Jertfă

Am scris despre viață și moarte,

Cu slove din carne și sânge,

Cu lacrimi și clipe deșarte,

Cu plânsuri ce ochiul își plânge.

Am scris despre tine și îngeri,

Cu nesomn și clipe amare,

Despre mine și marile frângeri,

Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.

Am scris despre oameni și lume,

Despre abstract și  divin,

Cu versuri ce-aveau să rezume,

Unde plecăm și de unde venim.

Am scris despre scris și înscrisuri,

Despre cosmos și ce-a mai rămas,

Dar lumea cu ale ei compromisuri,

În proteste de stradă le-a ars.

Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,

Insultându-mi întruna versetul,

Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:

Iată poetul...!

Au început de ieri copacii,

A lor haină să îşi schimbe,

Tremură acum săracii,

Crengile încep să-şi plimbe.

A lor frunză verde, mare,

S-a uscat şi-a îngălbenit,

Şi-a început încet să zboare,

Cu un vânt din răsărit.

Plouă mult şi e răcoare,

Peste dealuri ceaţa-i deasă,

Pleacă păsări călătoare,

Să-şi găsească altă casă.

Toată lumea-i pe ogoare,

De cu ziuă până-n seară,

Strâng recolta în hambare,

Şi duc fructele-n camară.

A schimbat natura haina,

Şi-a pus rochie arămie,

Şi-a pus numele de Toamna,

Şi se plimbă pe câmpie.

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,

Rânjetul mi-e zâmbet,

Zâmbetul mi-e grimasă,

Iar grimasa mi-e urlet.

Urletul mi-e geamăt,

Geamătul mi-e suspin.

Suspinul mi-e mângâiere,

Iar mângâierea, strigătul meu,

Cufundat atemporal în tăcere.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Doliul să ne fie astăzi sărbătoare,

Haide să-ngropăm tot ce-am iubit.

Pune-ți rochia nepurtată de mireasă,

Eu mă-mbrac în mire să ne știm,

Cheamă muzică lăutărească aleasă,

Să pornim cu-alaiul înspre țintirim.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Hai împinge dricul, nu mai e salvare,

Spune-le să sape, groapa de sfârșit.

S-aruncăm în ea vorbe spuse-n grabă,

Visuri, jurăminte tot ce-a fost în noi,

Crucea fără nume, doar o cruce oarbă,

Să nu ne mai știe, nici viața de-apoi.

Coborâți în bernă timpul fără nume,

Orele ce-au curs ca apa în pământ,

Să ne stea cenușa în iubiri postume,

Despărțirea noastră plânsă la mormânt.

Hai să mergem la înmormântare,

La iubirea noastră care a murit,

Să ningă amorul alba sa uitare,

Drumurile noastre astăzi au sfârșit.

Pe hruba-mi veche și întunecată,

Tăcerea o îmbracă în uitare,

Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,

Ca un bătrân ce-și caută iertare.

Și plouă-n mine gânduri fără glas,

Târzii, uitate-n umbra înserării,

Tânjește piatra după obositu-mi pas,

Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.

Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,

Alunecă umbre în gropi de lumină,

Un dor renăscut îmi strigă durerea,

Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.

Pământul înghite fum din crucile arse,

Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,

Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,

Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.

Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,

Ascult o litanie rostită-n vechile altare,

Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,

În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Solemn şi inocent,

Cu mâini împreunate

De-a pururea pe piept.

Când mă gândesc, cu ele,

Ce multe a realizat,

Cum a trudit sub stele

Şi-n lună a urcat.

Când mă gândesc, cu ele,

Cum a răzbit prin lume,

Că a făcut şi rele,

Că a făcut şi bune.

Stă mortu'-ntins pe spate,

În văzul tuturor,

Cu mâini împreunate,

Ce par doar de decor.

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a iubit,

Când mă gândesc, cu ele,

Cândva că a rănit.

Cu mâinile ce acuma-s

De gheaţă ca un sloi,

Cum a făcut şi pace,

Cum a făcut război.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Stingher pe catafalc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum nimic nu fac.

Când mă gândesc, cu ele,

Că a păcătuit,

Când mă gândesc, cu ele,

Că s-a rugat smerit.

Că a făcut cu ele

De toate pe Pământ,

Că a plecat spre stele,

Ori păcătos, ori sfânt.

Stă mortu'-ntins pe spate,

Sub ochii ce-l privesc,

Cu mâini împreunate,

Ce acum...se odihnesc.

Nu am manual de utilizare,
dar am un suflet plin.
Plin
de zdrelituri nobile,
de doruri neterminate,
de iubiri ce n-au cerut niciodată garanție,
de vise ce se sting greu,
de ambiție ce nu cunoaște sfârșit,
de pași ce nu se lasă doborâți,
de întrebări care nu știu să dispară,
de umbra lucrurilor nespuse,
de metafore neinventate,
de gânduri ce nu încap în cuvinte,
de lumină care nu vine din soare –
și de oameni
care m-au preferat
în fiecare clipă
a nebuniei universului.

Sunt un colaj
de întâmplări și oameni,
de timp care mă poartă
ca o frunză în alfabetul vântului.

Mereu îndrăgostit
de imposibil,
de idei profunde,
de nopți înstelate,
și de iremediabila clipă –
îmblânzită de cei
care m-au privit cu inima deschisă.
Am fost
misiune imposibilă – și totuși,
uite-mă:
jumătate greșeli,
jumătate artă.

Am fost greu de iubit,
greu de modelat,
dar am iubit cu patos –
ca și cum fiecare sărut
era ultimul vers.
Și încă iubesc -
în taină și în plin.
Poate că nu voi avea niciodată
instrucțiuni clare,
dar am un suflet
care bate în poezie –
ca o stea ce nu încape
în constelație.
Mulțumesc
celor ce m-au făurit,
celor ce m-au învățat
să tac,
să ard,
să exist –
așa cum doar o singură privire
aprinde văpaia inimii.

Trăiesc,
scrâșnesc,
iubesc,
și crăp norma –
mă scriu ca un vers
care nu se mai termină,
care umblă desculț
prin sufletul celuilalt.
Prefer să rămân
o metaforă
în sufletul oamenilor.

N-am devenit perfect,
doar freamăt neîmblânzit –
și asta e tot ce contează.

Și tot ce pot spune,
cu liniștea unui vers neșoptit,
e:
Mulțumesc!

Doar un salt și -mi iau zborul,

Acolo unde m-așteaptä dorul;

Cerul seninul și -l revarsă,

Ecoul mă -nfășoară -n plasă.

Vântul îmi poartă pașii,

Acolo unde -n pragul ușii 

Chipuri dragi m-așteaptä,

Îmbrățișändu mă de la poartă.

Emoții se prind de frunze,

Freamăt se scurge pe buze.;

Roi de fluturi mă înconjoară,

La geam răsună o vioară;

Alunec sub vraja din coardă.

Aleia varsă petale și parfum,

Ramuri-mi țes un drum.

Briza prin plete mă sărută,

Strada -mi păstra urma, tăcută.

M-așez pe banca cea limbută 

Cu povești de cartier cernută,

Purtând în scânduri râsul anilor,

Plângând din umbra rănilor.

Ploaia -ncepuse pe asfalt să scrie,

Picuränd din suflet nostalgie...

Un măr cade încet pe pământ,

Cu râsu-mi uitat în el când era mugur,

Mușc, și deodată, mă aflu râzând,

Iar râsul se-mprăștie în totul din jur.

Copacii râd de se scutură frunza,

Se țin cu crengile toate de trunchi,

În scorburi păienjeni își scutură pânza,

Și-n hohot de râs se pun în genunchi.

Cu lacrimi râde și soarele sus,

Norii izbucnesc în ploi amuzante,

Chiar vântul, cel sobru, pare dispus,

S-adie în glumă pe lângă plante.

Iarba chicotește sub pasul ușor,

Furnici se adună râzând în cărare,

Pământul se clatină blând de fior,

De parc-ar gusta din aceeași mirare.

Prin ape se-aude un râs legănat,

Peștii se-ntorc, din solzi scânteind,

Iar râul cel vesel, ușor tulburat,

Își cară nămolul spre mare, zâmbind.

Iar eu stau tăcut, cu-n măr pe jumate,

Ce strânge tot râsul scăpat peste fire,

Și sâmburii mici îi plantez mai în spate,

Iar muguri de râs, răsar în neștire.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Die Lektion über den Würfel

Ein Stück Stein wird genommen,

er schnitzt mit einem Meißel aus Blut,

leuchtet mit Homers Auge,

es wird mit Strahlen geschabt

bis der Würfel perfekt herauskommt.

Danach küssen sie den Würfel unzählige Male

mit deinem Mund, mit dem Mund anderer

und besonders mit dem Mund der Infantin.

Danach wird ein Hammer genommen

und plötzlich bröckelt eine Ecke des Würfels.

Jeder, aber absolut jeder wird sagen:

- Was für ein perfekter Würfel das gewesen wäre

wenn da nicht eine kaputte Ecke gewesen wäre!

Dă gândul afară din minte,

Ca inima să-ți poată șopti,

Acele divine cuvinte,

Ce gura nu le poate rosti.

Dă ura afară din suflet,

Și lasă să intre lumina,

În tine totul e umed,

Și colcăie minciuna și vina.

Dă-ți mama afară din tine,

Și lasă să râdă copilul,

Și-n lacrima pură ce vine,

Acolo să-ți fie exilul.