Dacǎ într-o zi ți-e dor
Ai fost un înger de fatǎ
Trimisǎ de demoni fără sǎ știe
Ca răul s-ajungǎ pânǎ la mine
Fără sǎ-l vezi vreun pic lângă tine
Eu știu cǎ sunt bun şi plin de iubire
Și ție ți-am dat și cât nu am avut
Știu cǎ și tu trebuie să renunți la mine
Și sǎ nu mă mai vrei așa cum ai spus
Ai vrut sǎ adormi.. dar e gălăgie
În liniștea asta-n ce nu se-aude nimic
Îmi pare rău că n-a fost să fie
Dar sper să fii bine și să te vindeci în timp
Și sper sǎ nu-ți fie dor cǎ eu știu cât doare
Și chiar sǎ fii bine în inima ta
Chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată, apare
O poezie aşa cum ți-am promis eu cândva
De câte ori ți-am scris cu lacrimi amare,
Eu nu doar te-am vrut, eu chiar te-am iubit
Știu cǎ n-a mers, n-am vrut împăcare
Și-mi pare rău cǎ nu pot sǎ te-alin
Atunci când citești, nu știu de-s în viațǎ
Nu știu unde sunt, nu știu cum o duc
Dar știu cǎ dacǎ tu cauți un pic de speranța
Pot sǎ ți-o las într-o strofă, în rând
Ferește-te de gândurile ce nu-s ale tale
De gânduri prea negre pentru pământ
Și tu să știi cǎ m-aş ruga pentru tine chiar dacă
M-ai înjunghia și m-ai bǎga în mormânt,
Să știi, n-am vrut sǎ-ți fac rău niciodată
Și știu cǎ într-o zi vei realiza
Te rog fi puternică fatǎ frumoasă
Eu te voi iubi și nu te voi uita
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Hau Denis Alexandru
Дата публикации: 22 мая
Просмотры: 81
Стихи из этой категории
Cerul
Sub cerul instelat, un dor nemărginit,
Stelele dansează-n ritmuri de lumină,
Și vântul lin se-așterne în grădină,
Eu te privesc, pierdut, îndrăgostit.
În nopți linistite, timpul s-a oprit,
Cu ochii tăi în suflet să alinte,
Iar inima în șoapte să mă-mbline,
Simt universul cum m-a copleșit.
De dorul tău, în mine tot s-a frânt,
Și timpul pare veșnic ne-nceput,
În visul meu, rămâi ca la-nceput,
Când lumea toată era doar un cuvânt.
Antidot
mai știi când îmi făceai complimente?
cuvinte simple, dar atât de vii..
tu nu știi, dar făceam ss la tot,
le păstram în galerie, pentru noptile târzii))
când noptile-mi păreau pustii și reci,
când totul parea sa cada jos,
le citeam și, măcar pentru moment,
totul devenea mai frumos.
tu nu știi, dar uneori, in noapte
când dorul era ca un nod,
răsfoiam acele mesaje uitate,
si-mi erau, fără să știi, antidot.
Clipa
De vrei să mă iubești
Fugind din clipa ce-i doar umilă prizonieră
Ce ferecată stă în colivie
Captivă fiind
Și-și scaldă chipul doar în lacrimi și tristele închipuiri,
De vrei să mergi pe calea fericirii
Uitând ale trecutului încorsetări,
E timpul să pășești cu mine,
Să te înalți din visele ce au murit
Și te opresc să zbori la mare înălțime...
Iubind-mă vei înțelege că Dumnezeu iar îți zâmbește,
Și-ți dăruiește ce-i pierdut
Trăgându-te de mână
Prin vorbele ce îți sosec acum În clipa asta, chiar de mine!
(1 februarie 2024- Vasilica dragostea mea)
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Povara singurătății!
Am fost plecat o lungă vreme,
De lângă ea, pribeag prin lume,
Crezând c-așa-mi va fi mai bine,
Să evadez, să mă-nțeleg pe mine
Nu știu motivul cel adevărat,
Nici c-am alunecat în vreun păcat,
Tot ce-am simțit în doi am spus,
Și martor ne este Cel de Sus
Eram tot timpul, doar împreună,
Și pasul îl făceam ținuți de mână,
Privirea o aveam mereu senină,
De unde radia, o rază de lumină
Poate că viața a devenit rutină,
Iar dragostea tot mai puțină,
Iubirea noastră și-a luat zborul,
Și dusa-fost de vânt ca norul
Un timp am stat printre străini,
Prietenii adevărați fiind puțini,
Gândul mi-a fost la ce-am lăsat,
Și la o dragoste cum am visat
.............................
Când singurătatea a devenit povară,
N-am rezistat și m-am întors în țară,
Să lupt să-mi recâștig iarăși iubirea,
Convins că doar aici îmi este fericirea
Am căutat-o mult pe-a mea iubită,
Și spun că sa lăsat cu greu găsită,
Am discutat de-a noastră despărțire,
Ne-am împăcat, dar cu timp de...gândire
Să stau departe n-am rezistat,
Și-am înțeles că sunt iertat,
Dar ferm mi-a spus că ea nu uită,
C-a suferit când a fost părăsită
......................................
Ușor în timp rana s-a vindecat,
Și m-am trezit bărbatul însurat,
Iubire dăruiesc și simt că sunt iubit,
Și zilnic mulțumesc, că nu m-am rătăcit!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Sunt risipire, fără tine...
Mă-ntreabă sufletul pustiu,
De tine veste dacă știu,
Întreabă inima beteagă,
De ce-ai plecat ființă dragă?
Și nu știu ce să le răspund,
Când noaptea-n lacrimi mă cufund,
Când vântul șuieră prin văgăuni,
Iar focul geme sub cărbuni.
Și-aș vrea să dorm în umbra ta,
Să nu mă mai trezesc din ea,
Să fiu un pas ce se așterne,
Pe drumul tău, în nopți eterne.
Se stinge clipa în tăcere,
Și timpul n-are mângâiere,
Rămân cu mine și cu dorul,
Pierzând din palme viitorul.
Ți-am scris pe cer, cu gândul ars,
Cuvinte dulci, de bun rămas,
Dar stelele le-au prefăcut,
În rugi ce-n beznă s-au pierdut.
Și cad în vis, purtând icoana,
Privirii tale, precum toamna
Își poartă frunza rătăcită,
Peste pădurea îngălbenită.
Mi-e teamă să pășesc în zi,
Când știu c-aici nu vei mai fi,
Și orice clipă ce mă ține,
E-o risipire, fără tine…
Cerul
Sub cerul instelat, un dor nemărginit,
Stelele dansează-n ritmuri de lumină,
Și vântul lin se-așterne în grădină,
Eu te privesc, pierdut, îndrăgostit.
În nopți linistite, timpul s-a oprit,
Cu ochii tăi în suflet să alinte,
Iar inima în șoapte să mă-mbline,
Simt universul cum m-a copleșit.
De dorul tău, în mine tot s-a frânt,
Și timpul pare veșnic ne-nceput,
În visul meu, rămâi ca la-nceput,
Când lumea toată era doar un cuvânt.
Antidot
mai știi când îmi făceai complimente?
cuvinte simple, dar atât de vii..
tu nu știi, dar făceam ss la tot,
le păstram în galerie, pentru noptile târzii))
când noptile-mi păreau pustii și reci,
când totul parea sa cada jos,
le citeam și, măcar pentru moment,
totul devenea mai frumos.
tu nu știi, dar uneori, in noapte
când dorul era ca un nod,
răsfoiam acele mesaje uitate,
si-mi erau, fără să știi, antidot.
Clipa
De vrei să mă iubești
Fugind din clipa ce-i doar umilă prizonieră
Ce ferecată stă în colivie
Captivă fiind
Și-și scaldă chipul doar în lacrimi și tristele închipuiri,
De vrei să mergi pe calea fericirii
Uitând ale trecutului încorsetări,
E timpul să pășești cu mine,
Să te înalți din visele ce au murit
Și te opresc să zbori la mare înălțime...
Iubind-mă vei înțelege că Dumnezeu iar îți zâmbește,
Și-ți dăruiește ce-i pierdut
Trăgându-te de mână
Prin vorbele ce îți sosec acum În clipa asta, chiar de mine!
(1 februarie 2024- Vasilica dragostea mea)
Supărare
În noaptea asta ninge cu blesteme,
zăpada grea o simt pe ochi și gene,
nici n-am mai râs de multă vreme,
și simt că dorm sub mari troiene.
Mi-e trupul spart în cioburi de tăcere,
iar glasul tău se-aude în uitare,
ca un ecou ce-mprăștie durere,
în trupul meu de leu de mare.
Și iarăși zorii vin și mă întreabă,
de ce iubirea noastră e străină,
iar eu le spun cât ești de dragă,
și poate asta-i cea mai mare vină.
Dar cred, că într-o zi, fără să știi,
vei auzi o voce ce nu îți e străină,
care-ți va spune, pe ascuns, să vii,
pe drumul înapoi dinspre lumină.
Căci dragostea nu moare, doar adoarme,
ca jarul stins sub lemnul putred, rece,
și atunci când inima stârnește alarme,
ea, brusc s-aprinde și supărarea-i trece.
Povara singurătății!
Am fost plecat o lungă vreme,
De lângă ea, pribeag prin lume,
Crezând c-așa-mi va fi mai bine,
Să evadez, să mă-nțeleg pe mine
Nu știu motivul cel adevărat,
Nici c-am alunecat în vreun păcat,
Tot ce-am simțit în doi am spus,
Și martor ne este Cel de Sus
Eram tot timpul, doar împreună,
Și pasul îl făceam ținuți de mână,
Privirea o aveam mereu senină,
De unde radia, o rază de lumină
Poate că viața a devenit rutină,
Iar dragostea tot mai puțină,
Iubirea noastră și-a luat zborul,
Și dusa-fost de vânt ca norul
Un timp am stat printre străini,
Prietenii adevărați fiind puțini,
Gândul mi-a fost la ce-am lăsat,
Și la o dragoste cum am visat
.............................
Când singurătatea a devenit povară,
N-am rezistat și m-am întors în țară,
Să lupt să-mi recâștig iarăși iubirea,
Convins că doar aici îmi este fericirea
Am căutat-o mult pe-a mea iubită,
Și spun că sa lăsat cu greu găsită,
Am discutat de-a noastră despărțire,
Ne-am împăcat, dar cu timp de...gândire
Să stau departe n-am rezistat,
Și-am înțeles că sunt iertat,
Dar ferm mi-a spus că ea nu uită,
C-a suferit când a fost părăsită
......................................
Ușor în timp rana s-a vindecat,
Și m-am trezit bărbatul însurat,
Iubire dăruiesc și simt că sunt iubit,
Și zilnic mulțumesc, că nu m-am rătăcit!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Sunt risipire, fără tine...
Mă-ntreabă sufletul pustiu,
De tine veste dacă știu,
Întreabă inima beteagă,
De ce-ai plecat ființă dragă?
Și nu știu ce să le răspund,
Când noaptea-n lacrimi mă cufund,
Când vântul șuieră prin văgăuni,
Iar focul geme sub cărbuni.
Și-aș vrea să dorm în umbra ta,
Să nu mă mai trezesc din ea,
Să fiu un pas ce se așterne,
Pe drumul tău, în nopți eterne.
Se stinge clipa în tăcere,
Și timpul n-are mângâiere,
Rămân cu mine și cu dorul,
Pierzând din palme viitorul.
Ți-am scris pe cer, cu gândul ars,
Cuvinte dulci, de bun rămas,
Dar stelele le-au prefăcut,
În rugi ce-n beznă s-au pierdut.
Și cad în vis, purtând icoana,
Privirii tale, precum toamna
Își poartă frunza rătăcită,
Peste pădurea îngălbenită.
Mi-e teamă să pășesc în zi,
Când știu c-aici nu vei mai fi,
Și orice clipă ce mă ține,
E-o risipire, fără tine…
Другие стихотворения автора
Lumea Sub-Acvatică
Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.
Teorema lui Pitagora
Ai auzit de Pitagora, vezi că-i grav
Nu știu care dintre noi e mai bolnav
Suni la Patriarhie, ești nervos
Da, fraiere, păcatul tău e că ești prost
Patriarhia mai nou o vezi centru de reclamații
Ce am scris aici, pot să-ți transmită alții
Dacă tot te fute grija cum am trecut
Și te arde găozul că încă n-am dispărut
Dacă chiar ești preot, o faci ca pe meserie
Arăți ca o butelie, capul tău plin de chelie
Nu țin minte geometrie, nici eu n-am nimic cu tine
Crezi că tu le știi pe toate, asta da ipocrizie
Ca să poți să-ți mai dai filme, puteam să te-ntreb pe tine
Ce rol are și ce face un Gross Beat pe melodie
Că-s sigur că prostul știe sau mă întreba pe mine
Și, în caz că nu știam, îi creștea stima de sine
Că-s sigur că prostul știe și să scrie poezie
Dar, să se simtă deștept, m-ar fi întrebat pe mine
Că mai sunt mai slabi ca mine, care sunt în preoție
În concluzie, ai dreptate, preoți mai deștepți ca tine
Zici in mod de ironie că avem nevoie de preoți ca mine,
Dar nu știu câți sunt ca mine
Însă aleșii erau oameni nepregătiți chiar și în vechime
Ai auzit despre mine,
Sunt important pentru tine,
Și poate chiar nu e bine să fiu sincer cu
proști ca tine
Dar, în loc de un canon, îți compun o poezie
Și, în loc de teoremă, poți să mori de gelozie
Fără vreun strop de evlavie ți-ai luat dissu’ ca pe Biblie
Deci, data viitoare, mare grijă
Să nu dai de proști ca mine
Ce mă mai încântă
Cei care nu mai vor nimic
Sunt oameni care au pierdut prea mult
Sau cărora chiar le-a ajuns
Și n-au mai vrut să ducă
E remușcarea unui gând
Ce e din ce-n ce mai flămând
Și nu știe de timp sau când
Persistă și se luptă
Eu nu știu pe-aici ce mai e
Când trec pe-aici, mă-ntreb de ce
Se năruiește repede
Și ce mă mai încântă
E locul care nici nu e
În locul locului ce e
Și locul care se vede
Eu nu-l văd o secundă
Pentru tine
Te chem, te chem, și știu că nu mai poți veni...
Iubirea noastră nu-i blestem, dar ei nu vor să-ți fiu, să-mi fii…
Mereu ai spus că ai vrut pe cineva care să-ți scrie
Eu te iubesc, dar n-am cum să-ți trimit această poezie.
Sper s-o găsești și sper s-o vezi
Când ei îți iau și dreptul să m-auzi...
Sper să mă simți, sper să mă crezi
Și cât nu sunt, să nu mai plângi...
Nu vreau să crezi că m-ai pierdut
Că te-aș putea privi altfel
Că tu m-ai iubit așa mult...
Eu cum să nu-ți rămân fidel?”
Te rog să nu te sperie timpul
N-o să te las să treci ca el,
Și crede-mă, nu e sfârșitul
Nimeni nu poate lua ce vrem.
N-o să plec
Îmi pare rău că a trebuit să minți
De frică pentru că n-o să înțeleg
Acum, am înțeles cu-adevărat ce simți
Și că tot ce ai vrut a fost ca să nu plec
Să știi că te voi aștepta oricât,
Îmi pare rău de teama ce ți-am provocat
Și pentru toate serile în care-ai plâns
Îmi pare rău cum am reacționat
Și bine pentru serile în care-am râs
Și chit că nu vorbim, n-o să te las să cazi
Nu m-ai pierdut, n-o să mă pierzi
Indiferent de câte zile trec pe ceas
Nu-ți fie frică, o să mă revezi
N-o să te dau uitării și n-o să te las
Vreau să fii bine, așa cum vreau mereu
Îmi pare rău că ți-am cerut prea mult,
N-o să te fac să suferi, tu știi cine sunt eu
Îmi pare rău că uneori am fost prea dur
Și ai mințit doar fiindcă mă iubești
Îmi pare rău că pur și simplu n-am văzut
Eu sunt cu tine cât timp și tu ești
Și nu te voi lăsa vreodată în trecut
Știi că singura teamă e să te pierd
Aș vrea să te învăț să nu mai minți
De frică pentru că n-o să-nțeleg
Să nu îți fie teamă de ce simți
Tu ai crezut că voi pleca, dar n-o să plec
Trebuia să fii sinceră de la-nceput
E-n regulă, o să-nțeleg și-o să te-aștept
Știu că uneori sunt impulsiv și explodez
Dar nu era nevoie să faci ce-ai făcut
Să nu fi tristă, să știi că te iubesc
Și dacă-nțelege cineva mai bine, ăla sunt
Când noaptea nu se mai trezește
Când noaptea nu se mai trezește
Nici zilele nu mai adorm,
Ceva din umbră mă pândește
Și mă coboară-n alt decor
Din vis, dincolo de ferestre
Umbre de vănt se năpustesc
Și uit să mai închid lumina
Mi-e frică să nu îi retrăiesc
Din vis, dincolo de ferestre
Mă prind, mă țin captiv în somn
Vor să mă sfâșie și-mi este
Atât de neclar scopul lor
Prin coaste mă străbat fiorii
Și încerc ochii să-i deschid,
Dar clipa dintre vis și viață
E o secundă fără timp
Mereu m-am întrebat de visul
E însăși lumea de apoi
Mă simt de parcă mi-am pierdut și scrisul
Și încă mai am două foi..
O dată mi-au ieșit din spate
Gândindu-mă că scap de ei
Trezindu-mă cu niște șoapte
Și am țipat, că erau ei
Cândva m-au apucat de mână
Să nu îmi termin crucea de făcut
Și am simțit atâta ură
Cât nu există pe pământ
Deși-am avut și alte vise
Decât astea s-au repetat
Și-acum ajung să fie scrise
Doar pentru cine i-a visat
A luat și forme diferite
Spunându-mi că e Dumnezeu
Un fel de demon ce te minte
Deși se dă de gol mereu
O dată o bătrână știrbă
Bătând la ușă să-i deschid
Avea o lumânare-n mână
Spunându-mi ce pot să câștig
Unele vise nu par vise
Și te trezești doar cu mister
Acea bătrână ce venise
Îmi zise și fără să-i cer
''Aceasta-i lumânarea
Pe care vreau să ți-o ofer''
Curios încă de la cădere
Am căutat să dau de-un semn
Oferta vine cu durere
Și ce-mi lipsea, cu un blestem
Dar n-am aprins-o niciodată
Indiferent ce conținea
Mai știu c-am comandat o dată
Și am primit și altceva
O fâșie de catifea
Pe care-o poartă cei pierduți
Și-acolo bine, lângă ea
Un contract pentru noi recruți
Cu patru pacturi, se cerea
Decât o semnătura-n vag
Dar cine și ce câștiga?
Dacă pierdea tot ce-i mai drag?
Când vezi așa ceva, nu poți
Măcar în glumă să semnezi
Am rupt hârtia în bucăți
Fără nevoie de dovezi
Iar într-un vis mai vechi era
Un călău care așeza
Oameni pe rând și îi tăia
Și eu simțeam că voi urma
Atunci am încercat să fug
În vise nu există timp
Și-n loc de-o scară, de alt rând
Era pavat tot cu un zid
Cred că există un sentiment
Atunci când moare cineva
Și poți ghici printr-un efect
Că parcă ar mai fi ceva
Mereu am vrut să văd, să știu
Și să fiu sigur de ce e
Ca să nu fie prea târziu
Să nu pot să mă-întreb nici ''de ce?''
Să nu te temi în fața vieții
Cât mai auzi pe cineva
Să nu te temi în fața morții
De nu auzi pe nimenea
Chiar dacă nu ar fi ceva
Și sinele nu ți-ai mai știi
Și chiar dacă n-ar exista,
Până la urmă tot ar fi
Chiar și când frigul i-a cuprins
Și nu știau să facă foc
O flacără tot s-a aprins
Și după ce s-a stins la loc
Și dacă soare n-am avea
Nu pot să cred că am muri
Fiindcă ne ține altceva
În viața-n care suntem vii
Să ai curajul neînfrant,
Și chiar dacă nu mai trăiești
Să nu te sperii, orice gând
Și orice ființă întâlnești
E, poate-o parte din ce sunt
Ai tăi, o parte din ce ești
Că poate suntem mult mai mult
Decât tot ce poți să gândești
Lumea Sub-Acvatică
Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.
Teorema lui Pitagora
Ai auzit de Pitagora, vezi că-i grav
Nu știu care dintre noi e mai bolnav
Suni la Patriarhie, ești nervos
Da, fraiere, păcatul tău e că ești prost
Patriarhia mai nou o vezi centru de reclamații
Ce am scris aici, pot să-ți transmită alții
Dacă tot te fute grija cum am trecut
Și te arde găozul că încă n-am dispărut
Dacă chiar ești preot, o faci ca pe meserie
Arăți ca o butelie, capul tău plin de chelie
Nu țin minte geometrie, nici eu n-am nimic cu tine
Crezi că tu le știi pe toate, asta da ipocrizie
Ca să poți să-ți mai dai filme, puteam să te-ntreb pe tine
Ce rol are și ce face un Gross Beat pe melodie
Că-s sigur că prostul știe sau mă întreba pe mine
Și, în caz că nu știam, îi creștea stima de sine
Că-s sigur că prostul știe și să scrie poezie
Dar, să se simtă deștept, m-ar fi întrebat pe mine
Că mai sunt mai slabi ca mine, care sunt în preoție
În concluzie, ai dreptate, preoți mai deștepți ca tine
Zici in mod de ironie că avem nevoie de preoți ca mine,
Dar nu știu câți sunt ca mine
Însă aleșii erau oameni nepregătiți chiar și în vechime
Ai auzit despre mine,
Sunt important pentru tine,
Și poate chiar nu e bine să fiu sincer cu
proști ca tine
Dar, în loc de un canon, îți compun o poezie
Și, în loc de teoremă, poți să mori de gelozie
Fără vreun strop de evlavie ți-ai luat dissu’ ca pe Biblie
Deci, data viitoare, mare grijă
Să nu dai de proști ca mine
Ce mă mai încântă
Cei care nu mai vor nimic
Sunt oameni care au pierdut prea mult
Sau cărora chiar le-a ajuns
Și n-au mai vrut să ducă
E remușcarea unui gând
Ce e din ce-n ce mai flămând
Și nu știe de timp sau când
Persistă și se luptă
Eu nu știu pe-aici ce mai e
Când trec pe-aici, mă-ntreb de ce
Se năruiește repede
Și ce mă mai încântă
E locul care nici nu e
În locul locului ce e
Și locul care se vede
Eu nu-l văd o secundă
Pentru tine
Te chem, te chem, și știu că nu mai poți veni...
Iubirea noastră nu-i blestem, dar ei nu vor să-ți fiu, să-mi fii…
Mereu ai spus că ai vrut pe cineva care să-ți scrie
Eu te iubesc, dar n-am cum să-ți trimit această poezie.
Sper s-o găsești și sper s-o vezi
Când ei îți iau și dreptul să m-auzi...
Sper să mă simți, sper să mă crezi
Și cât nu sunt, să nu mai plângi...
Nu vreau să crezi că m-ai pierdut
Că te-aș putea privi altfel
Că tu m-ai iubit așa mult...
Eu cum să nu-ți rămân fidel?”
Te rog să nu te sperie timpul
N-o să te las să treci ca el,
Și crede-mă, nu e sfârșitul
Nimeni nu poate lua ce vrem.
N-o să plec
Îmi pare rău că a trebuit să minți
De frică pentru că n-o să înțeleg
Acum, am înțeles cu-adevărat ce simți
Și că tot ce ai vrut a fost ca să nu plec
Să știi că te voi aștepta oricât,
Îmi pare rău de teama ce ți-am provocat
Și pentru toate serile în care-ai plâns
Îmi pare rău cum am reacționat
Și bine pentru serile în care-am râs
Și chit că nu vorbim, n-o să te las să cazi
Nu m-ai pierdut, n-o să mă pierzi
Indiferent de câte zile trec pe ceas
Nu-ți fie frică, o să mă revezi
N-o să te dau uitării și n-o să te las
Vreau să fii bine, așa cum vreau mereu
Îmi pare rău că ți-am cerut prea mult,
N-o să te fac să suferi, tu știi cine sunt eu
Îmi pare rău că uneori am fost prea dur
Și ai mințit doar fiindcă mă iubești
Îmi pare rău că pur și simplu n-am văzut
Eu sunt cu tine cât timp și tu ești
Și nu te voi lăsa vreodată în trecut
Știi că singura teamă e să te pierd
Aș vrea să te învăț să nu mai minți
De frică pentru că n-o să-nțeleg
Să nu îți fie teamă de ce simți
Tu ai crezut că voi pleca, dar n-o să plec
Trebuia să fii sinceră de la-nceput
E-n regulă, o să-nțeleg și-o să te-aștept
Știu că uneori sunt impulsiv și explodez
Dar nu era nevoie să faci ce-ai făcut
Să nu fi tristă, să știi că te iubesc
Și dacă-nțelege cineva mai bine, ăla sunt
Când noaptea nu se mai trezește
Când noaptea nu se mai trezește
Nici zilele nu mai adorm,
Ceva din umbră mă pândește
Și mă coboară-n alt decor
Din vis, dincolo de ferestre
Umbre de vănt se năpustesc
Și uit să mai închid lumina
Mi-e frică să nu îi retrăiesc
Din vis, dincolo de ferestre
Mă prind, mă țin captiv în somn
Vor să mă sfâșie și-mi este
Atât de neclar scopul lor
Prin coaste mă străbat fiorii
Și încerc ochii să-i deschid,
Dar clipa dintre vis și viață
E o secundă fără timp
Mereu m-am întrebat de visul
E însăși lumea de apoi
Mă simt de parcă mi-am pierdut și scrisul
Și încă mai am două foi..
O dată mi-au ieșit din spate
Gândindu-mă că scap de ei
Trezindu-mă cu niște șoapte
Și am țipat, că erau ei
Cândva m-au apucat de mână
Să nu îmi termin crucea de făcut
Și am simțit atâta ură
Cât nu există pe pământ
Deși-am avut și alte vise
Decât astea s-au repetat
Și-acum ajung să fie scrise
Doar pentru cine i-a visat
A luat și forme diferite
Spunându-mi că e Dumnezeu
Un fel de demon ce te minte
Deși se dă de gol mereu
O dată o bătrână știrbă
Bătând la ușă să-i deschid
Avea o lumânare-n mână
Spunându-mi ce pot să câștig
Unele vise nu par vise
Și te trezești doar cu mister
Acea bătrână ce venise
Îmi zise și fără să-i cer
''Aceasta-i lumânarea
Pe care vreau să ți-o ofer''
Curios încă de la cădere
Am căutat să dau de-un semn
Oferta vine cu durere
Și ce-mi lipsea, cu un blestem
Dar n-am aprins-o niciodată
Indiferent ce conținea
Mai știu c-am comandat o dată
Și am primit și altceva
O fâșie de catifea
Pe care-o poartă cei pierduți
Și-acolo bine, lângă ea
Un contract pentru noi recruți
Cu patru pacturi, se cerea
Decât o semnătura-n vag
Dar cine și ce câștiga?
Dacă pierdea tot ce-i mai drag?
Când vezi așa ceva, nu poți
Măcar în glumă să semnezi
Am rupt hârtia în bucăți
Fără nevoie de dovezi
Iar într-un vis mai vechi era
Un călău care așeza
Oameni pe rând și îi tăia
Și eu simțeam că voi urma
Atunci am încercat să fug
În vise nu există timp
Și-n loc de-o scară, de alt rând
Era pavat tot cu un zid
Cred că există un sentiment
Atunci când moare cineva
Și poți ghici printr-un efect
Că parcă ar mai fi ceva
Mereu am vrut să văd, să știu
Și să fiu sigur de ce e
Ca să nu fie prea târziu
Să nu pot să mă-întreb nici ''de ce?''
Să nu te temi în fața vieții
Cât mai auzi pe cineva
Să nu te temi în fața morții
De nu auzi pe nimenea
Chiar dacă nu ar fi ceva
Și sinele nu ți-ai mai știi
Și chiar dacă n-ar exista,
Până la urmă tot ar fi
Chiar și când frigul i-a cuprins
Și nu știau să facă foc
O flacără tot s-a aprins
Și după ce s-a stins la loc
Și dacă soare n-am avea
Nu pot să cred că am muri
Fiindcă ne ține altceva
În viața-n care suntem vii
Să ai curajul neînfrant,
Și chiar dacă nu mai trăiești
Să nu te sperii, orice gând
Și orice ființă întâlnești
E, poate-o parte din ce sunt
Ai tăi, o parte din ce ești
Că poate suntem mult mai mult
Decât tot ce poți să gândești