Trenul vieții
Seară de seară, într-o gară pustie,
Rămas îngândurat, fără soartă,
Aştept un tren ce n-o să mai vie,
Trenul garat pe linia moartă.
Călătoria mea odisee devine,
Biletul e cu o singură oprire,
Şi în bagajul ce îl am cu mine,
Port doar o tristă amintire.
Timid, mă abordează un sinucigaş,
Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,
Şi eu, şi el avem acelaşi glas,
Şi căutăm să îndeplinim blestemul.
Se aude un şuierat în depărtare,
El strigă bucuros că vine trenul, lent,
Dar timpul trece, nimic nu mai apare,
Şi cred că moartea a avut un accident.
Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,
Un veac aici avem de petrecut,
Iar trenul vieţii probabil pentru noi,
Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 23 сентября 2023
Просмотры: 627
Стихи из этой категории
[ Să mă minți ]
‘’Scrie-mi!’’ și să mă cerți plângând
Când uit să mă trezesc
când uit că-mi ești în gând …
Că te iubesc!
Aș fi dorit să-ți scriu și ție
Și să mă citești cum eu …
te scriu și te recit cu drag …
mereu!
Scrâșnesc din dinți, să mi te scot din minți …
să mă lași o clipă să respir;
Să te mint și să mă minți,
Că ne-am uitat!
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?
Dorinta mea secreta
Erai dorinta mea secreta
Azi sunt atat de incompletă
Mi-aduceai fluturi în stomac
Și vinul ce-mi ținea de leac.
Prindeam si aripi ca să zbor
Atunci când mi se facea dor..
Vinul mi-era licoarea tineretii
Parfumul fericirii, iubirea vietii...
...dar ai plecat...de mine a uita
Fugind, crezand că-ți iau lumina...
Erai dorinta mea secretă
In freamătul noptilor ce se repetă
In gândul ce azi mă otrăvește
Că sufletul nu știe a te pierde...
Midas
A existat candva un Midas
acest Midas avea un compas
indreptat spre dorinta inimii si revolta ratiunii
nu-i putea da glas decat pasiunii
in drumul aratat fiind indreptat
el a tot cautat si s a lupat
sa gaseasca comoara de aur lipsita
din pacate a gasit-o.
Si din neatentie a pipait-o.
diamantul ascutit intr o secunda s a prefacut in aur imputit
regele a incercat sa i vorbeasca carbonului
dar el nu-l auzea.
-iesi afara carbon bland
-lasa ma sa ti vad lumina
-nu te teme de rugina, nu esti fier, si nici otel, indreapta ti aripile spre cer
si chiar daca il auzea, nu - intelegea.
placajul de aur transforma graiul in galagie
-vreau sa te folosesc la inelul reginei mele
-sa i fac cadou chiar sufletul tau
nu cunoase limba elementelor, gandul lui ii spune ca
mai bine il lasa asa, in universul solidelor
Midas pleaca acasa, ganditor si intristat
ca de comoara a fost inselat
a crezut ca gaseste antidotul, elixirul
tot ce a gasit a fost amarul unei sperante pierdute
se mai uita o data in spate, si ce vede?
stralucind smaraldul verde
ca un caine el se-n toarce
alearga, gafaie, se-ntrece cu el insusi
sa ajunga primul la comoara din pestera pustie
se impiedica si cade drept pe ea. Ca un fulger ea isi schimba pielea. Interiorul e izolat, Iar pleaca disperat
Asta a fost acum doua sute de ani, acum inca poate fi vazut ascultand crapaturile lingoului, asteptand iesirea noului.. dar tot carbon este, si tot inchis este...
Când toți au rănit, Dumnezeu a vindecat
Când toți au rănit, fără milă, prea tăcut,
Când sufletul plângea căzut și pierdut,
Când lumea mi-a fost doar un vânt răvășit,
Dumnezeu a venit… și El m-a iubit.
Când vorbele arse mi-au frânt orice vis,
Când drumul părea o prăpastie-nchis,
Când nimeni n-a stat lângă pasul meu frânt,
Dumnezeu m-a luat și mi-a dat un cuvânt.
El mâna și-a pus peste rana din piept,
Mi-a spus: „Nu te teme, Eu sunt și te-aștept.”
Și-n loc de durere, în loc de oftat,
Când toți au rănit… Dumnezeu a vindecat.
[ Să mă minți ]
‘’Scrie-mi!’’ și să mă cerți plângând
Când uit să mă trezesc
când uit că-mi ești în gând …
Că te iubesc!
Aș fi dorit să-ți scriu și ție
Și să mă citești cum eu …
te scriu și te recit cu drag …
mereu!
Scrâșnesc din dinți, să mi te scot din minți …
să mă lași o clipă să respir;
Să te mint și să mă minți,
Că ne-am uitat!
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)
Toamna ca o durere
Alunec pe frunze şi nu ştiu
De e toamna vinovată sau eu aiurită ,
Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu
Să nu cad pe ora desfrunzită .
În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,
Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,
Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc
Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .
Mă ademeneşte şoapta de castani ,
Îmi acopăr ochii şi ascult
Cum îmi umblă toamna prin ani
Aducându-mi poveşti de demult .
Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,
În jurul ei lumina devine mierie ,
Din mine timpul până la os roade ,
Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?
Dorinta mea secreta
Erai dorinta mea secreta
Azi sunt atat de incompletă
Mi-aduceai fluturi în stomac
Și vinul ce-mi ținea de leac.
Prindeam si aripi ca să zbor
Atunci când mi se facea dor..
Vinul mi-era licoarea tineretii
Parfumul fericirii, iubirea vietii...
...dar ai plecat...de mine a uita
Fugind, crezand că-ți iau lumina...
Erai dorinta mea secretă
In freamătul noptilor ce se repetă
In gândul ce azi mă otrăvește
Că sufletul nu știe a te pierde...
Midas
A existat candva un Midas
acest Midas avea un compas
indreptat spre dorinta inimii si revolta ratiunii
nu-i putea da glas decat pasiunii
in drumul aratat fiind indreptat
el a tot cautat si s a lupat
sa gaseasca comoara de aur lipsita
din pacate a gasit-o.
Si din neatentie a pipait-o.
diamantul ascutit intr o secunda s a prefacut in aur imputit
regele a incercat sa i vorbeasca carbonului
dar el nu-l auzea.
-iesi afara carbon bland
-lasa ma sa ti vad lumina
-nu te teme de rugina, nu esti fier, si nici otel, indreapta ti aripile spre cer
si chiar daca il auzea, nu - intelegea.
placajul de aur transforma graiul in galagie
-vreau sa te folosesc la inelul reginei mele
-sa i fac cadou chiar sufletul tau
nu cunoase limba elementelor, gandul lui ii spune ca
mai bine il lasa asa, in universul solidelor
Midas pleaca acasa, ganditor si intristat
ca de comoara a fost inselat
a crezut ca gaseste antidotul, elixirul
tot ce a gasit a fost amarul unei sperante pierdute
se mai uita o data in spate, si ce vede?
stralucind smaraldul verde
ca un caine el se-n toarce
alearga, gafaie, se-ntrece cu el insusi
sa ajunga primul la comoara din pestera pustie
se impiedica si cade drept pe ea. Ca un fulger ea isi schimba pielea. Interiorul e izolat, Iar pleaca disperat
Asta a fost acum doua sute de ani, acum inca poate fi vazut ascultand crapaturile lingoului, asteptand iesirea noului.. dar tot carbon este, si tot inchis este...
Când toți au rănit, Dumnezeu a vindecat
Când toți au rănit, fără milă, prea tăcut,
Când sufletul plângea căzut și pierdut,
Când lumea mi-a fost doar un vânt răvășit,
Dumnezeu a venit… și El m-a iubit.
Când vorbele arse mi-au frânt orice vis,
Când drumul părea o prăpastie-nchis,
Când nimeni n-a stat lângă pasul meu frânt,
Dumnezeu m-a luat și mi-a dat un cuvânt.
El mâna și-a pus peste rana din piept,
Mi-a spus: „Nu te teme, Eu sunt și te-aștept.”
Și-n loc de durere, în loc de oftat,
Când toți au rănit… Dumnezeu a vindecat.
Другие стихотворения автора
Naufragiu
Mă strânge viața ca un brâu,
O piatră sunt în albie de râu,
Și apa curge ca un dans tribal,
Iar eu tresalt la fiecare val.
Își strigă-un pescăruș consoarta,
Iar glasul său e numai plâns,
Împărtășim deopotrivă soarta,
Nici eu, nu am primit răspuns.
Amurgul mușcă plaja cea pustie,
Și singur în nisip mă cern spășit,
Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,
Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.
Am pus și semn, o scoică spartă,
Și în secret o lacrimă-am vărsat,
Pentru pustiu și viața mea deșartă,
Și pentru orice suflet naufragiat.
Strabism
Un ochi a plecat singur, deodată,
Prin cameră încet răscolea,
Îi plăcea cel mai mult ca să vadă,
Ce se întâmplă sub canapea.
Stingher se uita pe fereastră,
Celălalt ochi nici o treabă n-avea,
Erau ca o floare din glastră,
Când cade petale din ea.
Un ochi cu pupila într-o parte,
Voia să alerge mai mult,
Te privea cu nesaț de departe,
Și părea că cerșește-un consult.
Un ochi a plecat din privire,
Într-un colț liniștit se uita,
Celălalt ochi îl privea cu iubire,
Și stingher după el lăcrima.
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
O vorbă...
O vorbă mult prea rea,
Ai aruncat fără căință,
Și a lăsat în urma sa,
Noian de suferință.
O vreme de tăcere,
În calea mea ai pus,
Și ochiu-ntruna cere,
O lacrimă în plus.
Un gest de amăgire,
Pe chip ți se arată,
Iar pura mea iubire,
E-n turnuri ferecată.
Și stau de atâta vreme,
Arzând cu doru-n piept,
Iar inima se teme,
Că veșnic o s-aștept.
Cuvântul cel viu...
Cuvântul cel viu nu se naște din rimă,
Ci-n umbrele unde durerile cresc,
El poartă pe frunte cununa divină,
Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.
Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,
Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,
E versul nespus, e dorul nedrept,
E clipa ce n-a fost și totuși o știu.
Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvânt,
Și viața o rugă sub cerul tăcut,
Eu tot aș cânta până intru-n pământ,
Vrăjit de întâiul și eternul sărut.
Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,
De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,
Și scrieți cu sângele care-a lăsat,
Pe sufletul gol, un cuvânt tremurând.
Căci versul nu curge din ochiul uscat,
Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,
Din tremurul tainic al gândului dat,
Prin mâna ce curge încet peste scris.
Dor
Dorul meu îți cântă-n suflet,
La fereastră, tu stai tristă,
Și gândești la al meu umblet,
Vărsând lacrimi în batistă.
Ziua-ți pare mult prea lungă,
Zbucium și nesomn ți-e noaptea,
Iar tristețea ți-o alungă,
Raza lunii și cu cartea.
Vântu-ți duce șoapta-n zare,
Printre frunze răvășite,
Glasul meu, ca o chemare,
O cuprinde, și-o înghite.
Pe sub gene stinse, plouă
Răsărind dorinți pripite,
Murmurând o rugă nouă,
Îți ții palmele lipite.
Dar ascultă, lin, tăcerea,
Ea îmi poartă umbra vie,
Și îți lasă mângâierea,
Fără trupul să o știe.
Și privește cum suspină,
Frunza arsă de uitare,
În tăcerea ei se-nchină,
Dorul meu fără hotare.
Lacrimile strângi sub pernă,
Rătăcind prin vis pustiu,
Și-n iubirea ta eternă,
Tu, s-aștepți, că am viu,
Să-ți rămân în nopți târzii,
Ca o rază în fereastră,
Și ca veșnic să mă știi,
Voi fi steaua cea albastră.
Naufragiu
Mă strânge viața ca un brâu,
O piatră sunt în albie de râu,
Și apa curge ca un dans tribal,
Iar eu tresalt la fiecare val.
Își strigă-un pescăruș consoarta,
Iar glasul său e numai plâns,
Împărtășim deopotrivă soarta,
Nici eu, nu am primit răspuns.
Amurgul mușcă plaja cea pustie,
Și singur în nisip mă cern spășit,
Apoi îmi scriu povestea pe hârtie,
Și o îngrop adânc în țărmul înroșit.
Am pus și semn, o scoică spartă,
Și în secret o lacrimă-am vărsat,
Pentru pustiu și viața mea deșartă,
Și pentru orice suflet naufragiat.
Strabism
Un ochi a plecat singur, deodată,
Prin cameră încet răscolea,
Îi plăcea cel mai mult ca să vadă,
Ce se întâmplă sub canapea.
Stingher se uita pe fereastră,
Celălalt ochi nici o treabă n-avea,
Erau ca o floare din glastră,
Când cade petale din ea.
Un ochi cu pupila într-o parte,
Voia să alerge mai mult,
Te privea cu nesaț de departe,
Și părea că cerșește-un consult.
Un ochi a plecat din privire,
Într-un colț liniștit se uita,
Celălalt ochi îl privea cu iubire,
Și stingher după el lăcrima.
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
O vorbă...
O vorbă mult prea rea,
Ai aruncat fără căință,
Și a lăsat în urma sa,
Noian de suferință.
O vreme de tăcere,
În calea mea ai pus,
Și ochiu-ntruna cere,
O lacrimă în plus.
Un gest de amăgire,
Pe chip ți se arată,
Iar pura mea iubire,
E-n turnuri ferecată.
Și stau de atâta vreme,
Arzând cu doru-n piept,
Iar inima se teme,
Că veșnic o s-aștept.
Cuvântul cel viu...
Cuvântul cel viu nu se naște din rimă,
Ci-n umbrele unde durerile cresc,
El poartă pe frunte cununa divină,
Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.
Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,
Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,
E versul nespus, e dorul nedrept,
E clipa ce n-a fost și totuși o știu.
Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvânt,
Și viața o rugă sub cerul tăcut,
Eu tot aș cânta până intru-n pământ,
Vrăjit de întâiul și eternul sărut.
Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,
De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,
Și scrieți cu sângele care-a lăsat,
Pe sufletul gol, un cuvânt tremurând.
Căci versul nu curge din ochiul uscat,
Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,
Din tremurul tainic al gândului dat,
Prin mâna ce curge încet peste scris.
Dor
Dorul meu îți cântă-n suflet,
La fereastră, tu stai tristă,
Și gândești la al meu umblet,
Vărsând lacrimi în batistă.
Ziua-ți pare mult prea lungă,
Zbucium și nesomn ți-e noaptea,
Iar tristețea ți-o alungă,
Raza lunii și cu cartea.
Vântu-ți duce șoapta-n zare,
Printre frunze răvășite,
Glasul meu, ca o chemare,
O cuprinde, și-o înghite.
Pe sub gene stinse, plouă
Răsărind dorinți pripite,
Murmurând o rugă nouă,
Îți ții palmele lipite.
Dar ascultă, lin, tăcerea,
Ea îmi poartă umbra vie,
Și îți lasă mângâierea,
Fără trupul să o știe.
Și privește cum suspină,
Frunza arsă de uitare,
În tăcerea ei se-nchină,
Dorul meu fără hotare.
Lacrimile strângi sub pernă,
Rătăcind prin vis pustiu,
Și-n iubirea ta eternă,
Tu, s-aștepți, că am viu,
Să-ți rămân în nopți târzii,
Ca o rază în fereastră,
Și ca veșnic să mă știi,
Voi fi steaua cea albastră.