Faurul pămántului

Se despart lung şi cad,

Închinându-se-n zbor copacului gol.

Se desculță frunzele, uscate de dor,

În pastelat, visător, foşnitorul covor,

Uşor răvăşite de un vânt călător.

Le seduce en passant ca un fin connoisseur,

Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,

Ştrengar, fluierând nepăsător.

...

Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.

De tânără fată, cu privirea fâşneață,

Păşeşte desculț în bătrâna livadă

Și nucul vibrează în vântul târziu de-amiază,

Aşezându-i sub talpă corola-i de apus pastelată.

Un jurnal cu desene, versuri şi cântece,

Strânse în mâinile-i trudite la prașilă,

Mai așteaptă o crâmpeie cu viață, pe-o pagină,

Din inima-i frântă din vise și petice.

Blând, nucul o reazemă-n strajă

Pe trunchiul scorțos, sub coroana-i stufoasă;

Îi mângâie gândul, i-ascultă făptura duioasă

Și-i şuieră lin: Odihnește-te aici şi visează!

Un petic, palpită mai tare...

Din fila caietului, în care pare

Că lumea e-o dragoste mare

Pătată de lacrimi amare.

O țarcă planează spre nuc, curioasă,

Se pitulează din vârf pe o cracă mai joasă,

Să fure-o privire-n fereastra lăuntrică,

Deschisă spre zarea iubirii din luncă.

Răvășită de-o sclipire vioaie,

De-o șuviță rebelă pe-o tâmplă bălaie,

Ea răsfoiește amintirea peniţei tocite,

Înfăţişându-i un tânăr pe-o punte.

Cândva o curta pe la școală,

Mai apoi era Pintea haiducul.

Odată schimbau petice-n taină

Acum îi unește doar nucul...

Cat, din poezia mea, traiește viu in calea ta?

Cât mers din pasul meu e și umblarea ta?

Cât Dumnezeu din tine mai poartă duh din mine?

Cât fiu din mamă și din natură frunză pe apă...

Te-ntreabă de știi măsura a ce nu se cuvine,

Ce nu e în cuvinte, dar curge în simțire.

De câte ori închisei ochii să nu îți slobozi gura

In schimbul liniștii, doar să nu înfrunți furtuna.

Nu pumnul ridicat, ci pieptul dârz în cuget scos în față...

Nu gloata după faimă, ci mersul dus în tihnă și în pace.

E o grabă nebună, o grabă de-a dreptul bolnavă

Iar buzunarele...pline de inimi golite de vlagă.

O minte părtașă în frică e tovarăș în degringoladă.

E atâta iubire în lume câtă cauți să dai fără plată...

E atâta magie în lume, dar mulți beau doar apă chioară!

Am devenit un difuzor, un subiect cu circumstanțe

Și prorocesc ce nu mai fac, dar de făcut, totuși mi-ar place.

Mi-e lene inutil să mai pornesc și nu găsesc acel imbold ce te trezește

Mă tot împing să nu opresc și să strivesc vitreg bobocii.

Și-atunci pășesc inconsecvent pe ghimpi... fragil

Şi plâng dureri din iadu-nvolburat al minții

Cu suflul ștrangulat în piept;

Suspend banal, deasupra unui hău sistemic,

Proiecții iluzive în fluxul inerent al vieţii

Șovăitor balans de crezuri și de vicii pe podul făurit sub mâna fricii.

Clepsidra timpului se scurge

În visuri construite din nisip,

În timp ce un deșert sporește

De la apus la rāsārit.

Un arhitect în sticlă, gârbovit

Stoarce clepsidra de fantasme și iluzii

În idealu-i bântuit feroce

De un avânt sinistru, muribund.

Mai repede, mai mult,

Deșertul se ridică în muntele,

Ce curge din înalturi,

Și infinitul ce-l înghite hămesit.

Avarul arhitect, în sticlă-și vede ceasul

Și-i pare a răsturna clepsidra

Să mai câștige niște timp.

Ninge aprilie cu petale albe de mălin,

Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,

Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin

Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.

Mă opresc ca din vis să constat fulminant

În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,

Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.

Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.

Şi rămân în moment, ancorat senzorial,

În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,

Să mă observ, prin năval de paşi călători,

Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.

Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment

Din cursul impus spre cotidianul apel.

Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,

Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.

Amintiri ce dor și răscolesc, 

Se scurg în timp,te urmăresc 

În al tău deșert perindă,

Pășind pe cioburi de oglindă. 

Șoptește vocea lor în tine, 

Ce te mustră pt mâine;

captiv în ieri,ori azi,

Printre ruine să nu cazi.

Să nu te roadă conștiința, 

Că nu ți-ai dat silința 

Și te avânți pripit 

Din orgoliul rănit 

Surâsul trist te scaldă 

În prăfăraia de pe stradă;

Piedică-ți pune în cale

Și varsă-n urma ta petale. 

Te -nvăluie năframa nopții, 

Te apasă-n jur pereții;

Ușa ermetic se închise, 

Cursul vieții se oprise..

O clipă gândul meu tăcuse, 

Blocat în lumi opuse,

Dar mă trezi-n simțiri o briză;

Să mă lepăd de a mea criză, 

Definitiv nu am vreo scuză

Și mă mușcă subtil de buză...

    Cu ochii mijiţi printre palme,
    Îndărăt de cuvinte, năvalnic de calme, 
    Respir doar mireasma-albastră de tei,
    Pândind doar o urmă a paşilor mei... 
    
    Din negura cărţii cu slove-aurii,
    Cules-am din ele cu sutele-n mii,
    Deasupra mi-e cerul livid şi complet,
    Cu multele stele pictate cochet... 
    
    Peste valul deşart al gândului meu,
    Ecou peste veacuri al versului greu, 
    O umbră pe frunte, departe-îmi petrec,

    Un ultim popas cu tine să-mi trec… 

Să fii un abur printre stele,

Să simți răceala lor divină,

Să simți eternul printre gene,

Doar să exiști, nu și să fii.

Spune-mi, ai dori să știi? 

 Să ști Ce ascunde universul,

Să-i afli talcul lui profund,

Să-i știi și tainele amare

Și bucurii, și câte sunt...

Să poți privi dincol' de tine,

Să ștergi cerneala de pe ochi

Și gheața care-ți crește- n suflet,

Fără să te întrebi: „Eu pot?”

Să-ți lași în urma rădăcina,

Să te desprinzi cu frunzele,

Să zbori mai repede ca vântul,

Măcar o zi… măcar cu gândul,

Să simți că părăsești pământul…

Ce straniu să mişc propria-mi umbră în soare,

Să observ cum o replică se disipă-n mişcare...

Şi mă pierd câte-un pic din făptură,

Contopit şugubăț în natură,

Întru totul acolo menit.

Un somn, un vis
Devine viaţa nouă,
Înaintări, descoperiri
Nespuse
Zac împrejur
neatinse, tăcute,
Totul e un vis .
Trezire când vii
Te aştept întins,
nemăsurat .
Orizonturi dispar, apar
Se simplifică lucrurile,
Apar sori de primăvară ;
Corul amintirilor
Îşi măsoară cântul, vocile, încadrându-se în
Tabloul vieţii noi
Pline de culoare, tăcere
Ceaţă caldă şi
Vis .

    Plângeau copacii goi, de frunze ce cădeau, 
    Ca nişte lacrimi vii, ce-n moarte se treceau, 
    Iar norii disperaţi s-agaţă-n ceruri, grei, 
    Umplând cerneala ploii ce-adastă în condei... 
    
    Învolburat şi trist, îmi pare vântul plin, 
    Ce-amestecă în jale parfumul de pelin, 
    Izbind cu ură-n poarta umilă a casei mele, 
    Un maldăr de noroi şi de senzaţii grele...
    
    De darabana ploii, m-ascund pe după geam, 
    Să stau s-ascult în pace, acest superb “program”, 
    Pândit mereu de-acelaşi, de-acum banal plictis, 
    Ecoul ploilor trecute, pierdute în abis… 
    
    Eu am ales ca ora asta lungă, să mi-o petrec uşor, 
    Cetind o carte veche, într-un plăcut decor, 
    De mi-au crescut, în floare, sub degete culori, 
    Ce-au stins amurgul serii, în ţipăt de cocori...