Стихи из этой категории
Ceilalți noi
Trăim într-o lume inundată de ură,
Unde iubirea și-a pierdut orice sens.
Oamenii în loc de inimă port o piatră dură,
Iar focul față de viață prea repede s-a stins.
Dragostea trecută prin timp se usucă și zgârie,
Iar visele din sticlă se sparg în mii de cioburi amare.
Ne pierdem sufletele într-un sfârșit de noiembrie,
Si ne pregătim pentru iarna cea nesfârșită și mare.
Aripile noastre sunt acum doar putrede,ude,ofilite,
Si nu mai putem zbura spre fericire.
Obosim și ne întoarcem din drum cu speranțele zdrobite,
Scăldându-ne întro lume amară și plină de tăcere.
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
În umbra dorului
Lasă lumea să ardă
De dorul focului meu,
Iar tu cu îmbrățișarea blândă,
Să-l stingi mereu...
Dar dorul meu renaște,
Ca flacăra purtată-n vânt,
Când te știu undeva departe,
Într-un alt cuvânt.
Prin ochi străini te caut
Și-n șoapte naște dorul
Unde sunt eu acum?
Dacă-n inima ta, sunt străin...
Mai am al tău zâmbet,
Undeva... pierdut în timp,
Dar aproape, ca lumina,
Pe care o simt.
The falls of the soul
So pleased to see you every day,
To hear your voice,
To keep my soul
Deep into your eyes.
So good to feel you,
To reach your spirit,
And find the falls
Of your loving part.
Close your eyes and dream
Travelling around yourself.
Your thoughts in dark
Reveal next morning bright.
Seek for your human force,
Embrace always the heart.
You'll realise the Heaven
And you'll find a sensitively life.
de-ar fi
de-ar fi aşa să nu m-amăgeşti,
Acum aveam o iubire ca în poveşti
Uneori reuşeşti să mă calmezi,
Alteori doar să răneşti.
Ştiu mă deteşti,
Nici eu nu mă cred
Mi-am terminat paharul de vin
Avum nu mai reuşeşti să mai aprinzi focul ce s-a stins...
Veriguță de nuiele
M-am împiedicat de răsăritul umbrei tale
Şi-am căzut cu palmele împreunate
Şi în genunchi, cu ochi înnourați
Intr-un instant încununați de zare
Şi transportați meandric în liant.
Acum lăstarul zămislirii
În sfânt şi laic joc perpetual
Înmugureşte-n conjugalul consimțirii
Pentru un trai platonic şi poate altu'n Rai.
Другие стихотворения автора
DIALOG CU FIUL MEU - continuare-
-Nici mie nu-um place ce se întâmplă azi în cluburi. Am apucat și eu perioada când se
mergea în discoteci , la baluri ,unde tineretul se distra , de obicei sâmbăta seara .Astea a ră-
mas doar amintiri.Tehnologia a făcut salturi uriașe , parcă iadul și-a deschis porțile și toate re-
lele au zburat în lume.Poate că pământul nu era pregătit să suporte atâta omenire ?...
Se fac războaie ,se pierd vieți,se moare de foame pe glob,dar numărul locuitorilor explo-
dează .Poate de aceia mai apare câte un COVIT -19.Oare cum va arăta lumea peste o 100 de
ani ?...Dar peste o 1000?...
-Eu sunt mulțumită cu epoca în care am trăit, spune mama.Evenimentele importante petre-
cute în lume nu mi-a afectat viața.Am prins o perioadă de liniște și pace, țara s-a dezvoltat,iar con-
dițile de viață s-au îmbnătățit mult pentru oamenii amărâți .Dezvoltarea indrustiei a făcut ca țăranul
să devină muncitor la oraș.S-au ridicat cartiere de locuințe ca ciupercile,iar ,școlile cu internat gra-
tuit au pregătit cadrele necesare pentru indrustia ce înflorea.Salariații nu mai locuiau în case cu
chirii insalubre; aveau apartamente noi,cu bucătării,băi și apă caldă cum nu mai văzuse niciodată.
Găseai înțelegere și rezolvarea tuturor problemelor ce se iviau. Dreptatea era literă de lege.
-Sună bine,dar nu era greu?...
-A fost o perioadă grea de refacere a țării,care rămăsese cu răni adânci după război.Se muncea
cu entuziasm și dăruire ,mai ales tineretul pleca pe șantiere făcând muncă voluntară a fi muncitor aclo
era o mândrie .Muncind pe șantiere au învățat o meserie ,o calificare care i-a folosit apoi în viață.
Se uitase de cuvinte ca:slugă, argat, sclav, rob, cerșetor, excroc , hoț și altele.Cum atunci s a putut și
acum ,românii noștri, mai ales tineretul ,sunt sclavi în țări străine.....Au rămas satele goale,copii au rămas
ai nimănui iar toate relele ,sunt luate de bune
-Ce vrei să spui ,mama?
-Sunt multe de spus,dar n-ai cui!...Tinerii de azi nu au nici un viitor.Le plâng de milă....se pierd mulți
pe drum...Sunt atâtea tentații nesănătoase,locuri de muncă prost plătite,condiții de muncă neadecvate
Pleacă și ei peste hotare,fac cele mai grele munci și capătă vicii noi,dintre care cea mai distrugătoare este
consumul de droguri ,pentru care nu este tratament.Fetele tinere trăiesc cea mai întunecată perioadă din
viața lor: pornografia și prostituția aduc venituri imense celor ce patronează astfel de afaceri.
DORUL
Bolta e plină de stele
Si noaptea-i calmă sub ele,
Șoapte fredonez ușor
Și te chem iubit-o ,că mi-e tare dor.
Însoțit de lună doru-mi pribeag
Se așterne chiar la tine în prag
Să-ți păzească în liniște somnul
Și vise frumoase să dea domnul.
DARURI
Fâșie albă de mătase
Aruncă azi pe cer ?
Prinde seninul ,
Închidel în carte ,
Din curcubeu fă-mi cupolă
Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .
Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,
Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,
Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...
Și un cântec de privighetoare
Se zbate pe iarba cosită de valuri -
Mă scol cu brațele pline de daruri
O POVESTE PENTRU TINE
Ledi și Atos
Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :
Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau
la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,
deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate
copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-
stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și
tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am
hotărât ca în timpul verii să-mi construiesc ...o
casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.
Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei pe margini
una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...
Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,
la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă
de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare
la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și
mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc eu
atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?
Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...
Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea
de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-
tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,
dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...
Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,
împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era
ziua de mare ne jârjoneam la soare,în jurul cuștii,până ne
prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.
Într-o zi însă ,niște străini s-au apropiat de noi și stăpânul
ne-a luat pe rând și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu
n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.
Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...
La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.
Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă
credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit cu
trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă
ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac
și mamele voastre ,dragi copii!
Dar a venit și ziua nefericită,când și mie mi-a venit rândul
să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-
țe ,m-a mângâiat cu duioșie și mi-a spus:
-Gata băiețel, hai să-ți arăt pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc
.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat
drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa întâia la școală.
M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.
Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda
în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.
Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .
Era un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia răspundeam cu
proptitudine când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt
Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân
atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.
Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.
Sunt un câine de rasă ,un Dog german autentic, de talie mare,
cam cât un vitel . Î n timp crescusem atâta încât puteam să-mi
pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .
Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne
plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul
și ne priveau admirație : eu mare și Andy un copil blond și tare
frumos prietenul meu. Ce vremuri!...
NEVOIA IUBIRII
Drapată în mantie neagră
Răpusă de raza luminii
Umbrită de norii din zare
Martor pe marea albastră,
Bogată-n speranțe și vise
Umană cu torțe aprinse
Nevoia iubirii mă cheamă.
DACĂ S-AR PUTEA!
Dacă s-ar putea vreodată
Din cenușă să renasc
Și creatorul m-ar întreba
Când și unde în ce secol
Doresc a învia?
Nici n-aș prea mult pe gânduri;
Vreau în epoca de piatră
Să port arc , să port săgeată
Să fiu liber să colind
Șă fac tot ce-mi pun în gând.
Să am frați să am surori
Să ne încălzim la soare
În zile desărbătoare
Să ne spele apa ploii
Grija să ne-o poarte zeii.