Adu-ți aminte
Când grijile te-apasă greu,
Și sufletul îți e mereu,
În umbra unei zile-n nori,
Cu gânduri triste, trecătoare.
Adu-ți aminte, dragul meu,
Că totul este un ecou,
Al unui ciclu ne-nfrânt,
Ce-aduce soarele curând.
După ploaie, soare vine,
Și-n suflet iarăși e senin,
Natura-și spală-a ei suspine,
Și viața-ți dă un nou destin.
Chiar dacă-acum te simți pierdut,
Și-n lacrimi ochii ți-s scăldați,
Să știi că totul e trecut,
Și zorii noi sunt așteptați.
Căci viața-i roată ce se-nvârte,
Cu urcușuri și coborâșuri,
Dar după noapte, soarele răsare,
Și-ți dă puteri, noi înălțări.
Стихи из этой категории
mai bine decăt acasă
poezia e un loc de joaca
da, locul ăla cu tobogan din tabla
pe care nu prea aluneci si totuși
e mai bine decât acasă
mult mai bine
un scrânciob aproape rupt
de faci cruce înainte să te pui pe el
oricum, dacă e să cazi, asta e
e mai bine decât acasă
mult mai bine
și pe balansoar e cam ciudat
râde cineva de tine și te propulsează nemilos
dar tu te ții de scânduri ca de ultima salvare
ca în filmul ăla de acțiune
pe care l-ai văzut duminică, după prânz
și dacă ți s-ar rupe o mână
e mai bine decât acasă
mult mai bine
Themis
Pune balanța pe mâna mea
Judecătorule
Cu mâna pe destin
Îți jur
Că voi spune adevărurile
De plumb, de argint, de catifea.
Themis dezleagă-ți ochii
Mă privește
Ca pe a ta soră
Sfâșiată….
Cu roba ta mă învelește
Sentința îmi dă eliberare
De cătușele nedreptății
Să fiu o foaie de hârtie
Ce poartă înscrisul
Atâtor neîmpliniri.
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
transfigurare 1/2
cu cât ne depărtăm-
spre stânga,
de centrul creației divine,
valorile umane-și schimbă structura,
modificând genomul,
inversând sensul
forțelor de progres spiritual.
un copil.
mi-a spus că numerele negative
nu-s simpatice.
mai bine decăt acasă
poezia e un loc de joaca
da, locul ăla cu tobogan din tabla
pe care nu prea aluneci si totuși
e mai bine decât acasă
mult mai bine
un scrânciob aproape rupt
de faci cruce înainte să te pui pe el
oricum, dacă e să cazi, asta e
e mai bine decât acasă
mult mai bine
și pe balansoar e cam ciudat
râde cineva de tine și te propulsează nemilos
dar tu te ții de scânduri ca de ultima salvare
ca în filmul ăla de acțiune
pe care l-ai văzut duminică, după prânz
și dacă ți s-ar rupe o mână
e mai bine decât acasă
mult mai bine
Themis
Pune balanța pe mâna mea
Judecătorule
Cu mâna pe destin
Îți jur
Că voi spune adevărurile
De plumb, de argint, de catifea.
Themis dezleagă-ți ochii
Mă privește
Ca pe a ta soră
Sfâșiată….
Cu roba ta mă învelește
Sentința îmi dă eliberare
De cătușele nedreptății
Să fiu o foaie de hârtie
Ce poartă înscrisul
Atâtor neîmpliniri.
Ars poetica
Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă
era de fapt o forțare a metaforei
prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului
pentru că nicio poezie nu pornește din inimă
și nu se aseamănă cu nimic cunoscut
o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă
și nu are grad de comparație
nu
poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții
ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului
sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia
cu degajare de făcări
lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului
undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei
( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.
transfigurare 1/2
cu cât ne depărtăm-
spre stânga,
de centrul creației divine,
valorile umane-și schimbă structura,
modificând genomul,
inversând sensul
forțelor de progres spiritual.
un copil.
mi-a spus că numerele negative
nu-s simpatice.
Другие стихотворения автора
Of, ce dor...
Of, ce tare dor mi-a fost de tine...
Deşi încercat-am să te uit,
De dorul tău sunt încă chinuit.
Ține-mă te rog de mâna bine,
Of, ce tare dor mi-a fost de tine…
Credință
Dă-mi Doamne putere
Să rabd orice -ncercare,
Ce este-n calea mea...
Să dobândesc iertare.
Necazul ce m-apasă
Să pot să-l biruiesc,
Întruna eu pe Tine,
Să pot să Te iubesc.
Aici aș vrea mereu
Să fii scăparea mea;
Să fii mereu alături
Când crucea este grea.
Să pot să-mi duc povara
Oricât ar fi de grea,
Necazul ce îmi stă
Mereu în calea mea.
Din același fum
Din același fum
de speranță
de care depindeam, firul
ce s-a rupt, pierzanie.
Cerul mi-e tată
iar Marea mi-e mamă-
până și necunoscutul mi-e cunoscut;
dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.
Coșmarul.
Iar cum rădăcina unei flori se ofilește
în pământu’ Străin-
așa și rădăcina mea
se stinge încetișor…
În abisul de măști.
De nu știam de Cutia Pandorei
de speranța fragilă;
Miracolele nu ar fi fost adevărate;
dar…Teroarea a sosit.
Neglijența firii omenești,
Indiferența ta, ucide
cu Aparențe parfumate
și esențe de Galben.
E vina mea, oare?
Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...
căci acum lumea e o tornadă
de Amintiri ce mă țin captiv
în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.
De nu îți place sau n-ai vrea,
Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;
Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.
Chiar de te-ai preface.
Rece, ca cimentul scărilor lungi.
ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte
nu îți pot simți Căldura.
căci Fumul e mai cald decât Grija ta.
Ace de ceas oprite în amintirile disperate
De Iubire, Armonie
Iar tu n-ai ajuns la Timp;
Nici nu vei fi.
Adio.
Și tot ce îmi Doream
Era Iubirea ta necondiționată;
Dorință Eșuată a unui Copil
Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.
Și stau și mă întreb…
Cine Ești?
Suflete frumoase
Când cazi in abisul tristeții
Suflete frumoase te îmbrățișeaza,
Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,
Dar putini ochi le vad..
Sunt precum obiectele vechi,valoroase,
Ascunse printre nimicuri sclipitoare,
Precum o rază apărând de după nori,
In lumea aceasta întunecată aduc zori,
Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,
Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..
Când lacrima cade,când inima doare,
Înțelegi ce neprețuită valoare
Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..
(Monica)
Iceland
In Iceland am plecat neechipat
De tot frumosul ce mi s-a dat
Sufletu-mi cânta de bucurii
Mintea-mi se îngusta in teorii
Și în tot acest frumos frumos
Nu am crezut ca loc mai are
Și alt frumos!
Părea totul plin,
Oricum mult peste ce îmi e alin…
Si bizar, brusc și dintr-o data,
O Aurora înstelată
Un cer întreg ea a umplut,
Incet încet…
Firesc,
simplu
și divin…
Tot cerul îmi era acum mai plin.
Și luminând în jur,
Se lumina si ea pe ea,
Și tot mai tare strălucea.
E cunoscut de prin vechime
Ca mintea,
nu poate să cuprindă sufletul..
Și ea, pe atuncea nu prea vedea
Ce tot mai tare strălucește
Ea.
Cerul ei,
Sufletul ei,
și în jur
totul lumina.
Și nori negrii de furtună când veneau
Se așezau…
Ploua putin…
Și apoi plecau…
Tot în lumina de senin!
Strat după strat
De Viu colorat,
Verde, roșu, mov, galben și auriu
Totul se-nvaluia în
Zâmbet și râs zglobiu
În clipe infinite
De firesc.
Inima-mi cânta
Mintea mi se rupea
Momentul era perfect
Când în zăpadă a luminat
O Aurora lucitoare
Cu zâmbet de copil
Într-o fervoare
Un înger ce îngerași făceai
Ea-i Aurora-mi boreală,
o ființă ancestrală
Sub mirajului căreia mă înclin
Îi mulțumești ca te-a lăsat s-o vezi
Pe cerul plin de alb și verzi
Și plec în lume incurcat,
Dar mult mai bogat
Căci viitor lumesc nu e
Dar dar etern angelic ea rămâne
Pe ceru-mi mai înstelat
Și luminat.
Gânduri
Vechi drumuri ce deodată s-au transformat în ziduri,
O iederă Ncâlcită le-a prins în cap pe toate,
S-au ridicat și pașii, s-au prefăcut în riduri,
Ca niște jurăminte străvechi, pe care, poate,
În arta mută a serii, primei iubiri, sau ție.
Le-am scrijelit în eu însumi, dar cine le mai știe?
Când au apus în boltă luceferii, cu toții,
Să nu cerșim alți aștrii stupidității nopți.
Câtă risipă pentru iubirea ce nu-ncape,
În vene, în tendoane. Vechi ziduri, peste care,
Stă umbra unei inimi, asemeni unei case,
Atinse de dezastru din carne până-n oase.
Autor: Ot.
Of, ce dor...
Of, ce tare dor mi-a fost de tine...
Deşi încercat-am să te uit,
De dorul tău sunt încă chinuit.
Ține-mă te rog de mâna bine,
Of, ce tare dor mi-a fost de tine…
Credință
Dă-mi Doamne putere
Să rabd orice -ncercare,
Ce este-n calea mea...
Să dobândesc iertare.
Necazul ce m-apasă
Să pot să-l biruiesc,
Întruna eu pe Tine,
Să pot să Te iubesc.
Aici aș vrea mereu
Să fii scăparea mea;
Să fii mereu alături
Când crucea este grea.
Să pot să-mi duc povara
Oricât ar fi de grea,
Necazul ce îmi stă
Mereu în calea mea.
Din același fum
Din același fum
de speranță
de care depindeam, firul
ce s-a rupt, pierzanie.
Cerul mi-e tată
iar Marea mi-e mamă-
până și necunoscutul mi-e cunoscut;
dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.
Coșmarul.
Iar cum rădăcina unei flori se ofilește
în pământu’ Străin-
așa și rădăcina mea
se stinge încetișor…
În abisul de măști.
De nu știam de Cutia Pandorei
de speranța fragilă;
Miracolele nu ar fi fost adevărate;
dar…Teroarea a sosit.
Neglijența firii omenești,
Indiferența ta, ucide
cu Aparențe parfumate
și esențe de Galben.
E vina mea, oare?
Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...
căci acum lumea e o tornadă
de Amintiri ce mă țin captiv
în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.
De nu îți place sau n-ai vrea,
Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;
Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.
Chiar de te-ai preface.
Rece, ca cimentul scărilor lungi.
ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte
nu îți pot simți Căldura.
căci Fumul e mai cald decât Grija ta.
Ace de ceas oprite în amintirile disperate
De Iubire, Armonie
Iar tu n-ai ajuns la Timp;
Nici nu vei fi.
Adio.
Și tot ce îmi Doream
Era Iubirea ta necondiționată;
Dorință Eșuată a unui Copil
Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.
Și stau și mă întreb…
Cine Ești?
Suflete frumoase
Când cazi in abisul tristeții
Suflete frumoase te îmbrățișeaza,
Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,
Dar putini ochi le vad..
Sunt precum obiectele vechi,valoroase,
Ascunse printre nimicuri sclipitoare,
Precum o rază apărând de după nori,
In lumea aceasta întunecată aduc zori,
Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,
Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..
Când lacrima cade,când inima doare,
Înțelegi ce neprețuită valoare
Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..
(Monica)
Iceland
In Iceland am plecat neechipat
De tot frumosul ce mi s-a dat
Sufletu-mi cânta de bucurii
Mintea-mi se îngusta in teorii
Și în tot acest frumos frumos
Nu am crezut ca loc mai are
Și alt frumos!
Părea totul plin,
Oricum mult peste ce îmi e alin…
Si bizar, brusc și dintr-o data,
O Aurora înstelată
Un cer întreg ea a umplut,
Incet încet…
Firesc,
simplu
și divin…
Tot cerul îmi era acum mai plin.
Și luminând în jur,
Se lumina si ea pe ea,
Și tot mai tare strălucea.
E cunoscut de prin vechime
Ca mintea,
nu poate să cuprindă sufletul..
Și ea, pe atuncea nu prea vedea
Ce tot mai tare strălucește
Ea.
Cerul ei,
Sufletul ei,
și în jur
totul lumina.
Și nori negrii de furtună când veneau
Se așezau…
Ploua putin…
Și apoi plecau…
Tot în lumina de senin!
Strat după strat
De Viu colorat,
Verde, roșu, mov, galben și auriu
Totul se-nvaluia în
Zâmbet și râs zglobiu
În clipe infinite
De firesc.
Inima-mi cânta
Mintea mi se rupea
Momentul era perfect
Când în zăpadă a luminat
O Aurora lucitoare
Cu zâmbet de copil
Într-o fervoare
Un înger ce îngerași făceai
Ea-i Aurora-mi boreală,
o ființă ancestrală
Sub mirajului căreia mă înclin
Îi mulțumești ca te-a lăsat s-o vezi
Pe cerul plin de alb și verzi
Și plec în lume incurcat,
Dar mult mai bogat
Căci viitor lumesc nu e
Dar dar etern angelic ea rămâne
Pe ceru-mi mai înstelat
Și luminat.
Gânduri
Vechi drumuri ce deodată s-au transformat în ziduri,
O iederă Ncâlcită le-a prins în cap pe toate,
S-au ridicat și pașii, s-au prefăcut în riduri,
Ca niște jurăminte străvechi, pe care, poate,
În arta mută a serii, primei iubiri, sau ție.
Le-am scrijelit în eu însumi, dar cine le mai știe?
Când au apus în boltă luceferii, cu toții,
Să nu cerșim alți aștrii stupidității nopți.
Câtă risipă pentru iubirea ce nu-ncape,
În vene, în tendoane. Vechi ziduri, peste care,
Stă umbra unei inimi, asemeni unei case,
Atinse de dezastru din carne până-n oase.
Autor: Ot.