Muguri de râs

În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,

Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,

Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,

O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.

Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:

- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,

Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,

Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,

C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.

Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,

Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată

Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,

Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,

Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,

Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,

Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...

Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!

Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,

Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...

Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?

O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?

-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,

Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.

Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,

Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,

Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,

O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.

Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,

Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!

Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,

Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,

Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,

Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.

Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,

Şi-am rostit c-o voce rece:

- Cine eşti, tu,  spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,

De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,

Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,

Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?

Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,

Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!

Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,

Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,

Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,

Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...

Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a

Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...

Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,

De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,

C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe

Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,

O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,

Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...

Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,

Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,

Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,

Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,

Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,

Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.

-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,

Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,

Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.

Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele

Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!

Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!

-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?

Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?

Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?

Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.

De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată

Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?

Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,

Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,

Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,

Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,

Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,

Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!

Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,

Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,

Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,

Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.

Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,

Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.

Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,

Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,

Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,

Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.

Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:

-Bea-l pe tot și dintr-o dată!

-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?

Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,

Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...

Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...

Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:

-Este sângele meu alb!

-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,

Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,

Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,

Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,

Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,

Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.

- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,

Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,

De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,

Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.

Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.

Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!

Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,

Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,

Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.

Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!

Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:

 -Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!

Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,

Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.

Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,

Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...

Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,

Și-l beau tot și dintr-o dată!

Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...

Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,

Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,

Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...

Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,

Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,

Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,

Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,

Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,

Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.

-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,

Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!

Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,

Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,

Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,

Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.

Nu eram din lumea lor...

Nu eram din lumea lor!

De ce treci aşa de iute,

Şi mă faci să par bătrân,

Peste clipe zeci şi sute,

Să nu pot să fiu stăpân?

Zile, ani, veacuri şi ere,

Sunt ai tăi copii despotici,

Ce-mi transformă în himere,

Vise, dragoste, putere.

Cu voci de orologii mă-nspăimânţi,

Clepsidra mi-o impui ca judecată,

Şi ale mele rugăminţi fierbinţi,

Le aud în vremuri de-altădată.

În găuri negre vreau să mă arunc,

Şi în vârtejuri să mă înfirip,

În univers ori haos să ajung,

Acolo unde timpul e nimic.

Eu, eu pentru neuitare scriu,

Dar voi, voi de ce citiți...?

Închideți ochii atunci când citiți,

și veți fi eu...

Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.

Pentru orbii care văd...

Închideți ochii...

fiți eu...

scrieți!

Mi-e dor să vă citesc...

E o primăvară veșnică în tine,

Iar sânii-ți înfloresc în fiecare zi,

Mă țin de pleoape să te văd mai bine,

De le închid mi-e teamă c-oi orbi.

Pe loc te-aș desfrunzi de toate,

Arându-te cu plugul pe pulpele de gheaţă,

Iar ochii prin noroaie să-mi înoate,

Vâslind din gene până dimineață.

Săruturi grele aș arunca din ram în ram,

Să-mi înflorească ochiul dinspre tine,

Și ți-aș zidi chiar azi pe coapse-un geam,

La care-oi pune vitralii albe și cortine.

M-aș furișa tiptil pe sub pământul ud,

Să încolţesc pe pielea-ţi albă de satin,

Să mă adap setos din sânu-ţi crud,

Şi-n primăvara ta, astenic să leşin.

Nu-mi faceți piramidă drept mormânt,

Chiar dacă-am fost din neam de faraon,

Să mă-ngropați, uitat, cu ultimul cuvânt,

Ce mi l-am scris spășit pe crucea de beton.

Nu mă interesează unde mă veți duce,

În ce pământ or mlaștini, hrube fără soare,

Atât doresc, la căpătâi să-mi puneți cruce,

Și lângă ea să pâlpâie ușor o lumânare.

De plâns, să nu lăsați pe nimeni să o facă,

Doar ploile și stelele din cer m-or plânge,

Căci omu-i trecător iar lacrima îi seacă,

Și-n timp uitarea la pieptu-i mă va strânge.

Nu-mi faceți nici sicriu din plumb or lemn,

Lăsați-mă ca pe vecie să ating pământul,

Iar oasele să îmi rămână pentru el ca semn,

Că a trecut pe aici ființa-mi și cuvântul.

Du-mă acasă drum nebun,

Du-mă, nu mă rătăci,

Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,

Toată jalea inimii.

Du-mă acasă nord şi sud,

Şi-n pustiuri nu mă pierde,

Vreau pe-ai mei să-i mai aud,

Vreau să calc pe iarbă verde.

Du-mă acasă est şi vest,

Şi mă-ndrumă la răscruci,

Pasul îl am tot mai funest,

Gândul mi-e un zbor de cuci.

Du-mă acasă drum îngust,

În străini nu mă lăsa,

Pâinea mamei vreau s-o gust,

Vinul tatei să-l pot bea.

Du-mă acasă drum nebun,

C-o să stau şi -o să-ţi adun,

Pietre din apă stătută,

Să-ţi fac calea mai bătută.

Du-mă acasă drumul meu,

Calea mea, destin ursit...

Căci de-un veac mă plimb mereu,

Şi mi-e dor, şi-s obosit.

Nimic din ce e scris nu e minciună,

Când cuvântul cere din trecutul meu;

Ea adună din umbră și din greu,

Iar gândul pur în noapte îl cunună.

Nu torn cerneală rece pe hârtie,

Ci dau o cale formei din abstract;

Fiecare cuvânt devine pact,

O urmă ce-n tăcere o să vie.

Se arde mintea-n focul ei primar,

Dar din cenușă ideea se ridică;

Nu mai există dubiu, nici o frică,

Când gândul e trecut prin al său jar.

Trăiești prin vers când forma e deplină,

Iar autorul tace în fundal;

Penița trece un drum vertical,

Din ardere spre pura ei lumină.

Pe ploaia asta infernală 

As merita un pahar de vin

In suflet sa-mi răsară un soare 

Pe buze să port al tău roșu divin.

Pe ploaia asta ce nu trece

Tot ce visez e un vin rece

Sa-mi poarte trupul în visare 

Într-o caldă îmbrățișare 

Pe ploaia asta infernală 

Las gândul să-mi curgă pe hârtie 

O poezie palidă... banală 

S-o scrie cum poate și știe...

Pe ploaia asta ce nu trece

Scriu si mă-mbăt cu apă rece

Că scriu si vei citi cândva 

Și-ai reveni cu drag la un pahar....

Barza m-a adus la revoluție,

Viața e continuă evoluție.

Mama a fost lăsată pe masă,

Doctorul a plecat acasă.

Am fost mare cât un pește,

Asistentul m-a scos cu un clește.

De atunci am rămas cu dizabilități,

În schimb am dobândit abilități.

Unii mă văd normal,

Alții mă consideră anormal.

Gândesc cu inima și sufletul,

La mine e apt creierul.

Sufletul îmi e curat,

Inima nimeni încă nu mi-a furat.

Mi-a fost ucis încrederea,

Vreau să-mi găsesc iubirea.

Unii se uită cu silă,

Urăsc cuvântul milă.

De șase ani stau in azile,

Vreau să am frumoase zile

Și astăzi simt că ziua-i minunată

Iar soarele de sus ne încălzește,

Nu ține cont de ești bun sau rău

Cu raza lui pe toți ne nimerește

Răsare și omenirea o lumină

Care în întuneric se găsește,

De mult nu mai trăiește-n pace

Și în război, viața și-o irosește

Mă rog la soare să m-asculte

Ca raza s-o transforme-n scut,

Și pavăză să fie pentru mame

Și Doamne, la copii și nou născut

Dar cine-s eu în astă lume rea

Ca cineva să aibă timp de mine,

Când frică nu au nici de Domnul

Și ura cultivând, ei cred că-i bine

Dar nu voi renunța la rugăciune

Cerând ca TU, să aduci pacea,

Învață-ne să ținem Calea Dreaptă

Fă-ne puternici, să-nvigem moartea!

Când ne apasă zile grele,

Privim spre ceruri, strigăm spre stele:

„De ce, Părinte, atâta chin?

De ce durerea nu are alin?”

Dar El, tăcut, cu ochii grei,

Ne poartă vina în al său piept.

Cui să-i șoptească noaptea amarul,

Când omul Îi sapă în suflet hotarul?

Când Îl rănim cu grele vorbe, 

Sau sufletu-i zdrobim,

El tace și iubește in tacere,

Chiar dacă noi Îl rănim.

Și-n taina senina nopții, 

Glasul Lui usor se frânge,

În fața acestei lumi reci, 

Ce doar de sine plânge.

Și-atunci, din milă poate,

Invață-ne tăcând,

Să fim mai buni cu Cerul, 

Si să-L purtăm in gând.

„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”