pune capăt suferinței mele
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,
Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,
Și din adio, o dulce veste grea.
Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,
Să-mi fii amintire ce nu doare,
Un dor ce nu mistuie-n abis,
Ci arde blând, ca flacăra de soare.
Mă vezi cum tremur printre amintiri,
Cum ochii-mi caută privirea ta,
Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,
Încă îți spun: nu pleca.
Dar dacă pleci — și știu că o vei face —
Fă-o cu blândețea pașilor ușori,
Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,
Când inima-mi mai bate în fiori.
Tu ai fost cântec, ai fost început,
Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,
Și totuși, între lacrimi și tăcere,
Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.
Mă țin de firul tău nevăzut,
De gândul tău ce-mi bate în tâmple,
Și-n fiecare noapte fără tine,
Îți simt parfumul strecurat prin umbre.
Te rog, nu-mi spune că a fost în van,
Că n-a durut și n-ai simțit nimic,
Că-n pieptul tău nu tremura un plan,
De-a ne iubi, măcar un pic.
Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,
Pune tu capăt, dar nu oricum,
Fă-o cu dragul ultimelor clipe,
Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.
Te rog, doar pune capăt suferinței mele,
Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,
Să pot pleca în liniște spre mine,
Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.
Amor
În miez de noapte, tăcut ca visul,
Te port în gând ca pe-un aprins suspin,
Ești dorul meu, chemarea și abisul,
Ești început și ești și-al meu destin.
Pe buze-mi arde numele tău dulce,
Ca un sărut fugar din alte vieți,
Și timpul stă, și inima se duce
Spre amintiri ce dor și dau poveți.
Amorul tău — o rană și o binecuvântare,
O umbră caldă-n zori de primăvară,
Cu tine-i cerul plin de sărbătoare,
Fără de tine, viața-i tristă, goală.
Mi-e glasul mut când nu-ți aud chemarea,
Și pașii grei când nu te știu aproape,
Dar inimii nu-i poți fura visarea —
Te caută-n lumină și-n agape.
Sub clar de lună, scriu cu dor pe stele,
Cuvinte ce ți-ar mângâia privirea,
Și vântul le șoptește printre ele,
Să-ți poarte-n piept, ca flacără, iubirea.
Aș vrea să fiu în clipa ta fiorul
Ce-ți tremură în zâmbetul timid,
Să fiu cuvântul ce-ți alină dorul,
Să te cuprind — tăcut, deplin, avid.
Și dacă timpul tot ne-ar sta-mpotrivă,
Am scrie veșnicia pe-un sărut,
Căci amorul, când arde și e viu,
Nu piere nici când totul a trecut.
Ma minți
Mă minți, și-o faci ca un artist desăvârșit,
Cu glasul calm, cu zâmbetul liniștit.
Îmi spui că e totul la fel ca-n trecut,
Când inima ta, de fapt, s-a pierdut.
Mă minți când spui că nu s-a schimbat
Privirea ce-mi pare acum vinovat.
E rece tăcerea ce cade între noi,
Și-ascunde-n ea gânduri ce dor tot mai rău.
Mă minți și crezi că nu simt când pleci,
Chiar dacă rămâi, ești tot mai departe.
Atingeri străine mă fac să-nțeleg
Că dragostea noastră e doar un vechi legământ ce se frânge încet.
Te uită că știu cum iubeai altădat’
Și-acum îmi oferi doar un vis decupat.
Un teatru, o mască, un rol ce-l jucăm,
Dar sufletul meu nu mai vrea să fim „noi”.
Mă minți cu tăceri, cu priviri ce nu spun
Ce-ascunzi în adâncul lumii tale nebun.
Te simt tot mai străin, tot mai greu de atins,
Și timpul, nedrept, tot ce-avem a învins.
Dar stau, și te-ascult, și privesc cum dispari,
Cum iubirea devine un vis în uitări.
Și tac… nu că nu știu, ci fiindcă mă doare
Că omul ce-l știam e-acum o umbră ce moare.
Mă minți… și știu. Dar ce pot să mai spun?
Iubirea e arsă, iar focul e scrum.
Rămân doar cuvintelor goale ecou,
Și-un „te iubesc” ce nu-l crezi nici tu, nici eu.
Cum sa te scot din mintea mea
Cum să te scot din mintea mea,
Când amintirile tale sunt ca un râu,
Care curge neîntrerupt, adânc și tăcut,
Și fiecare gând îmi poartă chipul tău,
Cum să te scot din mintea mea?
Cum să te scot din mintea mea,
Când numele tău răsună în fiecare silabă,
Ca un ecou ce se îndepărtează,
Dar mereu revine, în fiecare noapte,
În fiecare zi, în fiecare vis?
Cum să te scot din mintea mea,
Când umbrele tale dansează pe pereți,
Când pasul tău încă răsună în inima mea,
Chiar și atunci când încerc să-l ascund,
Când mă pierd în zgomotele lumii?
Cum să te scot din mintea mea,
Când fiecare loc îmi amintește de tine,
Când parfumul tău plutește în aer,
Și în fiecare respirație te simt prezent,
Cu un zâmbet tăcut, dar atotputernic?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești acolo, în toate culorile,
În fiecare rază de soare, în fiecare ploaie,
În fiecare pas pe care îl fac,
În fiecare clipă când mă gândesc la noi?
Cum să te scot din mintea mea,
Când dorul de tine devine un amestec de dorință
Și renunțare, o luptă între ce-a fost
Și ce nu va mai fi niciodată,
Un gol pe care nu știu cum să-l umplu?
Cum să te scot din mintea mea,
Când tu ești parte din mine, ca o cicatrice,
Care nu se vindecă, dar se adaptează,
În fiecare zi, mă învăț să trăiesc cu ea,
Fără să o pot ignora sau șterge?
Cum să te scot din mintea mea,
Când chiar și uitarea are chipul tău,
Și mi-e greu să mă desprind, să te las,
Chiar și atunci când simt că nu mai pot,
Când am învățat, într-un fel sau altul,
Că tu vei rămâne aici, în adâncul meu.
Cum să te scot din mintea mea?
Poate că nu trebuie.
Poate că tu vei fi mereu acolo,
Nu ca o povară, ci ca o amintire vie,
Pe care o voi purta cu mine,
Până când voi învăța să trăiesc cu tine,
Chiar și când nu te voi mai căuta.
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Nu înțeleg iubirea
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci te iubesc, dar te și pierd,
Când mă atingi, îmi pare-a fi
O flacără ce se-ntoarce-n cer.
Nu înțeleg cum, plin de dor,
Mă cauti iar și iar, mereu,
Când eu rămân în fața dorului
Cu ochii pierduți în al tău greu.
Nu înțeleg ce simți când spui
Că dragostea nu moare niciodată,
Dar eu o văd cum se destramă
Sub ploaia timpului, neîmpăcată.
Nu înțeleg de ce îmi zâmbești,
Când ochii tăi, aceleași mari,
Ascund o lume întreagă de întrebări
Și mă uit în ea, dar nu găsesc răspunsuri clare.
Cum poți să iubești un om care se frânge,
Și încă vrea să fie între două lumi?
Cum poți să ierți când totul s-a rupt
Și tot ce am rămas sunt vise sumbre și brumii?
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci ea e ca o mare calmă,
Care adânc în piept mă strânge
Și-mi cere să o urmez, cu frică și dramă.
Dar poate iubirea nu se cere,
Nici nu se explică cu cuvinte grele,
Poate că doar se trăiește,
În tăcere, în dor, în nopți și zile.
Poate iubirea este doar o taină,
Un drum pe care nu-l vedem,
Și totuși, pas cu pas, mă pierd în ea,
În fiecare clipă, eu te iubesc… dar nu înțeleg.