O singura viata

Tu ești corabia ce mă poartă pe valurile vieții,

Ești raza născută în zorii dimineții,

Ești aripa ce mă ridica-n zbor,

Ești steaua ce-mi hrănește visul,

Mantia ce-mi încălzește inima,

Daca te-ai pierde,cuprinde-m-ar abisul,

Și viața mea s-ar transforma în nor..

Ramai,te rog,pan' la finala clipa,

Când eu,sau tu,ne-om ridica în zbor,

Spre cerul ce ascunde necuprinsul..

Știind că viața nu e nesfârșită

Închid în clipă infinitul,

Privesc spre cer-sunt fericita,

Și veșnic mi se pare-a fi zenitul.

Dar suflete se sting,

Și-atunci încremenesc și zâmbetul dispare..

O,vei apune-al vieții noastre soare?

Cu-atat mai mult eu te iubesc.

Cat doare asfințitul,acel moment când tăcerea bate

Precum un clopot,târziu în noapte..

Ma-ntorc la clipa de acum,

Doamne,as inchide-o-n vesnicie

Cu raza soarelui,cu zâmbetul,cu râsul celor dragi,

Cu foșnetul de frunze,cu-al florilor parfum,cu dansul fulgilor de nea,

Cu+al marii fascinant albastru,cu  frumusețea ochilor cu strălucirii de astru.

E noapte..,și cade-o lacrima,și se-aud șoapte:

O,viața,ești că o carte ce se sfârșește trist..

De-aceea iubesc fiece răsărit

Și la apus mi-e gandu-nchis precum e noaptea.

Zâmbesc,și plâng...înca exist...

Nu te vad,dar acum știu că citești😊

Timpul tau e prețios

Și mă gândesc ce să-ți spun..

Să-ți vorbesc despre stele,despre mare,despre lacrima dimineții,

Despre vântul ce șuieră tulburător in noapte?

Despre prinți și prințese?

Despre tăcerea pietrelor și zbuciumul valurilor?

Ce să-ți spun?

Poate doar că spiritul tau nu-l poate cuprinde cerul,

Si toate stelele adunate nu-i pot reda strălucirea..

Ai grija de el.

De poți,învinge moartea cu iubirea.

Ce să-ți spun?

Daca as putea sa adun toate florile de pe pământ

Ar putea atinge ele frumusețea inimii tale

Când ești bun?

Și razele de soare pot străluci oare mai tare că ține când ați fi fericirea?

Ce să-ți spun?

Un ultim gând:Faureste-ti aripi albe și zbori spre înaltul trăirilor frumoase,

Și poate cândva sufletul tau va străluci printre astre..

Cineva striga ,,Ajutor" cu toată puterea glasului lui stins..

M-am dus langa patul lui de spital și ,printre cuvinte bolborosite neinteligibil,doua rostite clar:acasă,copii.In clipa de luciditate a femeii,păream salvarea ei.

I-am spus că voi chema pe cineva,dar n-am făcut-o.

Știam că diagnosticul ei e o condamnare la indiferența,la strigat în gol.

Mai aud din când în când:Ajutor,și deși știu mintea ei e cea care o ține prizoniera de fapt ,

Mă simt prinsa în vârtejul lumii indiferente.

Ajutor..,strig și eu stins in mine,

Suntem spirite adormite in nepăsare,și doare..

Ajutor..

Stinge lumina,am obosit de atâta îngrijorare pentru omul iubit,

Stinge lumina,suferința adâncă m-a rănit,

Stinge lumina,dezamăgirile mă dor,

Stinge lumina,sensul vieții nu l-am găsit,

Stinge lumina,mi-e frig de tristețe,

Stinge lumina,durerea mea e vie,

Stinge,Doamne,lumina,

Și lasă-mă să dorm în veșnicie..

In Universul imens,doar un punct

Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.

Acesta e omul,mărunt,

Dar spiritul lui uriaș,adânc,

Arată că oamenii sunt,

De fapt,constelații de trăiri,

Si-atunci când se frang,

Se pierd sentimente,iubiri,

Ce cuprind în ele infinitul.

In Universul imens,doar un punct,

Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,

Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.

Atât de neînsemnat,și totuși,

El lupta cu moartea,visează,și speră,

Pe frunte primește divinul sărut,

El,neînsemnatul,minusculul punct...

Timpul fuge, galopând,

Nu stă locului nicicând,

Nu ne dă răgaz o clipă,

Purtați pe -a lui aripă;

Spre zările necunoscute,

Pe cărări demult uitate,

Unde umbre se perindă 

Anii scurși să -i surprindă 

În tăcerea rămasă în urmă,

Cernând argint de brumă 

Peste amintiri ce șoptesc 

Și -n suflete de cuibăresc.

Pe tărâmul viselor apuse,

Gândul parcă se oprise;

Se crease de fapt o iluzie,

Din ale simțului confuzie?!..

Ori fusese doar o recapitulare 

Din a conștiinței mustrare?!..

Sfârșitul e mereu aproape,

Vremea ticăie -n pleoape.

Vine ziua ultimului ceas,

Ce ne îndeamnă la popas 

Pe drumul ce va sta pe loc,

Când piesa ta iese din joc...

Afară este înnorat, 

Înnorat e și in suflet 

Din ochii mei, au tot plouat 

Într-una lacrimi, lacrimi multe. 

Ma uit in jur și caut mereu, 

Caut o cale de scăpare 

O cale ca să pot să fug

De adevărul care doare. 

Ma-întreb mereu unde greșesc 

De ce din rău, merg înspre rău?

Ce am făcut atât de grav 

De-mi plânge sufletul mereu?

De ce nu pot fi fericit,

De ce mă macină conștiința?

De ce mereu sunt vinovat 

Si îmi zdrobesc mereu ființa?

Nu pot sa înțeleg de ce, 

Și nici sa schimb ceva, nu pot

Am obosit sa tot încerc... 

Parcă și sufletul mi-e mort. 

Uneori, cand plang si afara ploua

Ale mele lacrimi imi par picaturi venite din inalt

Iar cerul imi coloreaza fereastra in albastru

Facand mereu risipa de acuarele si visuri.

Fiecare zi incepe cu un suras discret

Acelasi soare apare de dincolo de zare

Luminand cu ale sale raze odaia mea intunecata

Iar eu imi regasesc aceiasi umbra ca o prelungire a mea!

Mă uit din nou într-o oglindă

Și ea continuă să îmi arate,

Că nu mai sunt așa de tânăr

Și-am pus ani buni în spate

Pentru moment m-am îndoit

Că asta poate fi figura mea,

Dar imediat m-am resemnat

Ridu-i un semn că viața-i grea

Am părăsit oglinda întristat

Cu gândul dus spre tinerețe,

Iar ochiul minții m-a informat

Că am ajuns deja la bătrânețe

Afară,  mi-am aruncat privirea

Și am văzut și tineri și bătrâni,

Cu toții se bucurau de viață

Zâmbind, ținându-se de mâini

...................................

Ușor, ușor încep să înțeleg

Că nimeni nu întoarce anii,

Sarac, bogat ne vine vremea

Nimic nu iei...degeaba banii!

Să mă îngrop în adâncul pământului,

Să-mi ascund trupul de ochii lumii,

De toți vulturii ce mă pandesc,

De criticii ce mă zdrobesc.

Să mă scufund în abisul mării,

Să-mi pierd sufletul în valurile ei,

Căci nu mai vreau să fiu cine am fost,

Nu mai suport

Zgomotele și ecourile din mintea mea.

Să mă las purtat de vânturi,

Să fiu doar o frunză-n zbor,

Căci astfel pot să uit trecutul.

Să am pene în loc de piele,

Să-mi aștern aripile spre soare,

Să las în urmă toate rele,

Și să renasc cu adevărat din nou, oare?

Odată cu timpul, îmi vei uita trăsăturile cu care te-ai obişnuit

Părul nu te-ar mai recunoaşte, atât de bine la fel şi ochii mei,

Mi-am întrebat inima cândva  „Te-ai întoarce la ceea ce ai iubit”?

Pierzându-mă prin mall-uri probând tot felul de rochii pentru femei.

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Decis-am să nu mai las pe nimeni să-mi întoarcă inima pe toate părțile,

Uneori adevărul te face să ieși din a ta confuzie

Inima ți-o obosești s-o dai unor oameni care-ți pierd toate nopțile,

Punând omul pe-un piedestal, crezând că-i tot, când de fapt este o deziluzie.

////////////////////////////////////////////////////////

Totusi, dorul doare ca o muchie de cuțit,

Amintirile fiind tot mai vii în interior, până-n zori

De iubirea ce-ți trece dar cea care te-ar fi amuțit,

Te-aș ruga să te plimbi cu amintirile prin grădinile pline de bujori.