Aseară mă plimbam pe vale,

Și-a mea privire a căzut,

Pe o statuie plimbătoare,

Și am văzut, că nu era de lut

Când mai atent, am privit,

Cu ochelarii puși pe nas,

Degrabă eu m-am dumirit,

Că ea spre el, a făcut pas

Pe lângă ei agale am trecut,

Cu coada ochiului trăgând,

Să văd de va fi vreun sărut,

Și gândul meu pe loc să-l uit

Fac doi pași, rapid spre dreapta,

Să-aud, să văd mai bine fata,

Privind spre ei, am priceput,

Că ce se-ntâmplă, e neplăcut

El în etate, cu tâmplele cărunte,

S-a aplecat mâna să i-o sărute,

Pe chipul fetei era multă tristețe,

Și mâna și-a retras-o, cu politețe

Fac un pas, sau doi spre stânga,

S-aud ce-și spun, la întâlnire,

Și de ce n-a fost, sărut de mână,

Și doar niște semne, de despărțire

Am văzut cum ea începe-a plânge,

Și cum inima-i pe loc, se frànge,

În mână ținea strâns o scrisoare,

Lui i-a-nmânat-o, simțind frustrare

Când el s-a-ntors și m-a văzut,

S-adresat politicos, cu un salut,

Iar ea surprinsă, jenată, furioasă,

Mi-a spus de vreau, s-o duc acasă

Atunci pe loc am înțeles mesajul,

Și imediat mi-a dispărut curajul,

Iar când s-a plâns că-i înșelată,

Dorința mea a fost, s-o văd plecată

Văzând ce-a fost la întâlnire,

Iute spre casă am pornit,

Simțind în mine dezamăgire,

Și din visare, m-am trezit

Buimac și amețit de somn,

Ochii într-una mii frecam,

Să simt, sunt treaz sau dorm,

Când am zărit lumini în geam,

Mă-ntorc, o văd pe-a mea soție,

Cum doarme liniștită-n pat,

Mă-ntreb, o fi fost vreo stafie,

Și îmi răspund, a fost un vis ciudat

Dezmeticit, vrăjit și treaz deplin,

Mă uit la orologiul din perete,

E dimineață, smerit mă-nchin,

Și-mi spun..ia-ți gândul de la fete..

 băiete!

Pământule oprește-te, 

să privesc la steaua ei pe cer

o eternitate …

sau măcar o viață.

Și când o da înghețul,

ea să-și trimită lumina să se oglindească

într-un cub de gheață …

în mine!

Să vadă și ea cât de frumoasă este!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / Volum: Cub de gheață - 2020 / Editura Etnous, Brasov / ISBN: 978-606-712-760-7 )

Am râs, cu un râs ciudat, de noi, de-un gând

Să te țin acum in brațe strâns,

Dar m-am întors, sfios plângând…

Cu plâns ciudat, ciudat ai plâns!

Ciudată noaptea ce-a venit

Cu luna noastră misterioasă,

De ochii mei te-a dezvelit

De ochii mei necredincioasă.

Și, iată, tot ce eu trăiesc

Trăiesc cu tine-un legământ,

O fi ciudat că te iubesc

Cum te trăiesc pe-acest pământ.

Iar când umbre se răstesc la mine

În umbra ta mă fac pierdut

Nemărginit rămas de tine,

Eu… ciudatul dispărut.

O fi ciudat că adorm cu tine

În gândul meu tu vis ciudat…

În dimineața care vine

În visul tău, tu m-ai uitat!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Ochii doritori privesc,

dar degeaba se străduiesc

să găsească o sclipire

în a ta simplă privire.

„Pe cerul cuiva

ești cea mai frumoasă stea“

Dar prividu-ți cerul,

tot ce văd e negrul

rămas în urma mea

căci am fost și eu pe el cândva. 

Suflă din neant un crivăţ câinesc,

Generaţia mea se risipă pe drum,

Cortegii funebre peste tot se zăresc,

Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.

Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,

Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,

Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,

Ceva realist, ceva omenesc.

Şi totul din jur îmi joacă o farsă,

Nevoit mă contemplu în ea,

Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,

Şi moartea mă aşteaptă după perdea.

Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,

În ochii ei nedumerit să privesc,

Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,

Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.

Voi fi iarăși o pasăre-n noapte,

Iar luna am s-o înfulec cu lapte,

În cioc voi duce snopuri de stele,

Cu întunericul ascuns sub piele.

Voi reciti plângând un raft de cărți,

Din gânduri îmi voi face hărți,

Din când în când la subsuori,

Mi s-or ivi firesc ai zilei zori,

Voi mesteca în ziua cea lălâie,

Și voi servi-o rece cu lămâie,

Iar mintea am s-o mân la trap,

Lungit pe jos cu soarele sub cap.

Și mă voi ridica din pulberea uitării,

Precum se naște-n valuri spuma mării,

Cu brațele îmbrățișând stavilopozi,

Voi răspândi în lume mii de plozi.

Voi fi un vânt ce adie în amurg,

Prin mii de gânduri am să curg,

În pânza nopții am să mă-nfășor,

Și-ți voi fi somnul cel usor...

Voi ridica pe umeri norii grei,

Și am să-ți fac din toți cercei,

Voi prinde stelele frumoase,

Și-am să le fac lungi șaluri de mătase.

Și voi privi cu ochi de humă,

Cum noaptea cade ca o brumă,

Iar tu, ca cea dintâi plăpândă stea,

Vei străluci-n privirea mea...

    Scriam... şi gândurile mele, 
    s-au frânt pentru o clipă, 
    şi mi-am privit mâna, care, 
    parcă, refuza să mai scrie, 
    mi-am privit degetele încolăcite,
    albe, nefireşti de lungi, 
    pe unealta cu care zgâriam hârtia
    O venă pulsa albastru, 
    încleştându-şi trupul, 
    în lungul treptelor, 
    clipa, a trecut mută,
    şi, iată, gândurile mele, 
    au devenit din nou fluide, 
    ca sângele ce-a curs fecund, 
    înflorind în maci hârtia...

    Lasă-ţi gândurile greieri, 
    să-ţi colinde-n voie lanul,
    şoapta norilor să-nchine 
    într-un psalm întreg Coranul,
    marea să-şi întindă ţărmul
    de oglinzi, sclipind mărgeanul...
    muntele să-şi doarmă-n tihna 
    somnului cel veşnic,vina, 
    stepa-n orizont mocnindu-şi
    coamele de cai hinduşi...
    
    Lasă-ţi draga mea iubită, 
    râurile să-mă-nece, 
    hăurile să-mă-nghită,
    sâmbure de soare stins, 
    sub sărutul tău promis...

Timpul dă legimitate existenței noastre. 

Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal. 

Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.

Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră. 

Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția. 

Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup. 

Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?

Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește. 

Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.

    Există îngeri, care, în nori,
    Plâng cu lacrimi de sânge,
    Răsăritul roșu din zori,
    Pe care nimeni nu-l stinge...
    
    Există îngeri care-au zburat,
    Cu aripi lipsite de pene,
    Pe un cer la fel de curat,
    Precum sângele-n vene...
    
    Există îngeri care-au cântat,
    Simfonia celestă-a credinței,
    Pentru că lor le-a fost lăsat,
    Spre păstrare, miezul Ființei...
    
    Există, totuși, îngeri în noi,
    Îngeri, tăiați din lumină,
    Cu-aripile albe și moi,
    Cei pictați în Capela Sixtină...

#ingerulmeu

    Cifrele roșii dansează încet
    Cernind nisipul fără regret,
    Secundele curg în minute și ore,
    Zorii se nasc în fâșii incolore.
    
    Simt cum visele mi se destramă,
    O nouă zi e-împletită în dramă,
    Actori cenușii se perindă prin umbre,
    Ca niște strigoi cu privirile sumbre.
    
    Pustiul din mine se cască adânc,
    Mă lepăd de piele și vreau s-o arunc,
    Cuvintele mele se transformă în praf,
    Să-mi urlu rărunchii și-al meu epitaf.
    
    Zile și nopți s-au târât iarăși prin mine,
    Fără vreo urmă, fiindu-mi străine,
    Cu ochii goliți de spaimă și calm,
    Te-aștept ca pe-o rugă, te-aștept ca ca pe-un psalm.
    
    Fără motive, din răni, îmi curge lumină,
    Aripile mele din ceară cad în ruină,
    Din turnul de sticlă m-am prăbușit,
    Infernul din mine-i desăvârșit.

M-am regăsit în pribegia tufei de ciulin,
Rostogolit de vânt, în ploi mărunte și amare,
Stingher, pe țărmul pustiit al mării de argint,
Cu tâmpla arsă în jăratecul din zare...

În van te-am căutat în holda de secară,
Gândindu-mă la tine, în tristă contemplare,
S-a mai trecut, fierbinte, încă o zi de vară,
Însingurat în mult prea multă așteptare...

Nu te-am găsit, pierdută poate pentru totdeauna,
Și-am plâns amar în dorul nopții grele,
Iar câtă vreme în amurg voi mai ști luna,
O să mai simt aroma ta pe piele...