CA DAR ȘI ISPITĂ
Cer, pământ, apă și foc
Voalul nopții plin de stele
Munți, câmpii și văi adânci
Ploie în stropii mai mari ,mai mici
Cer cusut pe orizonturi,
Niște noțiuni concrete,care
Dispersate,adunate
Sub un numitor comun
Face un tot ,pe care Domnul,
L-a asezat pe orbită
Ca dar și ispită
Și l-a numit Pământ.
Стихи из этой категории
Amintiri de iarna
Pe drum trece primavara
Alergand in goana mare.
S-a speriat, caci inca iarna
Sufla rece ca o boare.
Din cer a cazut zapada
Peste satul adormit.
Totul a-nghetat sub alb,
Timpul parca s-a topit.
Vantul a uitat sa bata,
Prins sub albul infinit.
Se trezeste, cateodata,
Sa mai sufle ratacit.
Un copil cu o saniuta
Trage sfoara cu naduf.
Se bucura nazdravanul,
Lunecand pe alb de puf.
Doat bunica, disperata,
Se preda neputincioasa.
Iar copilul, numai zambet,
Se intoarce-ncet spre casa.
Vine noaptea peste sat
Stralucind linistea alba.
Astazi suntem iar copii,
Bucurandu-ne de iarna.
Cad stropi de apă binecuvântată!
Îmi bat în geam stropii de apă
Ce norul i-a scăpat peste pământ,
Ce-mi spun că azi să stau în casă
Să scriu și să citesc cuvântul sfânt.
Privesc și văd că vremea este rea
Așa că-mi pun fotoliul lângă sobă,
Umplu stiloul cu cerneală albastră
Și-nșirui două strofe pentru probă.
Nu am multe idei în astă dimineață
Și nici vreun subiect de pus pe foaie,
Mă rog la muza mea să mă inspire
Să pot așterne rânduri, despre ploaie.
Șterg tot ce-am mâzgălit pe coală
Și îmi aleg un titlu pentru poezie,
,,Cad stropi de apă binecuvantată "
Și simt cum lunecă penița pe hârtie.
Cad stropi de apă binecuvantată
Peste pământ și-a lui semănătură,
Și se-aude la țăran prin rugăciune
Cum mulțumește pentru picătură.
Demult n-a mai primit ogorul apă
Și mult a suferit cel, ce-l trudește,
Acum toți speră la o recoltă bună
Și poate seceta pământul ocolește.
Privirea mi-o ridic și-s mulțumit
Să văd c-afară ploaia se-ntețește,
Simt în nări aroma dulce de cafea
Și-aud iubita că la masă mă poftește.
În gând se plimbă niște versuri
Și care vor să fie puse-n poezie,
Mi le repet să nu le uit cumva
Și fur sărut de la scumpa...soție!
TOAMNĂ DE NOIEMBRIE
În parcuri și pe alei
A ruginit frunza de tei.
Florile-s nedumerite
De brumă acoperite
Ploaia -i rece,parcă doare
Unde-s zilele cu soare?
Unde-s cântăreții dragi?
Goale cuiburi prin copaciț
Tot e trist și înnorat
Soarele le-a abandonat.
Dimineața cade bruma
Tot ce-a fost viu a murit
Va ierna cin nou natura,
Gâzile au adormit
Nervi de toamnă de George Bacovia în germană
E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.
Herbstnerven
Es ist Herbst, es raschelt, es ist Schlaf...
Die Bäume auf der Straße seufzen;
Es gibt Husten, Weinen, es ist leer ...
Und es ist kalt und es ist neblig.
Die Liebende, kränker, trauriger,
Auf den Straßen machen sie seltsame Gesten -
Und verlässt, aus ewigem Schlaf,
Sie fallen schwer und nass.
Ich bleibe und ich gehe und ich kehre zurück,
Und Liebende machen mich zutiefst traurig -
Ich möchte sinnlos lachen
Und es ist kalt und es ist neblig.
Briza
Trist si confuz in gânduri
Ușor pierdut printre rânduri
Stând acolo adormit
Parca foarte nedumerit
Cu viața întoarsă pe dos
In oglinda te vezi hidos
Ceva parca te trezește
Te uiți in jur
Nimic
Te uiți sus jos
Nimic,doar praf si vieți spulberate
Ceva te întoarce
Te întorci si ceva te lovește
Briza cu un zâmbet dulce
Îți zice ca nu e nimic
Ești bine,n-ai pățit nimic
Viața e dura cu tine
Tu trebuie sa lupți pentru bine
Nu doar al tau
Ci al tuturor
Nu e ușor într-adevăr
Te simți închis intr-un lagăr
Te atinge pe umăr
Si îți mai zice încă o data
Ca o sa reușești
O sa ajungi sa nu mai greșești
Dupa pleacă
Singuratic rămâi
Nedumerit,uimit de ce ai simțit
Briza e cu tine când in viața te simți neiubit
Briza ușor te mângâie când ai nevoie
Dar dupa pleacă si te lasă cu o melodie
Care melodie îți cântă in minte
Iar viața ta parca nu mai e urata
Parca e chiar plăcută
Briza e cu tine când te simți liber alergând prin pădure
Când fugi de un câine
Sau când sari de bucurie
Te simți bine cu parul ciufulit
De briza care l-a răscolit
Când ești pierdut ea te ghidează pe drumul potrivit
Arătându-ti ca nu ai greșit
Ci doar ai gândit diferit
Te scapă de griji
Si te face fericit
Dar când ploaia se apropie ea fuge grabita in orizont
Si vine vântul violent
Pregătit sa îți spulbere fantezia
Si sa îți prezinte frica
Te amesteca neclintit
In timp ce tu o cauți înapoi
Pe briza ce te-a liniștit
Dupa
Totul se oprește
Si nu mai e nimica lângă tine
Singur singurel
Ramai ca un strugurel
Pe un ciorchine necăjit
Viața e buna pana când te lovește vântul
Si rămâi singur singurel
O sa vina briza sa te aline dar dupa pleacă si ea sa se ocupe de buna-starea altora
Briza ca o mama te înțelege
Alături de tine este
Dar dupa crești
Si rar o mai vezi
Asa ca atunci când te îmbrățișează
Nu ezita sa îi spui ca o iubești
Другие стихотворения автора
ȘI MĂ ÎNTREB
Așa îmi vine câteodată
Să blestem și să mă înfurii
Și să întreb;
De ce Doamne omului i-ai dat
Minte și gândire să poată construi
Cetăți, palate poduri pestr ape,
Creații ce durează peste viacuri,
Dar să se bucure de ele,nu?
Ai lăsat atâta frumusețe în lume
Dar timp s-o vadă n-are
De ce oare?
Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,
Cine are de ea trebuință?
De ce ai lăsat boală,durere
Ce să facă omul cu ele?
COPILÂRIA MEA -continuare-
Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi
întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i
stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând în
urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă
ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește
cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în
anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.
Undeva la poalele unei seculare,unde bunucul își
avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură
toare.De aici pleacă primele amintiri,presărate cu au
rul și argintul poveștilor fermecate pe care le ascultam-
de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină
dulce ,învăluită în verdeață, se profilează căsuța albă și
cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu
apa molcomă a râului, se desprinde o alee lungă și îngus-
tă, câ să încapă șareta trasă de cei doi bidivii cu coama stu-
foasă , de care bunicul era tare mândru.
Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se
întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure
orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a
fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când
bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.
Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a
întors s-a lăsat mânâiată pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și
cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii
Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure spe-
rând să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am despărțit-
pentru totdeauna.
Nu pot uita nici plecările bunicului la pescuit,nu departe nu de-
parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise
din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre
șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu
mai pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând păs-
trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua
părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam
acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul își dădea drumul la traista cu po-
vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă
Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,
ca să-mi demonstreze cum se descurcă
De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria mea era și mai mare.Veneau
părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.
Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi
la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.
Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.
Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând întreaga încăpere.
Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și
dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă
cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai
este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama
părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.
CINE EȘTI?
Cine ești tu?
Nu te cunosc
Deși te știu de mult.
Dar ce porti în suflet
Ce ascunzi în tine?
Nu pot citi în ochii tăi.
Pari a fi om bun.
Atunci de ce mă tem
Cine ești tu?
Nu te cunosc
Deși te știu demult.
Dar ce porți în gând ,
Și ce ascunzi în suflet
Nu pot citi în ochii tăi
Pari a fi om bun
Atunci de ce mă tem?
/
ÎN GÂND
Tot ce s-a întâmplat odată
S-a depozitat în gând,
Într-o tainiță ciudată
Ce-o dsschizi din când în când.
Seninul și bucuria
Au straie de sărbătoare
Rămâne și înflorește
Atât cât omul trăiește.
TE-AM ÎNTÂNLIT
Te am întânlit eu
M-ai întânlit tu pe mine ,
Amândoi ne-am întânlit !...
Ce zi să fi fost ,oare?
Și tu nu știi că mi te-ai
Lipit de suflet ,
Ca marca pe-o scrisoare ?
De atunci persoana ta
E mereu cu mine ,
Câteodată îmi și zâmbește
Și mă apucă râsul ...
Râd așa sunt bucuros
Că te-am întânlit ...
Că ma-ai întânlit!...