Adu-ți aminte
Când grijile te-apasă greu,
Și sufletul îți e mereu,
În umbra unei zile-n nori,
Cu gânduri triste, trecătoare.
Adu-ți aminte, dragul meu,
Că totul este un ecou,
Al unui ciclu ne-nfrânt,
Ce-aduce soarele curând.
După ploaie, soare vine,
Și-n suflet iarăși e senin,
Natura-și spală-a ei suspine,
Și viața-ți dă un nou destin.
Chiar dacă-acum te simți pierdut,
Și-n lacrimi ochii ți-s scăldați,
Să știi că totul e trecut,
Și zorii noi sunt așteptați.
Căci viața-i roată ce se-nvârte,
Cu urcușuri și coborâșuri,
Dar după noapte, soarele răsare,
Și-ți dă puteri, noi înălțări.
Poems in the same category
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Oricine ?
Ma dor ochii de atâta ploaie,
Și sufletul îmi cedează încet
Sunt pregătită eu ,oare ?
De un viitor , prezent.
Picioarele îmi obosesc ,
Iar inima se zbate încet,
Între adevăr , minciună sau mister ,
Alege una , e oricum la fel.
Sunt oare pregătită de o luptă ,
Cu al meu eu ?
Mi-e milă de sufletul meu ,
Dar lui îi este de mine ?
Respir , încă
E oare adevărat ce spun ?
Poate e doar o ființă acum ,
Iar mîine , oricine .
Oare aparțin eu al acelui oricine ?
Vreau un răspuns la această întrebare ,
Ma dor ochii de atâta ploaie ,
Mister și cugetare .
Imperfect
Dac-ar fi să-ți fac portret
Și să mi te-asemăn,
Eu aș fi un sumbru suflet
Iar tu, al meu geamăn.
Dac-ar fi să-ți fac un cânt
La vioară, tăcut în noapte,
Eu aș fi tainic descânt
Iar tu, sincron de șoapte.
Dac-ar fi să-ți fac poem
Să-ți găsesc rima perfectă,
Pentru mine ai fi boem,
Într-o lume imperfectă.
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
Doamne, cât de frumos era îngerul!
e greu de spus de unde a căzut îngerul
(se poate presupune că se prăbușise din cer!)
cert este că era acolo
în mijlocul drumului
întins pe caldarâm
nemișcat
salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe
dar îngerul nu avea corp ca oamenii
sub haine nu exista nimic
cum să resuscitezi pe cineva care nu există
se întrebau cu toții
și cineva a sunat la 112
„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”
” mai repetă o dată!” ceru telefonista
și omul repetă încă o dată
iar telefonista-i închise telefonul în nas
”lua-v-ar dracu` de derbedei!”
mai sunaseră și alții
apoi apăruse Poliția
Pompierii
Smurd-ul
Raed Arafat
și-n timp ce heruvimul dezbrăcat
își dădea sufletul
nevăzut de nimeni
lumea adunată pe margini se mira cât de frumos era îngerul
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Oricine ?
Ma dor ochii de atâta ploaie,
Și sufletul îmi cedează încet
Sunt pregătită eu ,oare ?
De un viitor , prezent.
Picioarele îmi obosesc ,
Iar inima se zbate încet,
Între adevăr , minciună sau mister ,
Alege una , e oricum la fel.
Sunt oare pregătită de o luptă ,
Cu al meu eu ?
Mi-e milă de sufletul meu ,
Dar lui îi este de mine ?
Respir , încă
E oare adevărat ce spun ?
Poate e doar o ființă acum ,
Iar mîine , oricine .
Oare aparțin eu al acelui oricine ?
Vreau un răspuns la această întrebare ,
Ma dor ochii de atâta ploaie ,
Mister și cugetare .
Imperfect
Dac-ar fi să-ți fac portret
Și să mi te-asemăn,
Eu aș fi un sumbru suflet
Iar tu, al meu geamăn.
Dac-ar fi să-ți fac un cânt
La vioară, tăcut în noapte,
Eu aș fi tainic descânt
Iar tu, sincron de șoapte.
Dac-ar fi să-ți fac poem
Să-ți găsesc rima perfectă,
Pentru mine ai fi boem,
Într-o lume imperfectă.
Telefonul
învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea
abstract
după niște contururi neregulate
desenate în negru pe-o hartă
fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă
asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii
de drumuri ale mătăsii
de orașe
despre care citisem prin cărţi
în care trăiau milioane de oameni
nevăzuți
despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți
de aceleaşi drumuri ale mătăsii
de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri
într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii
telefonul
care a schimbat totul
cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii
prin fața ochiului
înainte-înapoi
apoi de la capăt
imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre
și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă
privind în urmă zâmbesc
Marea Piramidă din Gizeh
îmi apare azi ca o glumă
Grădinile suspendate ale Semiramidei
la fel
Templul zeiței Artemis din Efes
un loc al uitării
Statuia lui Zeus din Olympia
infatuare, orgoliu grecesc
Mausoleul din Halicarnas
sfidare
Colosul din Rhodos
sperietoare de ciori
Farul din Alexandria
sforţare
niște glume până la urmă
în comparaţie cu minunile ultimului veac
începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la mani***cenzure***rea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…
Doamne, cât de frumos era îngerul!
e greu de spus de unde a căzut îngerul
(se poate presupune că se prăbușise din cer!)
cert este că era acolo
în mijlocul drumului
întins pe caldarâm
nemișcat
salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe
dar îngerul nu avea corp ca oamenii
sub haine nu exista nimic
cum să resuscitezi pe cineva care nu există
se întrebau cu toții
și cineva a sunat la 112
„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”
” mai repetă o dată!” ceru telefonista
și omul repetă încă o dată
iar telefonista-i închise telefonul în nas
”lua-v-ar dracu` de derbedei!”
mai sunaseră și alții
apoi apăruse Poliția
Pompierii
Smurd-ul
Raed Arafat
și-n timp ce heruvimul dezbrăcat
își dădea sufletul
nevăzut de nimeni
lumea adunată pe margini se mira cât de frumos era îngerul
Other poems by the author
"Te iubesc"
Te iubesc" nu, nu o faci
Căci poți sa te culci chiar daca-s suparata
"Încerc sa ma schimb" Dar când vorbim tu doar taci
Cum poți spune ca m ai iubit vreodată?
Nu-mi ști floarea preferata
Și nici măcar nu te strofoci sa mi-o aduci
Spui mereu " iar ești suparata"
Doar acuzații poți sa îmi arunci
"Te iubesc" Dar e totul numai despre tine
Și când aduc vorba de ce simt nu-s mulțumită
Nu te ai gândit măcar o data la mine
"E vina mea" ,chiar daca-am fost mereu ranita
Și pui ca te schimbi, iar eu naiva te am crezut
As vrea sa spun ca vreau sa fie totul ca la început
Însă niciodata n-a fost vorba de ce ai facut
Pentru ca niciodată sa faci ceva n-ai vrut
"Te iubesc" dar din partea ta aud doar scuze
Mereu ce faci trebuie iertat
Pe tine n are voie nimeni sa te-acuze
Chiar dacă tot ce pui sunt cuvinte fără rezultat.
Dar tine minte și baga la cap
Căci "Te iubesc" nu tine-o vesnicie
Și cand din bucla asta de a te iertat am sa scap
Am sa ma asigur sa nu mai auzi de mine.
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Golgota Mărășeștilor
Au luptat vitejește
Românii cu uitătura lungă ,
I-a prins dujmanul într-un clește
De luptă surdă.
De gloanțe ori asfixianți
Cădeau cu miile-ntranșee,
Românii venit-au după frați
Fără libertate să nu steie.
Poporul ăsta urgisit
De rele ursitoare,
Nu fusese încă izbăvit
De cei ce îi doreau o istorică pierzare.
Luptau întâi și -n tâi ,
Să scape de obejdii
Țara lor de căpătâi,
Trecând prin mari prmejdii.
În țara noastră ciopârțită
Veneau dujmanii mulți -sodom
,, România trebui împărțită
Omorand ficare om!"
S-a auzit un strămoșesc demând:
,, Uniți al țării pămînt!" -
În românescul suflet cu răsunet:
,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"
Dujmanii, cu tehnici grele,
Aveau curaj numai în fiare:
Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-
Ținteau români ca să omoare.
Au mers cu fețele neșterse
De lacrimi sfinte, de părinți
Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește
Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"
I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime
În demnitatea de urmași;
Și-n fața morții o mulțime
A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași.
De gloanțe ori bombe,
Tinerii români au fost sfârtecați-
Ridicânduse-n albe trombe
Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați.
În a războiului nemțească " măiestrie ",
Sute de mii de români au murit-
Nu vroiau vecinii dujmani să fie
Pământul dac urmașilor sortit.
A Golgotei Mărășeștilor poveste
Istoria o spune,
Dar la hotar încă mai pândește
Vecinul poftelor nebune!
Preda Marian
Dor de tine
Ce poate fi mai frumos
Decât.. tu și eu
Într-un viitor luminos
Cu iubire mereu
În atmosferă de căldură
Cu multe surprize mici
Ambii sub o pătură
Jucându-ne cu pitici
Oricând, aproape și mereu
Să stăm aproape,
Chiar ..nu e greu
Doar trebuie să nu stăm departe
Distanța poate ne oprește
Dar inimile se reunesc
Inima mea se topește
Când știu că ele trăiesc
Ele.. inimile noastre
Trăiesc într-o lume rară
Plină de flori albastre
Ca într-o zi de vară
Soarele este sus pe cer
Păsările ciripesc în aer
Și zic cu mare liber
Că sunt într-un atelier
Atelier de creație și iubire
Pentru scumpul de tine
Strălucești mai mult ca un smarald
La soare înfierbântat
Autor: Anonima S
Dacă iei cuvinte toate...
Încerc să-mi strâng gândurile
Să nu-mi mai răscolească amintirile
Și gândurile mele se sting rănite
Căci de-o viață-s împresurate de regrete
Căci doar o umbră-i viața mea
Pe lîngă fericirile, pierdute cândva
Îmi pun capul frânt pe pernă
Și mă trezesc într-un deșert pustiu
De departe zăresc, o altă persoană
Înapoia sa cresc flori perpetuu
Avea mâinile grav rănite
Și coasta sa era stăpunsă
Îmbrăcat în haină împărătească
Citeam pe chipul său bunătate
Acum aud râuri și cascade
Glasuri de păsări și de animale
Iar lângă mine, o junglă șade
Cu mii de arome ce îmi inundă nările
Dacă iei cuvinte toate, din poeme
Sunt prea palide, sărace să exprime
Cât de mult te iubesc pe tine
O dragoste ce nicicând nu apune
Ce întrece a oceanelor adâncime
Deschide ușs, să vin la tine
Că ci tot bat, bat de-o veșnicie
Ai putea înțelege tu harul ?
E iubirea sa de neconceput
Hristos a băut tot paharul
S-o putem lua noi de la-nceput
Mereu mă copleșește dragostea Domnului!
Nici zidul gros al păcatului
Nu ne poate despărții de ea
Te laud, căci nemărginită-i îndurarea ta
M-am prăbușit la piciorul lui
Grăbindu-mă să îmi cer iertare
Lacrimi scumpe răsăreau din ochii
Căci păcătuisem fără-ncetare
Fără prezența ta Doamne
Mi se topesc oasele de dor
Inima îmi crapă de durere
Mă descarc și nu am încărcător
Fără iubirea ta Doamne
M-aș ofili încet ca o floare
Tăiată și pusă la soare
Ajung să-mi pierd ultima culoare
Și îmi îngheața apa-n vene
Până când sufletul meu moare.
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
"Te iubesc"
Te iubesc" nu, nu o faci
Căci poți sa te culci chiar daca-s suparata
"Încerc sa ma schimb" Dar când vorbim tu doar taci
Cum poți spune ca m ai iubit vreodată?
Nu-mi ști floarea preferata
Și nici măcar nu te strofoci sa mi-o aduci
Spui mereu " iar ești suparata"
Doar acuzații poți sa îmi arunci
"Te iubesc" Dar e totul numai despre tine
Și când aduc vorba de ce simt nu-s mulțumită
Nu te ai gândit măcar o data la mine
"E vina mea" ,chiar daca-am fost mereu ranita
Și pui ca te schimbi, iar eu naiva te am crezut
As vrea sa spun ca vreau sa fie totul ca la început
Însă niciodata n-a fost vorba de ce ai facut
Pentru ca niciodată sa faci ceva n-ai vrut
"Te iubesc" dar din partea ta aud doar scuze
Mereu ce faci trebuie iertat
Pe tine n are voie nimeni sa te-acuze
Chiar dacă tot ce pui sunt cuvinte fără rezultat.
Dar tine minte și baga la cap
Căci "Te iubesc" nu tine-o vesnicie
Și cand din bucla asta de a te iertat am sa scap
Am sa ma asigur sa nu mai auzi de mine.
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Golgota Mărășeștilor
Au luptat vitejește
Românii cu uitătura lungă ,
I-a prins dujmanul într-un clește
De luptă surdă.
De gloanțe ori asfixianți
Cădeau cu miile-ntranșee,
Românii venit-au după frați
Fără libertate să nu steie.
Poporul ăsta urgisit
De rele ursitoare,
Nu fusese încă izbăvit
De cei ce îi doreau o istorică pierzare.
Luptau întâi și -n tâi ,
Să scape de obejdii
Țara lor de căpătâi,
Trecând prin mari prmejdii.
În țara noastră ciopârțită
Veneau dujmanii mulți -sodom
,, România trebui împărțită
Omorand ficare om!"
S-a auzit un strămoșesc demând:
,, Uniți al țării pămînt!" -
În românescul suflet cu răsunet:
,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"
Dujmanii, cu tehnici grele,
Aveau curaj numai în fiare:
Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-
Ținteau români ca să omoare.
Au mers cu fețele neșterse
De lacrimi sfinte, de părinți
Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește
Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"
I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime
În demnitatea de urmași;
Și-n fața morții o mulțime
A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași.
De gloanțe ori bombe,
Tinerii români au fost sfârtecați-
Ridicânduse-n albe trombe
Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați.
În a războiului nemțească " măiestrie ",
Sute de mii de români au murit-
Nu vroiau vecinii dujmani să fie
Pământul dac urmașilor sortit.
A Golgotei Mărășeștilor poveste
Istoria o spune,
Dar la hotar încă mai pândește
Vecinul poftelor nebune!
Preda Marian
Dor de tine
Ce poate fi mai frumos
Decât.. tu și eu
Într-un viitor luminos
Cu iubire mereu
În atmosferă de căldură
Cu multe surprize mici
Ambii sub o pătură
Jucându-ne cu pitici
Oricând, aproape și mereu
Să stăm aproape,
Chiar ..nu e greu
Doar trebuie să nu stăm departe
Distanța poate ne oprește
Dar inimile se reunesc
Inima mea se topește
Când știu că ele trăiesc
Ele.. inimile noastre
Trăiesc într-o lume rară
Plină de flori albastre
Ca într-o zi de vară
Soarele este sus pe cer
Păsările ciripesc în aer
Și zic cu mare liber
Că sunt într-un atelier
Atelier de creație și iubire
Pentru scumpul de tine
Strălucești mai mult ca un smarald
La soare înfierbântat
Autor: Anonima S
Dacă iei cuvinte toate...
Încerc să-mi strâng gândurile
Să nu-mi mai răscolească amintirile
Și gândurile mele se sting rănite
Căci de-o viață-s împresurate de regrete
Căci doar o umbră-i viața mea
Pe lîngă fericirile, pierdute cândva
Îmi pun capul frânt pe pernă
Și mă trezesc într-un deșert pustiu
De departe zăresc, o altă persoană
Înapoia sa cresc flori perpetuu
Avea mâinile grav rănite
Și coasta sa era stăpunsă
Îmbrăcat în haină împărătească
Citeam pe chipul său bunătate
Acum aud râuri și cascade
Glasuri de păsări și de animale
Iar lângă mine, o junglă șade
Cu mii de arome ce îmi inundă nările
Dacă iei cuvinte toate, din poeme
Sunt prea palide, sărace să exprime
Cât de mult te iubesc pe tine
O dragoste ce nicicând nu apune
Ce întrece a oceanelor adâncime
Deschide ușs, să vin la tine
Că ci tot bat, bat de-o veșnicie
Ai putea înțelege tu harul ?
E iubirea sa de neconceput
Hristos a băut tot paharul
S-o putem lua noi de la-nceput
Mereu mă copleșește dragostea Domnului!
Nici zidul gros al păcatului
Nu ne poate despărții de ea
Te laud, căci nemărginită-i îndurarea ta
M-am prăbușit la piciorul lui
Grăbindu-mă să îmi cer iertare
Lacrimi scumpe răsăreau din ochii
Căci păcătuisem fără-ncetare
Fără prezența ta Doamne
Mi se topesc oasele de dor
Inima îmi crapă de durere
Mă descarc și nu am încărcător
Fără iubirea ta Doamne
M-aș ofili încet ca o floare
Tăiată și pusă la soare
Ajung să-mi pierd ultima culoare
Și îmi îngheața apa-n vene
Până când sufletul meu moare.
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".