CÂND AI ALES SĂ PLECI

Cu lacrimi de fier, cerul plângea în zadar,
Scuturându-și rugina pe frunze de-arțar...
Iar tu, sub pretextul toamnei de-afară,
Mi te-ai vârât sub piele, a nu știu câta oară...

Înfrigurat, am tras încă un pled pe mine,
Făcându-ți loc să mi te cuibărești mai bine,
Iar tu, din cana mea, sorbeai cuvinte cu nesaț,
Golindu-mă de gânduri, cernute fin în zaț...

Curând, tăcerea casei în vifor se va frânge,
Iar tu, fluid, îmi vei fi hoinărit prin sânge...
Lăsându-mă, târziu, s-adorm pe perna udă,
Cât ești de dulce și, în același timp, de crudă!

Și dacă-n zori, pe geam, voi găsi iară frunze,
Am să cunosc că-aseară, m-ai sărutat pe buze...
Și fiindcă-i toamnă, că mi-am adus aminte,
Te voi afla în mine, dansând printre cuvinte...

Acu' vreo trei-patru ani în urmă, surfam netu', căutând... amintiri. Fotografii, instantanee ale unor locuri, oameni și lucruri, care, în timp, au apucat să se prăpădească... Știi cum e... Mă-apuca așa, amocul de-odată și cu alean la inimă, mă uitam pe un site cu ceasuri mecanice, de mână, de vânzare...

Nu căutam ceva anume, doar admiram ceasurile analogice, demodate, - cine mai poartă la mână, în ziua de astăzi, așa ceva? În era ceasurilor smart, capabile să-ți ia tensiunea, să-ți numere pașii, să-ți spuie cine te sună pe telefon, eu am rămas demodat, încăpățânându-mă să port un ceas mecanic, care să-mi ticăie, discret, în urechi, clipa...

Deodată văd un ceas, mic, rusesc, marca Wostok, cu carcasă din inox și care avea ecranul interior din argint filigranat în arabescuri, cu orar, minutar și secundar de culoare neagră... Secundarul era atât de subțire, cât un fir de păr, iar orele erau sugerate de niște liniuțe mici argintii, care contrastau plăcut sub geamul de plexiglas, ușor bombat...

N-avea curea, dar era perfect funcționabil, fusese de curând servisat și nu costa foarte mult... Fără să mai stau prea mult pe gânduri am lansat comanda... 

Ciudată este mintea umană câteodată... Cum se poate ca imaginea unui ceas să se substituie unui trigger asupra unei amintiri de mult uitată, peste care s-a așezat generos praful trecerii anilor...

Am oftat ușor și mi-am amintit că pe când aveam vreo paisprezece ani, rupeam pielea de pe ai mei, să-mi cumpere și mie un ceas; toți prietenii mei aveau câte unul, era chiar o concurență care avea ceasul cel mai fain, de marcă și care să afișeze ora cu o precizie cât mai mare...

Așa că într-o zi, după ce ai mei primiseră chenzina, am plecat la "Universal" și dintre toate ceasurile afișate frumos în cutiuțe de carton de diferite culori, am ales un ceas mic din inox, marca Wostok, cu ecran din argint filigranat și secundar negru, subțire cât firul de păr... 

Erau acolo diferite ceasuri, de diferite mărci: Pobeda, Raketa, Orex, Polijot, Zarea dar mie mi-au plăcut cele rusești din gama Wostok, fiindcă știam de la colegii mei, că marca aceea fusese creată special pentru aviatorii ruși și erau foarte populare printre aceștia, întrucât ceasurile chiar aveau un design atrăgător, cu mecanisme precise și robuste, erau ultra plate, iar geamul de plexic ușor bombat, le dădeau un aer boem, bărbătesc, de super eroi...

Am purtat acel ceas mulți ani, luându-l peste tot cu mine... Aveam multă grijă de el, fiindcă pentru mine ceasul acela reprezenta mai mult decât o bijuterie prețioasă... Era tovarășul meu de suferință, care îmi număra clipele amare, ștergându-le din memoria mea cu fiecare ticăit discret, aproape ca o șoaptă care îmi tot repeta mecanic, că toate or să fie bine cândva...

Am plecat în armată și cu inima grea, am decis să pun ceasul în cutia lui de carton, pe care am așezat-o cu grijă în sertarul meu de birou. Tovarășul meu trebuia să mă aștepte. După o vreme, am terminat armata și mi-am regăsit ceasul cuminte, adormit, așteptându-mă acolo unde l-am lăsat. 

L-am ridicat din cutia lui, i-am întors de câteva ori cheița, dar secundarul refuza cu încăpățânare să se miște... Ceasul meu adormise de tot, probabil că așteptarea fusese mult prea grea pentru el... I-am privit îndelung arabescurile argintate și l-am pus înapoi în cutia lui, apoi... anii au trecut și am uitat cu totul de el...

Apoi într-o bună zi, curierul a sunat la ușă, i-am deschis, iar el mi-a înmânat un pachețel mic. Cu mâinile tremurânde, am desfăcut hârtia și dintr-o cutiuță, am cules cu vârfurile degetelor ceasul pe care îl comandasem. Era exact ca ceasul pe care îl avusesem cândva în copilărie, același model cu aceleași arabescuri de argint. 

Am întors cu emoție cheița și... minune!, secundarul a început să se miște sacadat, scoțând ticăitul șoptit atât de familiar mie, ecoul atâtor clipe care s-au trecut...

Însă, de Crăciun, am primit de la copii mei un ceas, tot mecanic, marca Seizmont, un ceas superb de tip skeleton, semi-automatic. Este un ceas scump, care și el îmi ticăie duios amintirea acelor clipe frumoase. Dar este un "alt" ticăit, din prezent. Ticăitul Wostok-ului este din "trecut". 

Ceasul Seizmont skeleton este vizibil, deschis, mecanismul se arată fără rușine. Îl port cu mare plăcere și văd cum rotițele lucrează - e viață la vedere. E darul copiilor mei, e continuitate, e "acum".

În schimb, Wostok-ul e închis. Cadran plin, mecanică ascunsă, ticăit interior. Nu arată cum funcționează - doar îmi șoptește că funcționează. El nu e demonstrație. E memorie.

Da, sunt două ticăituri diferite. Unul e vertical: prezentul care merge înainte.
Celălalt e adânc: trecutul care încă respiră în mine. Skeleton-ul îmi spune: "Uite cum trece timpul." Wostok-ul îmi spune: "Uite că timpul a trecut." 

Și mai e ceva subtil: ceasul primit cadou are încărcătura afectivă a momentului - bucuria copiilor, surpriza, Crăciunul. Cel vechi are încărcătura devenirii mele. A crescut odată cu mine. Nu concurează. Nu se înlocuiesc, ci se completează. Unul îmi amintește cine am fost. Celălalt îmi arată cine sunt acum. Și le aud diferit pentru că în mine există două camere: una a memoriei și una a prezentului.

Prin urmare, ambele ceasuri au valoare sentimentală pentru mine. Nu preț, nu mecanism, nu specificații tehnice. Valoare. Sentiment. Și asta pentru că ceasurile mecanice sunt poate singurele obiecte care nu doar măsoară timpul, ci îl și întruchipează. Ele funcționează doar dacă sunt mișcate, purtate, întoarse. Ca relațiile.
Iar eu le pot purta pe rând, nu ca pe simple accesorii, ci ca pe stări, rămânând  recunoscător și pentru "înapoi", dar mai ales și pentru "înainte".

Cu alte cuvinte am înțeles că Wostok-ul nu e cu nimic mai prejos decât Seizmont-ul. Sunt epoci diferite, dar măsoară secunda la fel, chiar dacă cu glas diferit. Wostok îmi vorbește despre devenire, despre drum, despre mine cel de atunci - poate mai tânăr, poate mai visător, poate mai grăbit.
Seizmont îmi vorbește despre rod, despre familie, despre faptul că timpul a lucrat frumos în viața mea.

Unul e rădăcină. Celălalt e ramură. Și ambele sunt din același trunchi de copac.

Un ceas mecanic poartă în el un adevăr simplu: indiferent de marcă, mecanismul bate constant, cu aceeași disciplină și nu contează că mecanismul îi este mai nou sau mai vechi, el nu măsoară doar timpul. Îl frământă. Îl mestecă. Îl transformă în sunet mic de balansier. Iar sunetul acela șoptit al balansierului e una dintre cele mai intime experiențe mecanice. Nu e zgomot - e respirație. Ceasurile mecanice nu ticăie tare; ele murmură, șoptindu-mi secunda la încheietură. 

Și poate că secunda este aceeași unitate. Dar conținutul ei se schimbă. În tinerețe, o secundă era nerăbdare. Acum, o secundă e prețuire.

La fel și omul. Epocile se schimbă. Glasul se schimbă. Dar esența - ritmul interior - rămâne: "Nu mă grăbesc. Timpul nu trebuie alergat."

    Chiar dacă florile mor, 
    spinii nu triumfă întotdeauna...
    Frunzele s-aştern covor de rouă,
    şi apoi, copacii, se nasc în haină nouă... 
    Cerul a plâns cu lacrimi de-ametist, 
    şi s-a întâlnit cu marea, curăţit...
    Doar eu sfârşit de dorul dragei mele,
    mă voi retrage-n prag de asfinţit,
    Să mor sub cerul plin de stele,
    şi să mă nasc la nesfârşit.

Timpul dă legimitate existenței noastre. 

Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal. 

Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.

Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră. 

Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția. 

Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup. 

Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?

Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește. 

Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.

    Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
    că mi-ai dat puterea, 
    să-nfloresc spini sub tălpile mele,
    Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
    că mai există şi oameni,
    pentru care merită să trăieşti, 
    sau să mori...
    că mi-ai dăruit această insulă pustie,
    pe care să pot naufragia,
    şi să-mi găsesc refluxul... 
    că mă pot întoarce oricând în adânc,
    târând după mine cochiliile sparte, 
    şi frânturi de cuvânt...
    
    Ţie Îţi mulţumesc Doamne,
    că dincolo de mine am găsit,
    cascadele verzi din care-mi adun, 
    bucuriile sau nefericirile mele, 
    şi-Ţi promit Ţie Doamne, 
    că am să greşesc, 
    şi-am să fiu Om, 
    să-mi păstrez calea strâmbă, 
    să calc mai departe pe spini ascuţiţi, 
    să mor mai mult cu fiecare zi,
    Îţi promit Ţie Doamne,
    c-am să fiu Om...

    De-ar fi să fie un final, 
    aş prefera unul banal, 
    o moarte lentă şi uşoară
    ca un scâncet de vioară...
    
    Iubita mea cu ochi ca jarul, 
    fremătând precum stejarul, 
    lasă noaptea grea să cadă, 
    spumegând, ca o cascadă 
    de petale şi de flori, 
    peste zboruri de cocori...

Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare

Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare 

Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste? 

De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare

Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă

Ai fost o lecție deghizată în iubire

Nu ai fost nimic din tot ce-am sperat

Deși mi-ai promis că o să mai fim

Ai fost doar ceea ce-am avut de învățat...

Ai fost lecția care m-a făcut să văd 

Cât de mult mă puteam multumi cu puțin 

Ai fost dovada că tăcerea duce la prăpăd 

Când nu-mi doream decât o ultimă îmbratișare la un vin.

Ai fost lecția că singurătatea nu înseamnă plictiseală 

Și că respectul n-ar trebui să fie negociabil 

Ai fost lecția ce m-a făcut să sufăr ca niciodată 

Lecția fără meditații... cum să-mi pregătesc sufletul în prealabil.

 Ai fost lecția care cu durere mi-a arătat locul,

Omul de la care nicicând nu m-aș fi așteptat,

Că atunci când îți dorești cu ardoare ceva

Oricât ai răbda și spera... niciodată nu-l vei avea...

Deși te-ai vrut o lecție, eu pică nu îți port

Și nici la întrebări, azi nu mai caut răspunsuri 

Nimic n-aș mai schimba chiar de-aș putea să pot

Datorită ție, gândurile, azi îmi sunt zeci de pagini în versuri...

În a vieții adiere,

Glasul tău rămâne-n loc,

Și privirea, cea din toc,

Veșnică plăsmuire.

În a vieții cărări,

Ai urmat un șir de stele,

Risipita-i fost în ele,

Iar eu cu ochii după zări.

În a vieții amintiri

Tu nu ai plecat,

Mă aștepți în cerdac,

Cu colaci și prăjituri.

În a vieții sentimente

Tu, bunica tuturor,

Coci veșnic la cuptor,

Inimile suferinde.

În a vieții rugăciune,

Vreau să fii din nou aici,

Noi nu mai suntem mici,

Dar să ne mai ții lipiți de tine.

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit ,

Șiroaile se duc la vale,

Purtând un dor necunoscut .

Așa pe mine ,valul mă duce

Și mă rupe de pământ ,

Sunt străin în orice parte ,

Sunt ca frunza dusă-în vânt .

Vreau să mă întorc la tine ,

Colțișorul meu de rai

Dătător de viață ,mie

Și de cântec și de grai .

Ce șanse aveam să te revăd

Întâmplător, în trafic, pe stradă

A fost lăsat de Univers, cred..

Căci ochii mi-au zâmbit sa te revadă

Inima nu mi-a zâmbit la fel

Si-a amintit momentele trăite

De data asta a fost altfel

Emotii ciudate, de lacrimi însotite.

Mintea nu vrea să creadă că e imposibil

Și inima mai speră un final fericit,

Se încăpățânează să creadă că-i posibil

C-o sa revii de-un vin și-o-mbratisare de sfârșit.

Sunt multe de scris și totuşi mai nimic

Incerc ades să uit totul, să nu mă mai complic

Dar cum să renunț dacă tot ce voiam

Sa-ti privesc ochii ce-odata la mine zâmbeau.

Te las a nu știu câta oară...te las să fii

Rămâne o-ntrebare random "oare mai vii?"

Nu plec, nici nu rămân, dar simt că-s pierdută

Intr-un vis frumos, intr-o poveste nesfârșită

Căci atât cât mai există suflet, dor si versul meu

Prin tot ce simt și scriu îmi vei trăi mereu...