Jertfă

În focul mic ce tremură-n cărbune,

Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,

Iar vântul afară suflă amărăciune,

Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.

Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,

Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,

Iar mâna mea, străină mângâierii,

Întoarce file vechi din calendar.

Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,

Iar ploaia toarce fire de noroi,

În trup mi-e frig, și inima uitată,

Privește trist spre drumul dinapoi.

Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,

Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,

De-s pașii mei pierduți în pragul verii,

Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.

Și-n bezna grea ce curge peste casă,

Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,

Și simt în os, și-n carne cum apasă,

Suflarea duhului peste un trup de lut.

Din ochii tăi se scurge o nălucă

De apă rece, tulbure și grea,

Iar trupul tău, o fragedă vergea,

Se frânge-n unda care se bulbucă.

Pe umeri ți se strâng izvoare tulburi,

Sâsâitori ca niște șerpi de apă,

Și toate rănile ți se adapă,

Din purpurea adusă de amurguri.

Te-nvăluie pământul ca o vrajă,

Cu degete de lut și dor flămând,

Și-n carnea ta se-nfige tremurând,

O liniște adâncă și sălbatică, de plajă.

Iar eu, orbit de vis și de vedenii,

Te chem din mâl cu glasul stins și frânt,

Dar te afunzi mai dulce în pământ,

Ca într-un cântec al slujbelor de denii.

Îți crește-n păr o iederă stufoasă,

Cu fire lungi de umbră și de vis,

Iar trupul tău cu coapsele-n abis,

Se face câmp sub liniștea tăioasă.

Te pierd încet în brazda ce te cheamă,

Cu gura plină de pământ și dor,

Și-n mine crește-un strigăt fără zbor,

Ca o durere crâncenă de mamă.

Ne este vorba caldă și mieroasă,

Dar zilnic jefuim morminte,

Trădăm pe fratele din casă,

Și-n spovedanii siluim cuvinte.

Avem și măduva stricată-n oase,

C-am  adoptat noi legi și ritualuri,

Iar simțurile calde și frumoase,

Le-am înecat voit în false idealuri.

Ologilor pantofi le-am comandat,

Iar ciungilor mănuși brodate,

Apoi i-am prins și spânzurat,

Pe acei ce ne-au cărat în spate.

Ne ard biserici zilnic din senin,

Și căutam prin ceruri piromani,

Prescura ni-i dospită cu venin,

Și totul se rezumă doar la bani.

De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,

De e bărbat, tu minți, ea e femeie,

De-i frig, gândește că ți-e cald,

Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.

Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,

Aceasta cred că-i unica salvare,

Ne-om curăța de mucegai și bube,

Plângând pe acei rămași sub soare.

Adu-mi cafeaua draga mea,

Și-apoi lipește-te de mine,

Avui un vis c-o stinsă stea,

Un vis anume despre tine.

Apucă-mă de mână, hai te rog,

Căci toaca-mi bate-n tâmple,

Iar visuˈacesta-i ca un drog,

Și simt c-așa o să se-ntâmple.

Visam dulăii la fereștri lătrând,

Iar spaima bântuind prin casă,

Ferestrele prin draperii plângând

Al tău sicriu aflat pe masă.

În pragul ușii se afla o sfântă,

Ce mă ruga să vin la-nmormântare,

Avea în mână o lumânare frântă,

Din care lumina un pui de soare.

Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,

Tavanul devenea treptat pământ,

Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,

Săpam plângând al tău mormânt.

O stea zării căzând lângă fereastră,

Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,

Și toată casa se făcu pe loc albastră,

Tu, din scriu, încet începi să te ridici,

Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,

Și lumânarea frântă treptat se încera,

Iar eu topit, curgeam murind prin tine,

Spre palma sfintei în foc a mă năștea.

Hai să rămânem treji în noaptea asta,

Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,

Să nu mai plângă iar fereastra,

Să ne iubim pe întuneric și lumină.

Pentru tine sunt greu de citit, 

Sunt un roman cu multe volume,

Ce cred că va fi tipărit, 

Pentru generații postume. 

Sunt un sonet shakespearian, 

Citit în al lumii spectacol,

De un prinț anglican

Hărăzit de profeți și oracol

Sunt o baladă asaltată de zei, 

Cântată prin Olimp câteodată,

Pe câmp printre lupi, printre miei,

Și de pruncii rămași fără tată.

Sunt poezia ce durerea-ți alină, 

Nimfa ce-ți cântă îngeresc la ureche, 

O stea căzătoare dintr-o noapte senină, 

O șoaptă rostită într-o limbă străveche. 

Pentru tine sunt greu de citit, 

De aceea mă iubești și mă ierți, 

Iar eu te privesc mereu fericit, 

Din lumea de aici, dintre coperți. 

Din pomul vieții m-am desfrunzit, 

Și-am înroșit pământul, numai rană. 

De pe ramurile uscate anii strigau, 

Of toamnă, mi-ai ciuntit din coroană. 

Rodul ce l-am dat s-a stafidit, 

N-a avut mână să îl culeagă, 

Apă să-l spele, gură să-l muște,

Să-i simtă aroma dulceagă. 

Mi-am purtat pârgul ca pe-o povară,

În sevă având ierni și zăpezi, 

Te-am așteptat frumoasa mea primăvară, 

Să vii ca un mugur, cu frunzele verzi. 

Din tine să cresc, adierea să-ți mângâi, 

Să-mi cânți la ureche un cântec de dor, 

Să vină și păsări, prin cuib să mă râzgâi, 

În brațele tale înflorite, verde să mor. 

Se-întunecă iar cerul, chiar dacă-i răsărit,
Cad picături de ploaie făcându-se nisip,
Bolbrosește apa un cântec temător
Soptind către pădure că totu-i trecător.

Copaci bătrâni se pleacă de parcă-s obosiți
De-atâta timp încearcă să stea neîndoiți,
Dar a venit și timpul pentru odihna lor,
Culcând în pace capul în calmul lor decor.

De anii s-ar reduce la simplul ciripit
Al păsărilor glas i-ar umple cu tril necontenit,
Dar umerii lor poartă iubiri fierbinți și dor,
Ce-ntr-un târziu îi seacă și la final ei mor.

Doar veșnica pădure păstrează glasul stins
Ce povestește-n noapte iubiri de neatins.
Doar ea ascultă timpul ce trece schimbător,
Păstrând într-a ei ramuri destinul muritor.
 

Călăi și călugări la braț hoinăresc,

Focul din iad aseară s-a stins,

Religii și secte subit se unesc,

Tot răul din lume pare învins.

Hotărât, mă împrăștii în alte destine,

Pe pământ plictiseala e mare,

Nimic nu se naște, moartea nu vine,

Și totu-i lipsit de culoare.

Sub iarbă, tăcerea se face mai grea,

Ca un sânge întors în lut adormit,

Respirația lumii abia se mai vrea,

Într-un cerc fără margini, închis, obosit.

Melancolia nu sapă, și iar se-așează,

Ca bruma pe fructul rămas necules,

Și gândul, sub tâmple, încet estompează,

De-atâta prezent fără sens.

Nici iadul nu arde, nici cerul nu cade,

Sunt umbrele toate la fel de cuminți,

În aer plutesc niște zâmbete fade,

A celor plecați să găsească răniți.

Iar eu, risipit în tăceri succesive,

Mă strâng într-un trup tot mai mic,

Pe-un câmp unde clipele, gri și pasive,

Nu nasc și nu mor, doar persistă-n nimic.

În orice om o lume rea pătrunde,

Ca vântul surd ce rupe din cetate,

Ea stă în colțul inimii și-ascunde,

Întunecimi și gesturi blestemate.

Se urcă-n gând, cu pași de frică,

Și-ncearcă-n noi luminile să stingă,

Al nostru înger protector, cu o aripă,

Oprește răul lumii să ne-atingă...

În orice zâmbet, umbra ei s-aprinde,

Ca o durere dusă-n miez de joc,

Și-n lacrimi sfinte cerul te cuprinde,

Să nu cazi pradă iadului de foc.

În orice om o lume rea pătrunde,

Ca o ispită, clocotește-n sânge,

Și-n liniștea cea frântă se ascunde,

Un suflet pur ce firea își deplânge.

Ea sapă-n carne temeri de pământ,

Și-n ochii buni aduce-nvinuire,

În glasul cald își face un mormânt,

Și-n visul blând, un colț de rătăcire.

Dar nu e totul pierdere și scrum,

Că și în teama-n care omul se cufundă,

Rămâne către ceruri, sfântul drum,

În care răul lumii nu poate să pătrundă.

Orașul rulează pe modul nocturn,

străzile - circuite deschise.

Ferestrele clipesc intermitent,

ca niște sateliți domestici

care ne monitorizează  somnul.

Corpul meu învață limbajul semnelor,

respiră în  impulsuri scurte,

în timp ce timpul se fragmentează

în date neclasificate.

Cerul nu mai e o promisiune,

ci o hartă de coordonate instabile.

Stelele tramsmit tăceri codate,

iar eu le recepționez

fără să știu parola.

Rămân în stare de veghe,

între carne și algoritm,

așteptând o eroare minoră

în sistemul realității

care să mă lase

să fiu viu.

arhetipul mielului - să ne hrănim

cu un

neinițiat!

cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri

de lume!

- ah! injustiție, boală

a sudului -

straniu blestem!

(copil al odihnei barbare)

galben dezrădăcinat. -

*

nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență

*

zbor -

veghe a bolilor, noapte

de noapte.

poate-mi pun o pană,

două,

din pasărea speranței!

va veni vremea

când prietena mea, piatra,

va cânta poema adevărului.

voi fi eu acolo?

*

(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din

afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)

*

ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!

Nană mare , cum mai e pe la tine ?

Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă

Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?

Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?

Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,

Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?

Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,

Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?

Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?

Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?

Nană mare  spune-mi , îţi este bine ?

Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?

Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,

Că mă doare asfaltul pe care merg ,

Că de dimineaţa până seara alerg ,

Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,

Că prin nori sunt călătoare ?

Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur

Sau că pe buze îmi pun roşu de mac

Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?

Nu ţi-au spus nimic de mine ?

Las că-i bine , las că-i bine ....

Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .