Teorema lui Pitagora

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.

Cei care nu mai vor nimic
Sunt oameni care au pierdut prea mult
Sau cărora chiar le-a ajuns
Și n-au mai vrut să ducă

E remușcarea unui gând
Ce e din ce-n ce mai flămând
Și nu știe de timp sau când
Persistă și se luptă

Eu nu știu pe-aici ce mai e
Când trec pe-aici, mă-ntreb de ce
Se năruiește repede
Și ce mă mai încântă

E locul care nici nu e
În locul locului ce e
Și locul care se vede
Eu nu-l văd o secundă 

Când noaptea nu se mai trezește
Nici zilele nu mai adorm,
Ceva din umbră mă pândește
Și mă coboară-n alt decor

Din vis, dincolo de ferestre
Umbre de vănt se năpustesc
Și uit să mai închid lumina
Mi-e frică să nu îi retrăiesc

Din vis, dincolo de ferestre
Mă prind, mă țin captiv în somn
Vor să mă sfâșie și-mi este
Atât de neclar scopul lor

Prin coaste mă străbat fiorii
Și încerc ochii să-i deschid,
Dar clipa dintre vis și viață
E o secundă fără timp


Mereu m-am întrebat de visul
E însăși lumea de apoi
Mă simt de parcă mi-am pierdut și scrisul
Și încă mai am două foi..

O dată mi-au ieșit din spate
Gândindu-mă că scap de ei
Trezindu-mă cu niște șoapte
Și am țipat, că erau ei

Cândva m-au apucat de mână
Să nu îmi termin crucea de făcut
Și am simțit atâta ură
Cât nu există pe pământ

Deși-am avut și alte vise
Decât astea s-au repetat
Și-acum ajung să fie scrise
Doar pentru cine i-a visat


A luat și forme diferite
Spunându-mi că e Dumnezeu
Un fel de demon ce te minte
Deși se dă de gol mereu

O dată o bătrână știrbă
Bătând la ușă să-i deschid
Avea o lumânare-n mână
Spunându-mi ce pot să câștig

Unele vise nu par vise
Și te trezești doar cu mister
Acea bătrână ce venise
Îmi zise și fără să-i cer
''Aceasta-i lumânarea
Pe care vreau să ți-o ofer''

Curios încă de la cădere
Am căutat să dau de-un semn
Oferta vine cu durere
Și ce-mi lipsea, cu un blestem
Dar n-am aprins-o niciodată
Indiferent ce conținea
Mai știu c-am comandat o dată
Și am primit și altceva

O fâșie de catifea
Pe care-o poartă cei pierduți
Și-acolo bine, lângă ea
Un contract pentru noi recruți

Cu patru pacturi, se cerea
Decât o semnătura-n vag
Dar cine și ce câștiga?
Dacă pierdea tot ce-i mai drag?

Când vezi așa ceva, nu poți
Măcar în glumă să semnezi
Am rupt hârtia în bucăți
Fără nevoie de dovezi


Iar într-un vis mai vechi era
Un călău care așeza
Oameni pe rând și îi tăia
Și eu simțeam că voi urma

Atunci am încercat să fug
În vise nu există timp
Și-n loc de-o scară, de alt rând
Era pavat tot cu un zid

Cred că există un sentiment
Atunci când moare cineva
Și poți ghici printr-un efect
Că parcă ar mai fi ceva

Mereu am vrut să văd, să știu
Și să fiu sigur de ce e
Ca să nu fie prea târziu
Să nu pot să mă-întreb nici ''de ce?''

Să nu te temi în fața vieții
Cât mai auzi pe cineva
Să nu te temi în fața morții
De nu auzi pe nimenea

Chiar dacă nu ar fi ceva
Și sinele nu ți-ai mai știi
Și chiar dacă n-ar exista,
Până la urmă tot ar fi

Chiar și când frigul i-a cuprins
Și nu știau să facă foc
O flacără tot s-a aprins
Și după ce s-a stins la loc

Și dacă soare n-am avea
Nu pot să cred că am muri
Fiindcă ne ține altceva
În viața-n care suntem vii


Să ai curajul neînfrant,
Și chiar dacă nu mai trăiești
Să nu te sperii, orice gând
Și orice ființă întâlnești

E, poate-o parte din ce sunt
Ai tăi, o parte din ce ești
Că poate suntem mult mai mult
Decât tot ce poți să gândești

Uneori vreau doar să cad în gol

De la atâția metri câți nu există

Să știu când o s-ajung la sol

Nu o să mor, orice dorință

Orice dorință aș avea 

Nimic nu e cum eu aș vrea

Și-așa că vreau să cad, să cad în gol

Și orice oameni întâlnesc

Pot numai să dezamăgească 

Simt un nerost ce mi-l lungesc 

Și mi-l repet, și îmi repet 

Că sunt aici să îți fac bine

Dar dintre toți, doar eu iubesc 

Și dintre toți, mă minți pe mine

Aș vrea să urc, puțin mai mult

Că poate mi-e puțin mai bine 

De lume eu aș vrea să uit 

Cum a uitat și ea de mine

Și-aș vrea să cad, să cad în gol

Și jos să nu m-aștepte nimeni 

Când mă vei căuta la sol

Să-ți amintești c-am fost cu tine

Și să te minți că mă iubești 

Așa cum minte toată lumea 

Că eu, orice nevoie am 

Nu pare să o împliniți niciuna

Te chem, te chem, și știu că nu mai poți veni...
Iubirea noastră nu-i blestem, dar ei nu vor să-ți fiu, să-mi fii…
Mereu ai spus că ai vrut pe cineva care să-ți scrie
Eu te iubesc, dar n-am cum să-ți trimit această poezie.

Sper s-o găsești și sper s-o vezi
Când ei îți iau și dreptul să m-auzi...
Sper să mă simți, sper să mă crezi
Și cât nu sunt, să nu mai plângi...

Nu vreau să crezi că m-ai pierdut
Că te-aș putea privi altfel
Că tu m-ai iubit așa mult...
Eu cum să nu-ți rămân fidel?”

Te rog să nu te sperie timpul
N-o să te las să treci ca el,
Și crede-mă, nu e sfârșitul
Nimeni nu poate lua ce vrem.

Ai fost un înger de fatǎ

Trimisǎ de demoni fără sǎ știe

Ca răul s-ajungǎ pânǎ la mine

Fără sǎ-l vezi vreun pic lângă tine

Eu știu cǎ sunt bun şi plin de iubire

Și ție ți-am dat și cât nu am avut

Știu cǎ și tu trebuie să renunți la mine

Și sǎ nu mă mai vrei așa cum ai spus

Ai vrut sǎ adormi.. dar e gălăgie

În liniștea asta-n ce nu se-aude nimic

Îmi pare rău că n-a fost să fie

Dar sper să fii bine și să te vindeci în timp

Și sper sǎ nu-ți fie dor cǎ eu știu cât doare

Și chiar sǎ fii bine în inima ta

Chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată, apare

O poezie aşa cum ți-am promis eu cândva

De câte ori ți-am scris cu lacrimi amare,

Eu nu doar te-am vrut, eu chiar te-am iubit

Știu cǎ n-a mers, n-am vrut împăcare

Și-mi pare rău cǎ nu pot sǎ te-alin

Atunci când citești, nu știu de-s în viațǎ

Nu știu unde sunt, nu știu cum o duc

Dar știu cǎ dacǎ tu cauți un pic de speranța

Pot sǎ ți-o las într-o strofă, în rând

Ferește-te de gândurile ce nu-s ale tale

De gânduri prea negre pentru pământ

Și tu să știi cǎ m-aş ruga pentru tine chiar dacă

M-ai înjunghia și m-ai bǎga în mormânt,

Să știi, n-am vrut sǎ-ți fac rău niciodată

Și știu cǎ într-o zi vei realiza

Te rog fi puternică fatǎ frumoasă

Eu te voi iubi și nu te voi uita

Noi azi am uitat fiecare atingere 

Fiecare glas, fiecare îmbrățișare din trecut

Noi azi am uitat fiecare chip

Fiecare mângâiere, fiecare miros de parfum 

Noi azi am adunat o colecție infinită de amintiri

De momente, de sărutări pe umerii goi 

De acum și pentru veșnicie 

Vom alătura fiecărui cuvânt prenumele NOI

Iubitul meu cu ochi de chilimbar

Ce se plimba printre nori

Te iubesc cu maini rebele

Ce se-nalta doar in zori.

Frumosul meu cu buze moi

Ce le simt cand dorm adanc

Nu uita iubirea oarba

Ce te leaga de pamant.

Te iubesc cu daruire

Cum iubesc lumina zilei

Fugi cu mine printre stele

Ingerul iubirii mele.

Dragostea mea ,e departe

Unde vantul nu razbate

Doar iubirea mea ajunge 

Sa iubeasca printre frunze.

Si -n padurea de stejar 

Am vazut un fulg ,fugar

Fulg razlet ce imi canta

Unde e iubirea ta?

Ne ascundem printre vise și taceri,

Sub vorbe spuse doar cu jumătate,

Când lumea ne-ar vrea străini,severi,

Noi ardem dorul vină necurmată .

Un gest,un pas și tot se rupe,

Dar tot ne întoarcem orbi de dor,

Căci inima, oricât ar suferi sub ruine,

Nu știe „nu" căci eu „încă te ador".

Ne-am scris iubirea pe furiș ,

În nopți ce nu știu de odihnă.

E un vis trăit în profunzime,

O vina dulce,o lumină .

Și de ne-or judeca in zori,

Că am iubit în miez de noapte,

Să știe focul din comori,

Nu moare doar că „nu se poate ".

Mă duc în foc să ard 

Din propria dorință

Voi simți din nou pe piele

Ce-i aia suferință ..

Mă duc să sim din nou 

Strigăte de jale...

Și să simt de fapt

Chinuri infernale...

Aut .A Țurcanu

@reper

Ani te-am privit de la distanță

Aspirând la o altă viață

La oarece neprevăzut,

Ceva ce n-am mai avut.

Ani te-am privit de la distanță

Cum trăgeai din țigară

Încercând să descopăr ce ascunzi

Sau în ce durere te afunzi.

Ani ne-am privit în paralel

Oare simțeam la fel?

Oare și tu te gândeai la mine,

Așa cum eu mă gândeam la tine?

Ani ne-am privit de la distanță

Ani fără speranță...

Nu-ți cer să-mi dai luna de pe cer

Nici toată dragostea ce-o ții de frică închisă în tine

Vreau doar să mă lași să te iubesc eu sincer

Să mă lași să te ridic pân’ la stelele divine

Nici să-mi fi tu căzut la picioarele mele

Tot ce vreau e sa te țin cu brațe călduroase

Să mă lași să-ți fiu eu ție aleasă cu numele

Să-ți alung toate gândurile dureroase

Să-ți alin tăcerile și războaiele din copilărie

Să-ți vindec rănile ce adânc te taie și te doare

Rupându-se în cioburi goale din memorie

Să-ți fie nopțile de ceață pustii de vise, mai ușoare

Eu nu am să-ți cer ce nu mi poți da

Dar vreau ca tu să-mi ceri ce-ți pot eu dăruii

O viață  să te iubesc de mi-ai acorda

Căci mâna caldă oricât ai vrea nu se poate înlocuii

Și de nu mă vei lăsa să te urc pân’ de tot la soare

De durere-n ochi mă sting cu lacrimi surde

Ofilindu-se în risipă toată această mută scrisoare

Ucigându-mă orbește ce sufletu-mi pătrunde