1  

IN AETERNUM

    Nici-unde simţindu-te confortabil, 
    Ai pătruns în viaţa şi inima mea, 
    Zâmbitoare ca o rază de soare lavabil, 
    Suav şi pierdut, într-un colţ de stea. 
    
    Nici-decum voitor, la-nceputuri timide, 
    Rămas dezarmat şi fără cuvinte, 
    Stau şi cuget în umbra ploii acide, 
    Etern răvăşit, nefiind înainte. 
    
    Până mâine voi sta; iar mult mai apoi, 
    Pribeag de voi fi, rătăcit printre nori, 
    Fără suflet lipsit, fără drum înapoi, 
    Etern căutând vreun ecou de viori. 
    
    Netrecut, fără vreme, fără urme în colb, 
    Neclintit trubadur al tristeţilor tale, 
    Doar o clipă-am cerşit, gârbav şi orb, 
    Rătăcit în esenţa unor gânduri mentale.


Категория: Философские стихи

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online IN AETERNUM

Дата публикации: 7 февраля

Добавлено в избранное: 1

Timp de citire: ~2 min.

Просмотры: 1064

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

DIN VAL ÎN VAL...

    Din val în val m-a legănat catargul, 
    şi-n tine am naufragiat... 
    danielă vie-şi schimbă forma, 
    ca lanul de lumină-nsângerat.
    
    Şi-am plâns fertil,
    prin răni ce-au devenit opace,
    spre verdele încremenit în jad
    un psalm, luminii care tace.

Еще ...

PREA OCUPAT

Prea ocupat cu truda cea pustie,
Un an se trece cât o zi – se ştie –
Un dram de sare te-înfierează-n sârg,
Ştergându-ţi sloava celor care plâng.

 

Pruncii se înalţă-n umbra casei tale,
Ne-mai-tânjind să vadă-un fir de soare.
Ţi-e viaţa searbădă şi mută,
Iar noaptea, fără vise, cruntă.

 

În zori de zi te spinteci cu ocară,
În zâmbet trist te-apleci şi te-nfioară
Povara nesfârşitelor porunci
Şi-a simţămintelor pe care-n urmă le arunci.

 

Căci tihna nu ţi-e zbor; spre hău te-neci,
Din care-n silă, în lacrimi, te hrăneşti.
Mocirla-ntunecată a gândurilor goale
Te-atrage spre-adâncimi demenţiale.

 

În cuşca descărnată-a minţii fade
Nu mai e loc de cântec, de balade,
Doar inima – călău fără blândeţe –
Mai dă semnal slăbit de bătrâneţe.

 

Îngenunchiat, împărtăşeşti la cine-ascultă
Tristeţea fără margini şi desculţă
A-sufletului zdrenţuit de zile grele,
Nerăbdător privind eliberarea către stele.

 

Prea ocupat, nevinovat, că laşi în urmă
Trup plin de viaţă-n care corbii scurmă.
Te-ai repezit spre slava celor ce te-nvaţă
Calea sfârşită a regatului fără de viaţă.

 

În zorii nopţii-apune-o geană-n mii de stele;
Shibalba-i steaua-poartă către ele,
Străluminându-mi drumul infernal al nopţii,
Topind din mine seva dulce a vieţii.

Еще ...

AU FOST

Cumplite vremuri în zadar trecură,
Răpind a lumii inocentă vară, 
Prea multele cetăți căzute-n ură, 
S-au risipit în fum, ca să se-nalțe iară... 

Pe când femeile țeseau în tihnă, 
Și pruncii, cu blândețe, își păzeau, 
Bărbații lor lipsiți de odihnă, 
Război, în slava zeilor, porneau... 

Se-ncrucișară în lumina lunii, săbiile reci, 
Topind amurgul într-a nopții stele salbe. 
Întunecate-n sânge, armurile, ajuns-au seci, 
Nemaipurtând pe scuturi trupuri albe... 

Căci al cetății zid stă încă în picioare, 
Iar corbii zboară-n cercurile mii, 
Și ruguri nesfârșite-n cer se înălțară,
De prefăcu adânca noapte-n zi...

Еще ...

Laguna albastră

-Nu poți să-ntingi pânea-n salată și să mănânci și roșii-n același timp: ori una, ori alta! Mai sunt și alții la masă!
"-Ba iaca, pot!", îmi zic eu zâmbind drăcește în gând, căci pe vremea aia mai aveam încă o urmă de rușine față de cei mai în vârstă decât mine...
-Lasă!, zice bunica împăciuitoare și încântată că ne avea pe toți la masă. Câ mai tăiem vreo două roșe! Ie cu pâne! Câ s-o mai coace încâ una-n rolâ!

Cocoșul cântă nebun de după-amiezi. E cald și toată suflarea o căzut lenii dulce de după masă. Când și când vreo curcă cârâie încet, mulțămită că are gușa plină de urluială. Cânele mormăie și el încet, deranjat de la siestă. E chiar prea cald și pentru el. Mă duc la găleata cu apă, dau capacul de lemn încropit de bunicul deoparte, iau cana de tablă albă emailată cu o floare roșie pe-o parte, o cufund în apa rece și o sorb cu plăcere, ostoindu-mi setea, plescăind cu zgomot...

O pernuță zboară-n direcția mea ratându-și ținta, fiindcă fusei mai rapid. Îl văd pe unchiu-miu cu coada ochiului, suduindu-mă printre dinți că i-am stricat siesta. (Da', dă-i băietului paci, bre!) Cu cana reumplută ochi de apă, mă îndrept către castronul de tablă a cânelui. Lanțul zornăie sonor de pragul cuștii. Cânele însetat dă din coadă încântat:

-... câ ț-o hi seti șî țîia!, îi zic eu mângâindu-l pe cap cu blândețe. După ce be, îi dezleg lănțugul de la gât și-i zic: Hai la gârlă!

(-Bre, da' di ci nă-i pus capacu' la găleatâ, c-o dat muștili-n ie! Ian du-ti di grabă la fântânâ șî adu oleacâ di apă răci câ tari mi-i di săti! M-oi duce bunică, mintenaș! Iaca de-amu am plecat!, mai zic eu punând găleata plină ochi cu apă rece de la fântână pe scăuieșul de lângă sobă...)

Cu cânele urmându-mi pașii, trec prin colbul uliței, urmând fâneața cu lucernă "di pisti drum", culeg un strugure baban, copt și parfumat din vie hăpăindu-l cu poftă și stupindu-i sâmburii lemnoși în direcția cânelui care o luase înainte. Apoi, la umbra salcâmilor, îmi dau jos tricoul, și bâl-bâ-dâc!, mă zvârl în apa răcoroasă. Cânele mă urmează numaidecât sărind caraghios în apă și împroșcând apa-n jur, spărgând în cioburi liniștea și speriind vreo două rațe somnoroase cu care împărțeam vrând-nevrând laguna cea albastră...

Plutind pe spate în voia curentului, pândeam norii cu ochii mijiți pe un cer și mai albastru, și mai adânc... Cânele o ieșit din apă zburătăcind rațele indignate, iar eu îmi auzeam inima-mi sbătându-se înfundat în urechi, imaginându-mi un dinozaur cu gura căscată, întruchipat în forma unui nor alb și burduhănos...

Cosașii țiuiau în iarba înaltă și deasă, cântându-și la cobză nefericirile, iar eu cu mintea golită de gânduri, respiram cu zgomot șuierător spre încântarea cânelui care lătra la mine de pe mal...

Obosit de unduirea leneșă a lagunei, am ieșit pe mal să mă zvânt sub soarele neiertător: mâlul mirosea a iarbă udă iar din când în când auzeam torsul vreunei libelule cu ochi mari, trup subțire, albastru-metalic și aripi transparente...

Îmi înfing degetele în mâlul moale și cleios și încep să-l întind pe picioare ca să mai sting din usturimea soarelui. Apoi, ocolind budigăii din pânză neagră, continui să întind mâlul răcoros pe stomac, piept, gât, față și mâini, până când ajung să fiu negru din cap până în picioare... Ademenind cânele și prinzându-l cu proteste, îl mozolesc cu mâl, în pofida sbaterilor și schelălăielilor.

Chiar și așa, soarele, numaidecât, face ca mâlul să se usuce rapid, încrețindu-mi pielea până la usturime. Am rezistat așa vreo juma' de oră, apoi am intrat din nou cu cânele în apă, bălăcindu-ne cu zgomot, implicând cânele în aport la o ciozvârtă de salcie...

Soarele, înduioșat de "munca" noastră, își întoarce fața către amurg, în timp ce greierii îi cântau frenetic plecarea, luând locul cosașilor obosiți de cântarea de după-amiază. 

Odată cu ultimul strop de soare, mă îndrept către casa bunicilor. În curte, mare sfat: vreo două babe speriate povestesc în colțurile năframelor ridicate înspre colțul gurilor, audienței, cum venind încoace, au văzut, ptiu! ptiu! ducă-se pi pustii!, doi diavoli mititei cum se zbenguiau pe malul gârlei, juruind adevărul și făcând cruci mari până la pământ...

-Da' pi undi ai umblat băieti? Câ uiti, țața Ileana o văzut cum umblă necuratu' prin vecini!

-De la pădure cu cânele!, mint eu cu ușurința adolescentului înghesuit la colț cu întrebările. Da 'cum arăta necuratu'?

-Ei, cum sâ hie! Negru și urât ca noaptia! Hait!, treci di ti spală după urechi!, zice cu asprime în glas bunica. Pi masă, ie niște plăcinte cu brânză cu lapti din canâ! Apoi, țațâ Ileană, cruși di aur cu noi în casâ! Câ ni-o păzi Domnul! Mereți cu grije, noapti bunâ! Iar, tu ci stai ca vaca-n drum?, îmi zice iară bunica, la culcare!

Încerc să protestez că nici găinile nu s-or culcat încă, dar mă opresc brusc, citind în ochii verzi și tăioși ai bunicii, că frauda mea fusese descoperită: mâlul de după urechi m-o dat de gol! Zâmbesc ușor în colțul gurii și mă vâr la somn cu mâinile împreunate sub ceafă. 

Curând, laguna cea albastră mă leagănă încet și dulce, pe-o undă amplă care se risipește pe albastrul întunecat al cerului: stelele clipesc în raze verzi, ori sunt lucirile tăioase din ochii bunicii? O liniște împărătească se lasă greoi peste laguna copilăriei mele ca o ceață groasă. Greierii nu se mai aud nici ei. Au plecat cu toții la culcare. Cânele nu mai latră, doar cufundacul țiuie rar, ca un far călăuzitor în noapte. Noapte bună!, îi zic în gând. Mâne, în zori, om lua-o de la capăt, cu sau fără drăcușorii cei mânjiți de mâlul cleios al lagunei albastre...

Еще ...

Domnișoara Dorina

- Gata! Putem s-o luăm din loc!, ne zise cu seninătate domnișoara Dorina, în timp ce se înghesuia pe bancheta din spatele mașinii printre sacoșele cu cumpărături din care am putut ghici și o cutie cu pantofi eleganți.

Domnișoara Dorina era ușor trecută de prima, ba poate chiar de-a doua tinerețe. Genul acela de domnișoară tomnatică, necăsătorită, veșnic în căutarea unui soț convenabil, mereu aranjată, prețios machiată, doar-doar va fi remarcată de acel cavaler pe cal alb mult așteptat...

Domnișoara Dorina nu era vreo frumusețe vestită, având o prezență fizică obișnuită, nefiind nici înaltă ci mai degrabă subțirică, cu părul blondit, ochii verzi, greu de ghicit în spatele machiajului gros aplicat. Dar avea un "je ne sais quoi" care ori îți plăcea, ori te scotea din sărite...

M-am uitat cu coada ochiului la șoferul care mustăcea bolborosind printre dinți:

- Vă așteptăm de ceva vreme. De vreo două ore...
- Aaaa... Cu instanța am terminat în zece minute, c-am solicitat să intrăm peste rând. Da', în weekend am o nuntă și-mi trebuiau niște pantofi noi!, zise ea triumfător zornăind sacoșele ca pe niște trofee.

Amândoi, eu și șoferul, am izbucnit în râs, da' nu era râsul nostru... Mi-am pus centura de siguranță, iar șoferul a demarat cu ciudă, nervos, în trombă, în timp ce domnișoara mai-mai să alunece de pe banchetă:

- Mai ușor, c-am luat și niște ouă!, îi face observație cu năduf în glas șoferului... dar îi îngheață subit zâmbetul pe buze, la privirea fioroasă pe care acesta i-a aruncat-o prin oglinda retrovizoare.

În mașină se lăsase o tăcere grea:

- Pe mine, să mă leși acasă!, mai zice înțepat domnișoara.

"Măcar de data aceasta vom avea parte de liniște!", gândesc eu mucalit, neîndrăznind să rup tăcerea. 

Altădată, tot cu ghinion, m-am nimerit într-o delegație tot cu domnișoara. Pe drum, la întoarcere, miezul nopții ne-a prins tot pe drum, iar domnișoara Dorina a turuit tot timpul: despre cum și-a rupt ea pantofii la ultima nuntă, și a mai și dat o avere pe ei! - căci nu rata niciodată una chiar dacă nu primea în mod expres invitație -, despre viața de huzur a celor patru pisici siameze pe care le avea și care se certau mai tot timpul între ele pentru câștigul afecțiunii stăpânei, despre călătoriile în străinătate avute în concediul de odihnă (probabil, căutându-și, de ce nu, un soț convenabil chiar și la nivel internațional!)...

... apoi, despre cum a strâns ea de pe mese la ultima nuntă, resturile de fripturi pentru pisicile ei adorate (după câteva pahare în plus, a numărat chiar tacâmurile de pe mese, ca să știe câți nuntași au fost prezenți la nuntă, deși nu i-a cerut nimeni s-o facă, știu asta fiindcă am fost și eu la nunta aceea, ba chiar aș mai fi mâncat din grătarul din farfurie, dar n-am mai apucat...), și câte și mai câte...

Însă culmea călătoriei au fost poveștile despre cum a organizat ea toate întâlnirile de după absolvirea liceului, cea de cinci, zece, cinșpe ani, (Doamne cum mai trece timpul și ce urât au îmbătrânit câte unele dintre fostele colege!), că m-am uitat cu disperare către șofer care gonea în negura nopții cu ochii goliți de viață, de mă gândeam c-o să-și taie venele sau o să țină  curba drept către prăpastie, dacă domnișoara începe să ne povestească și despre întâlnirea de douăzeci de ani...

Aproape că dădusem într-o moțăială dulce, că era trecut de trei dimineața, mașina gonea pe străzile patriei mâncând din kilometri într-a scurta distanța către casă, când deodată, domnișoara mă zgâlțâie de umăr să-mi sară somnul și făcându-mă atent:

- Aaaa, dar să vă povestesc cum ne-am întâlnit - cei care-am mai rămas - la întâlnirea de douăzeci de ani de la terminarea liceului! Ce chef am tras și atunci, la restaurant! Cum s-a strigat catalogul de către profesoara de geografie, căci diriginta o murit între timp, cum... și dă-i și dă-i...

"Norocoasă diriginta!", am gândit eu atunci, înciudat că nu puteam să ațipesc câtuși de puțin de logoreea verbală a domnișoarei, dorindu-mi și eu un "loc cu verdeață" măcar mintal, dacă nu fizic!...

La un moment dat, umblase vorba prin târg că domnișoara Dorina își găsise în sfârșit companionul mult dorit: ne-am întâlnit întâmplător pe aleile din parc, ea ca de obicei aranjată la patru ace, el, un coleg cu noi de la IT, la fel de iernatic cu ea, îmbrăcat la tricou, bermude și ciorapi la sandale... Ea coborâtă din romanele Sandrei Brown, el pregătit să-i repare... imprimanta... Din păcate a fost doar o flamă de-o vară...

Da, domnișoara Dorina, era un personaj de poveste, o legendă vie a unui arhetip uman cum rar mi-a fost dat să văd, aș avea multe de povestit despre ea și tot n-aș putea-o cuprinde în cuvinte... 

Închid ochii și-acuma, și-o văd aranjată și machiată ca scoasă din cutie, cu coafura impecabil nederanjată, aceeași coafură purtată cu o săptămână înainte la vreo nuntă la care-o fi fost, neinvitată, fiind încredințat c-o dormit în tot acest răstimp cu capul în jos ca liliecii, ca să-și păstreze impecabila coafură cât mai mult timp posibil, ca s-o remarce acel soț convenabil mult așteptat... Nu degeaba colegii o porecliseră pe la spate "batwoman"...

Еще ...

CÂT MAI EXISTĂ

Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.

Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.

Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea  sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...

Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.

 

Еще ...

Стихи из этой категории

Geneza eternului

În haosul creației, când cerul suspină,

Un zeu nevăzut modelează lumină.

Din prafuri stelare și șoapte de ieri,

Se naște eternul din vise și seri.

 

Tăcerea dansează prin hăuri de scrum,

Se-nvârte-n spirale, împletind un alt drum.

Un glas nevăzut șoptește prin noi:

"Ești mai mult decât umbră, ești un Univers în doi."

 

Sub pleoape de gheață mocnește un jar,

O flacără vie dintr-un dor secular.

Te caut prin spații, prin timpuri ce plâng,

Ești clipa din veșnic, dar te pierd când te strâng.

 

Cum pot să cuprind infinitul în mâini,

Când stelele cad și se-nchid în străini?

Te simt, ești aproape, un freamăt, un dor,

Dar tăcerea ne leagă cu lanțuri de nor.

 

În oglinda lumii, mă caut, te chem,

Ești răspunsul ascuns în eternul poem.

Când totul dispare și timpul e scrum,

Vom fi constelații ce-aprind alte drumuri.

 

Еще ...

Ape de odihnă

În vremuri de restriște,
Cortina liniștii începe să se miște.
Iar în văzul tuturor,
Vidul se dezvăluie amețitor.

Mi-aș culca încet tâmpla pe iarbă
Să mă mângâie încet pe barbă,
Ape de odihnă, unduitoare,
Ținându-mă captiv într-o vâltoare.

Să mă zbat cu brațele închise,
Să-mi pironesc privirea către cer,
Să mă cutremur când mă trage în abis,
Ancora regretului etern.

Cu zbierete să-mi suflu singur în catarg
Căci mă îndrept grăbit în ape de odihnă
Spre fundul râului unde se-anină
O epavă-n care voi lua ultima cină.

Iar, apoi, la babord voi adormi,
În ape de smarald ce se prefac acum în gri.
Trag jaluzelele pleoapelor de-a pururi,
Învelindu-mă cu ape de odihnă...

Mă cobor în ceruri.

Еще ...

Clopoțelul

Clopoțelul sună

Еще ...

Lirism Calamburic

Întreaga lui creație ascunde
Frânturi de urme de manoperă
Ochii se udă,inima-ți tresare
Nu e doar lirică man,e Operă!
-
Averea lor de-o viață adunată
Banuti cu lei,toți numerar
Strigau unii după alții să se-adune
Nici nu știau ca banu-i nume rar
-
Înțelepciunea cică se obține greu
Cică-i mai "scumpă" ca o fostă
Valoarea o estimezi doar cand o pierzi
Înțelepciunea-i scumpă,dar si prostia costă
-
Filozofezi cuvinte greu de deslușit
În glas nicicând n-o să ajungă
Bagaje întregi de cunoștințe cari 
Și totuși te rezumi doar la o pungă
-
El tot m-aleargă întreaga viață
C-un amărât de ceas se simte viu
Degrabă orele-s minute secundate
Mi-arată cât mai sunt pan' n-o să fiu
-
Ce-o să rămână dupa mine pe pământ
Sclipici,lumini,v-o spune EA
"A fost un simplu om ce a iubit"
Din dragoste cu drag o stea

Еще ...

🎤 Reverie

Demult visam la a trăi,

Acum trăiesc ca să visez,

Valuri multe; un nufăr–

Se pribegește sub curenți...

Capul iese, capul intră,

Alge, pietre și gunoaie...

Totul vine dinspre mal,

Nisipul curge, apa-i rece,

Eu tot în apă mă scald.

Еще ...

Iluzie perfecta

Reconstituirea unui armistițiu dintr un eden al supremației

Se propaga unde consecutive ale inducției remarcante deziluziilor constantelor atracției

Reumplerea golurilor demult șterse se regăsesc afundate în izvoare ale cunoștințelor de pretutindeni 

Și se dezambiguizeaza prototipuri felurite de implementări și alte desprinderi.

 

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍