CÂND AI ALES SĂ PLECI

    Cum eşti TU, mă-ntreb uneori -
    Mult prea rar din păcate -
    Şi-mi răspund amuzat în sclipire de sori,
    De-amintirile multe uşor învoalate...
    
    Că TU-mi eşti lumina cernută de şoapte,
    Şi-ntuneric deplin peste zi, niciodată, 
    Hohot de plâns înstelat într-o noapte,
    Zor ivoriu peste steaua cea moartă...
    
    Cum eşti TU, nu-mă-ntreb ci doar ştiu:
    Că nu-mi eşti furtună ce bate-n pustiu,
    Nori plumburii nu se plâng peste toate,
    Sămânţă fertilă în fructele coapte...

Eu am visat și mi-am dorit o bună zi,
Când nu voi mai putea să îndur atâtea umbre,
O zi în care eu cu mine însumi n-oi mai fi,
Decât o altă umbră risipită în amurguri sumbre...

Chiar am zărit cum păsări uriașe, argintii,
Au înghițit al pașilor mei ultim tangou,
Abandonându-mă în alte zări, alte câmpii,
Eliberând al inimii mele veșnic ecou...

Căci Timpul învârtind al vieții mele zar,
În urma vremurilor îndurat de grele,
M-a răsplătit cu neașteptatul dar:
Sărutul unui ocean la picioarele mele...

Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...

Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...

Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...

Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.

Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...

Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă... 

Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.

Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.

    Te-aş ruga, să nu mai plângi,
    Căci îi vremea să te culci,
    În vise Toamna să o strângi,
    În boabele de struguri dulci...
    
    Priveşte frunzele cu ochi mijiţi,
    Cum se cutreieră în cale,
    Cum stau bostanii de pitiţi,
    În lojele de cucuruz din vale...
    
    Priveşte soarele-n amurg,
    Cum poleiază-ntreaga zare,
    La umbrele prelungi ce curg,
    Ca zdrenţele pontonului în mare...
    
    Ascultă cum răsare luna...
    Nu-i adiere-n liniştea deplină...
    Pe cer fără ecou stă scris-o stea,
    Ce se cutremură-n surdină...

    Cu privirea pierdută stau la fereastră 
    Şi aştept, resemnat, ploaia albastră... 
    O, Toamnă dulce, tu iar ai sosit, 
    La tine, cu drag, eu m-am gândit... 
    
    Am aşteptat să-ţi spun o vară-ntreagă, 
    Că nu de tine mi-este teamă: 
    Eu ştiu că tu eşti mare doamnă; 
    Şi porţi în urma ta alai de... toamnă... 
    
    Dar vezi că frigul ăsta ce-mi răzbi în coaste, 
    Mă înturnă-nspre obiceiurile mele proaste: 
    Să mă adun pe lângă sobă, singur, zgribulit, 
    Pierdut pe veci în gânduri, osândit... 
    
    Fiindcă tu ştii ce ştiu şi eu, şi ştiu şi alţii, 
    Nemairȃvnind la tine, nu am alte aspiraţii, 
    Iubirea noastră a-ngheţat încă de-aseară, 
    În frigul ascuţit al iernii… ca o gheară...
    
    O, Toamnă, mai rămâi, mai stai un pic, 
    Atâta cât să fiarbă vinul din ibric, 
    Că uite-am pus şi-un pic de scorţişoară 
    Să uit, să uiţi şi tu, de frigul de afară..

Acu' vreo trei-patru ani în urmă, surfam netu', căutând... amintiri. Fotografii, instantanee ale unor locuri, oameni și lucruri, care, în timp, au apucat să se prăpădească... Știi cum e... Mă-apuca așa, amocul de-odată și cu alean la inimă, mă uitam pe un site cu ceasuri mecanice, de mână, de vânzare...

Nu căutam ceva anume, doar admiram ceasurile analogice, demodate, - cine mai poartă la mână, în ziua de astăzi, așa ceva? În era ceasurilor smart, capabile să-ți ia tensiunea, să-ți numere pașii, să-ți spuie cine te sună pe telefon, eu am rămas demodat, încăpățânându-mă să port un ceas mecanic, care să-mi ticăie, discret, în urechi, clipa...

Deodată văd un ceas, mic, rusesc, marca Wostok, cu carcasă din inox și care avea ecranul interior din argint filigranat în arabescuri, cu orar, minutar și secundar de culoare neagră... Secundarul era atât de subțire, cât un fir de păr, iar orele erau sugerate de niște liniuțe mici argintii, care contrastau plăcut sub geamul de plexiglas, ușor bombat...

N-avea curea, dar era perfect funcționabil, fusese de curând servisat și nu costa foarte mult... Fără să mai stau prea mult pe gânduri am lansat comanda... 

Ciudată este mintea umană câteodată... Cum se poate ca imaginea unui ceas să se substituie unui trigger asupra unei amintiri de mult uitată, peste care s-a așezat generos praful trecerii anilor...

Am oftat ușor și mi-am amintit că pe când aveam vreo paisprezece ani, rupeam pielea de pe ai mei, să-mi cumpere și mie un ceas; toți prietenii mei aveau câte unul, era chiar o concurență care avea ceasul cel mai fain, de marcă și care să afișeze ora cu o precizie cât mai mare...

Așa că într-o zi, după ce ai mei primiseră chenzina, am plecat la "Universal" și dintre toate ceasurile afișate frumos în cutiuțe de carton de diferite culori, am ales un ceas mic din inox, marca Wostok, cu ecran din argint filigranat și secundar negru, subțire cât firul de păr... 

Erau acolo diferite ceasuri, de diferite mărci: Pobeda, Raketa, Orex, Polijot, Zarea dar mie mi-au plăcut cele rusești din gama Wostok, fiindcă știam de la colegii mei, că marca aceea fusese creată special pentru aviatorii ruși și erau foarte populare printre aceștia, întrucât ceasurile chiar aveau un design atrăgător, cu mecanisme precise și robuste, erau ultra plate, iar geamul de plexic ușor bombat, le dădeau un aer boem, bărbătesc, de super eroi...

Am purtat acel ceas mulți ani, luându-l peste tot cu mine... Aveam multă grijă de el, fiindcă pentru mine ceasul acela reprezenta mai mult decât o bijuterie prețioasă... Era tovarășul meu de suferință, care îmi număra clipele amare, ștergându-le din memoria mea cu fiecare ticăit discret, aproape ca o șoaptă care îmi tot repeta mecanic, că toate or să fie bine cândva...

Am plecat în armată și cu inima grea, am decis să pun ceasul în cutia lui de carton, pe care am așezat-o cu grijă în sertarul meu de birou. Tovarășul meu trebuia să mă aștepte. După o vreme, am terminat armata și mi-am regăsit ceasul cuminte, adormit, așteptându-mă acolo unde l-am lăsat. 

L-am ridicat din cutia lui, i-am întors de câteva ori cheița, dar secundarul refuza cu încăpățânare să se miște... Ceasul meu adormise de tot, probabil că așteptarea fusese mult prea grea pentru el... I-am privit îndelung arabescurile argintate și l-am pus înapoi în cutia lui, apoi... anii au trecut și am uitat cu totul de el...

Apoi într-o bună zi, curierul a sunat la ușă, i-am deschis, iar el mi-a înmânat un pachețel mic. Cu mâinile tremurânde, am desfăcut hârtia și dintr-o cutiuță, am cules cu vârfurile degetelor ceasul pe care îl comandasem. Era exact ca ceasul pe care îl avusesem cândva în copilărie, același model cu aceleași arabescuri de argint. 

Am întors cu emoție cheița și... minune!, secundarul a început să se miște sacadat, scoțând ticăitul șoptit atât de familiar mie, ecoul atâtor clipe care s-au trecut...

Însă, de Crăciun, am primit de la copii mei un ceas, tot mecanic, marca Seizmont, un ceas superb de tip skeleton, semi-automatic. Este un ceas scump, care și el îmi ticăie duios amintirea acelor clipe frumoase. Dar este un "alt" ticăit, din prezent. Ticăitul Wostok-ului este din "trecut". 

Ceasul Seizmont skeleton este vizibil, deschis, mecanismul se arată fără rușine. Îl port cu mare plăcere și văd cum rotițele lucrează - e viață la vedere. E darul copiilor mei, e continuitate, e "acum".

În schimb, Wostok-ul e închis. Cadran plin, mecanică ascunsă, ticăit interior. Nu arată cum funcționează - doar îmi șoptește că funcționează. El nu e demonstrație. E memorie.

Da, sunt două ticăituri diferite. Unul e vertical: prezentul care merge înainte.
Celălalt e adânc: trecutul care încă respiră în mine. Skeleton-ul îmi spune: "Uite cum trece timpul." Wostok-ul îmi spune: "Uite că timpul a trecut." 

Și mai e ceva subtil: ceasul primit cadou are încărcătura afectivă a momentului - bucuria copiilor, surpriza, Crăciunul. Cel vechi are încărcătura devenirii mele. A crescut odată cu mine. Nu concurează. Nu se înlocuiesc, ci se completează. Unul îmi amintește cine am fost. Celălalt îmi arată cine sunt acum. Și le aud diferit pentru că în mine există două camere: una a memoriei și una a prezentului.

Prin urmare, ambele ceasuri au valoare sentimentală pentru mine. Nu preț, nu mecanism, nu specificații tehnice. Valoare. Sentiment. Și asta pentru că ceasurile mecanice sunt poate singurele obiecte care nu doar măsoară timpul, ci îl și întruchipează. Ele funcționează doar dacă sunt mișcate, purtate, întoarse. Ca relațiile.
Iar eu le pot purta pe rând, nu ca pe simple accesorii, ci ca pe stări, rămânând  recunoscător și pentru "înapoi", dar mai ales și pentru "înainte".

Cu alte cuvinte am înțeles că Wostok-ul nu e cu nimic mai prejos decât Seizmont-ul. Sunt epoci diferite, dar măsoară secunda la fel, chiar dacă cu glas diferit. Wostok îmi vorbește despre devenire, despre drum, despre mine cel de atunci - poate mai tânăr, poate mai visător, poate mai grăbit.
Seizmont îmi vorbește despre rod, despre familie, despre faptul că timpul a lucrat frumos în viața mea.

Unul e rădăcină. Celălalt e ramură. Și ambele sunt din același trunchi de copac.

Un ceas mecanic poartă în el un adevăr simplu: indiferent de marcă, mecanismul bate constant, cu aceeași disciplină și nu contează că mecanismul îi este mai nou sau mai vechi, el nu măsoară doar timpul. Îl frământă. Îl mestecă. Îl transformă în sunet mic de balansier. Iar sunetul acela șoptit al balansierului e una dintre cele mai intime experiențe mecanice. Nu e zgomot - e respirație. Ceasurile mecanice nu ticăie tare; ele murmură, șoptindu-mi secunda la încheietură. 

Și poate că secunda este aceeași unitate. Dar conținutul ei se schimbă. În tinerețe, o secundă era nerăbdare. Acum, o secundă e prețuire.

La fel și omul. Epocile se schimbă. Glasul se schimbă. Dar esența - ritmul interior - rămâne: "Nu mă grăbesc. Timpul nu trebuie alergat."

Plâng și mă gândesc la tine 

Cât de minunat a fost timpul 

Și după tot eu îmi amintesc 

Că eu tot am sfâșiat 

Încerc să fug și să te uit 

Și așa plâng neputincios 

Și mă gândesc la tine i-ar și i-ar 

Și gândul mi-e de prisos 

Am greșit de multe ori 

Am greșit extrem de mult 

I-ar tu m-ai iertat mereu 

Și m-ai iubit nespus 

Am dat cu piciorul la tot 

Și nu pot repara 

Și chiar dacă mi-aș cere scuze

Tu nu m-ai credea 

De ce promitem și mințim?
De ce ascundem ce simțim?
De ce fugim și ne ferim?
Când avem să oferim

Cât e real și cât e vis?
Cât trăiești într-un abis?
Cât ai ucis și ai omis?
Pe toate astea le-am prezis

Dacă mâine nu mai vine?
Dacă vina e la mine?
Dacă totu-i înspre bine?
Tu ai vrut să se termine

Mai e ceva de regretat?
Mai e ceva de reparat?
Mai e ceva de reproșat?
Noi oricum n-am existat

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.

În prisma gândurilor mele, ce duc la disperare,  

Gândesc și tremur când privesc căldura mâinilor tale.  

Aruncă-mi, rogu-te, un fir de crez, să sper sau să mă pierd,  

Alungă-mi gândul cel nocturn și dă-mi lumină-n piept.  

Mă uit și văd cum totul e șur și trist în jurul ființei tale,  

Cum aura ce te cuprindea cândva dispare din a ta cale.  

Cât crezi că oare mai durează până se înseninează?  

Cu ură și cu mult dispreț privesc spre răsărit.  

Nu vreau să cred că am fost un simplu adăpost,  

În care Tu ne-ai ocrotit și acum ne dai de-oparte.  

Nimic n-a însemnat de fapt și totul a fost imaginat.  

O, Doamne, dă-ne Tu putere și cea dintâi credință!  

Aștept curând un semn măreț și-o ultimă căință.  

Trăirea inimii e grea și vrea să mă lase.  

Nu pot trăi-n nesiguranță, o tristă mea poveste!

Albumul foto cu gust de cenușă

A adunat de pe oase amintirea

Plecarea care încă nu a iesit pe ușă

Dar care își conține menirea.

Timpul viitor amputat de prezent

Si de un trecut imperfect și reactiv

Toată gramatica îl conjuga absent

Și toată aritmetica îl numără spre stanga, negativ.

Am vrut să fiu cu adevărat iubită

Să port rochii și pantofi

Să fiu un pic măcar auzită

De cel ce nu ma iubit deloc !

Am vrut să simt căldura sufletească

Să dansăm ,filme sa privim ,

Iar el a ales să mă părăsească

Fiindcă nu ne potrivim

Eu sunt soare ,iar el lună,

Eu sunt apă ,iar el foc ,

Eu sunt floare ,iar el furtună ,

Nu ne potrivim deloc !