Zbor

Încătușat in amintiri 

Gândul ucide prezentul.

Trăiești fara-a trai, 

Prizonier at zilei de ieri

Răcind pe-al trecutului drum,

Risipești momentul de-acum..

Clipele nu se mai întorc,

Și uitând de azi 

Mori înainte de-a muri..

Cu rugăminți ardente 

Viața îți spune:trezeste-te!

Iubiri netrăite te-astepta,

Dimineți strălucitoare,

Îmbrățișări,visuri fervente.

Nu-ți reteza aripile, 

Ucigând ceea ce poți fi..

Uneori, când în noapte tăcerea

Canta trist că un clopot greu

Mă rog vieții să îmi lase placerea

Sa simt pulsul vieții,mereu.

Uneori, când se stinge un suflet

Și te- ntrebi: Ce sunt Doamne, eu?

Doar prin inimi poți învinge durerea,

Prin glasuri vii, ca un curcubeu.

Cândva,lanțurile iubirii mă țineau prizonier..

Cuvinte grele mă răneau ca niște săgeți ascuțite,

Cu sufletul sângerând incercam sa mă eliberez,

Dar inima îmi făcea durerile neauzite..

Cu cearcăne negre,în nopțile adânci,

Visam la sublime iubiri netrăite..

 Dar lanțurile îmi țineau pașii în loc,

Privem ochii lui,ca de foc,

Atât de frumoși,atât de albaștrii,

Și-mi ucideam visurile răzvrătite..

Deschid ochii și gândul senin îmi mângâie sufletul ..

E prima raza de soare,speranța,visare,

E cântec de privighetoare,fulg de nea,

Stea,aripa alba,cer albastru,mare..

E zeul ce-mi luminează existența..

Fara el s-ar așterne întunericul,

As fi un copac pustiit și singur,

Un vuiet trist în noapte,

Un cânt de jale,o ofilită floare..

Abia când în inima e soare incepe dimineața..

In Universul imens,doar un punct

Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.

Acesta e omul,mărunt,

Dar spiritul lui uriaș,adânc,

Arată că oamenii sunt,

De fapt,constelații de trăiri,

Si-atunci când se frang,

Se pierd sentimente,iubiri,

Ce cuprind în ele infinitul.

In Universul imens,doar un punct,

Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,

Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.

Atât de neînsemnat,și totuși,

El lupta cu moartea,visează,și speră,

Pe frunte primește divinul sărut,

El,neînsemnatul,minusculul punct...

As vrea sa coboare un înger pe pământ

Să-mi vindece rana din suflet

Să șteargă cuvintele grele,indiferenta oamenilor,rămase in gând,

Sa mă îmbrățișeze risipind toata neiubirea lumii,

Și să-mi imprime pe inima un gând:

Ești un om frumos,strălucește,

S-apoi,sa privim împreună salcâmii,

Cu lacrimi cristaline in ochi,

Scriind pe cer un minunat rand:

Omule,meriti sa fii iubit,ești o stea,sa nu uiți asta nicicând...

Vieți paralele trăite-n Univers,

în viața de-acum

doar dezechilibru.

 

Într-una eu mor,

în alta renasc.

 

Greșit am ales,

dar mi-am asumat.

 

În alta repar

și calea separ.

 

Într-una eu plâng,

în alta-i extaz.

 

Ce fac acum,

când totul mi-e clar?

 

Decid să respir:

să mor sau să cad,

rămân sau plec

din ambele vieți,

crezând că renasc

în cea din prezent.

 

Mai bine rămân

și schimb tot ce știu,

dar fără a răni,

și schimb prin a iubi..

 

Furtuna dispare,

și calmul e ferm,

și liniștea apare

când vieți dau sens.

un "dacă" nerostit,

o privire fără ochi,

un drum care pleacă

din sosire —

și lumea

se leagă din nou.

Telefonul vibrează,

dar eu nu răspund.

Cafeaua se răcește,

iar gândurile mele

aleargă prin oraș fără hartă.

Străzile orașului

sunt pline de oameni

care nu se văd între ei,

dar fiecare crede

că își duce propria luptă singur.

Mă uit pe fereastră

și văd lumini care nu mă ating.

Încerc să strig,

dar vocea mea se pierde

între claxoane și reclame.

Totuși, ceva rămâne:

un zâmbet întâmplător,

o mână întinsă,

un mesaj care spune:

„nu ești singur”.

Și poate că asta e salvarea:

în lucrurile mici,

în atenția neplanificată,

în fragmentul de viață

care se oprește pentru o clipă

și ne face să respărăm.

Masajul e un lucru sfant,

De cand lumea ii pe pamant.

Inventat a fost se pare,

Pentru corp e relaxare.

Masajul bine lucrat,

Ei grecii l au inventat.

Pe atunci sclavii il faceau,

Pe bolnavi ii vindecau.

Si de atunci si pana azi,

Lumea ce face masaj.

Corpul il are relaxat,

Nici decumnu nu e stresat.

Tehnicile de masaj,

S-au imbunatatit azi.

Tehnici multe aplicate,

Iti aduc doar sanatate.

Multe is tipuri de masaj,

Se aplica in tocmai azi.

E masaj de relaxare,

Dar si de recuperare.

Amandoua de le faci,

De stress si boli ai sa scapi.

Ca masajul a fost si este,

Cel ce nu are pereche !

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Ține minte steaua calmă

De pe bolta ce visează. —

Este ultima speranță,

Care-n veci rămâne trează...

(Imagine de fundal: fanthomas)