PELERIN FĂRĂ HARTĂ

Crucea nu era obiect de privit de departe,

stătea în el, în pieptul lui

invizibilă pentru unii

dar insuportabil de reală.

Stătea în spatele ochilor

care evitau adevărul,

în spatele pașilor care se întorceau

în tăcerea dintre bătăile inimii.

A pus palma pe lemul imaginar

și a simțit cum toată greutatea lumii

se adună în el.

Fiecare alegere greșită

fiecare cuvânt nerostit

gesturi amânate,

momente în care a lăsat durerea altora

să treacă fără să intervină,

toate apăsau simultan pe pieptul lui.

Lemnul nu îl judeca, nu striga.

Doar stătea acolo, nemișcat

dar imposibil de ignorat.

Umbra lui se întindea peste podea

lungă și slabă

dar suficient de densă

pentru al ține în loc.

Îl însoțea fără grabă,

fără ură, fără milă.

Umbra știa toate faptele ascunse,

toate promisiunile neîmplinite

toate lacrimile care au curs.

Și stătea acolo, răbdătoare,

așteptând să învețe

ce înseamnă cu adevărat

să porți greutatea lemnului.

În liniștea camerei fiecare respirație

devenea o măsură:

cât de mult poate să suporte

fără să cedeze?

Își amintea cum fugise de responsabilitate,

cum ignorase durerea altora,

cum se ascunsese de propria voce interioară.

Și totuși, acum nu fugea.

Crucea nu era departe,

nu era o metaforă de spus în vorbe

ci o prezență concretă

care îl obligă să rămână.

A închis ochii simțind

cum lemnul lui imaginar

începe să se transforme.

Nu mai era doar povară,

era oglinda propriei sale vieți:

durerea, frica, greșelile

toate vizibile în fața sa.

Și a înțeles un adevăr simplu și dureros:

asumarea nu înseamnă ușurare,

nu înseamnă aplauze sau recunoaștere.

Asumarea înseamnă

să te uiți la ceea ce ești cu adevărat,

chiar când doare

chiar când nu există

nimeni care să te felicite.

Umbra se apropie,

ca și când ar fi vrut să-l cuprindă,

dar nu să-l sufoce.

Îl provoca să stea,

să înfrunte fiecare cusur,

fiecare rană nevindecată

fiecare dorință de a fugi.

Și pentru prima dată,

a simțit că nu este singur.

Lemnul și umbra lui

nu erau dușmani.

erau instrumente prin care

învăța să fie întreg.

Respira adânc, simțind

cum fiecare fibră din trupul său

devine atentă, conștientă.

Crucea nu cerea putere, ci prezență

nu cerea izbândă, ci răbdare.

Și în acea liniște densă,

a înțeles că, uneori,

cel mai greu este să o accepți

să stai sub ea, zi de zi,

până când greutatea

devine o parte din tine

până când încetezi să te temi de ea

și începi să inveți de la ea.

Și a rămas acolo,

sub lemn, în umbră:

nu luminat,

nu triumfător,

doar prezent,

asumat.

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Te uiți în oglindă și nu te recunoști,

fața ta e un colaj de amintiri șterse.

Ochii tăi caută ceva ce nu există,

o lumină care s-a stins fără să întrebe.

Mâinile tale, sunt obosite,

fără direcții, își caută conturul.

Unde ai uitat cine ești?

Sau ești doar o umbră ce trece prin timp?

Străzile îți poartă pașii grei,

dar orașul nu te întreabă nimic.

Lumea se mișcă repede,

și tu rămâi acolo, prins în momentul tău. 

Poate că ești doar o fantomă

într-un corp prea tânăr pentru a te simți pierdut.

Dar fiecare pas e un început,

un drum pe care îl urmezi fără hartă.

Și poate, când îți vei ridica privirea,

vei găsi, în sfârșit, un loc în care să rămâi,

un loc unde oglinda nu te mai minte,

iar tu, dincolo de reflecție, vei fi tu.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Orașul se trezește

cu ochii lipiți de ecrane,

ferestrele sunt deschise

doar în browser.

Cuvintele aleargă mai repede

decât pașii noștri,

se trimit, se șterg,

se întorc sub formă de ecou.

În buzunar, timpul vibrează - 

un mesaj necitit

care spune că suntem aici,

dar cu gândul puțin mai departe.

Ne construim în fragmente:

o fotografie, o glumă uitată,

un „online” care nu înseamnă

că mereu e „prezent”.

Și totuși, între două notificări,

există o secundă tăcută

în care respirăm

fără să salvăm nimic

OFFLINE

Dimineața începe

cu o notificare

și se termină

cu aceeași oboseală

salvată automat.

Oamenii trec

unii pe lângă alții

ca niște ferestre

minimalizate

fără sunet.

vorbesc mult

despre conexiuni

dar uită

să se privească

fără ecran.

Îmi opresc gândurile

pentru câteva secunde

ca pe o aplicație

care consumă prea mult din mine.

Și în tăcerea asta

fără semnal

descopăr ceva straniu:

respir

și e suficient.

If I were a straight line,

Would you really get me?

Or would you still try to

Touch me, poke me and skake me,

Make me vibrate in a way

That would make sense to you.

Would you test more than my physicality

And stretch me, bend me, twist me,

Tie me, brake me...

Once all of that would end your curiosity,

What would you do?

Abandon me?

The farthest apart...

Am I really gonna shrink into a dot?

And farther more...

Would I become nothingness?

That's just one perspective...

Get closer now!

Am I momentum?

Observe the state of me-

The Universe created-

After all... thou art

Walt Disney.

Vine Crăciunul, bunicule, vine Crăciunul..

E bucurie pe pământ și luminițe ard,

Și peste tot colinde cant, și e miros de brad..

Bunicule,tu de mă vezi, cu îngerii alaturi,

Cu dor nespus te-mbratisez,

Cu gândul intorcandu-ma în căsuța noastră mica,

Privind pe geam fulgii de nea

Și ascultând iar vocea ta, un rai ce din amintirea mea

Nicicând nu se va șterge,

Și când pe cer apare-o stea,strălucitoare,magica,

Îi cer doar pacea să ți-o dea,bunicule,

Tu înger ce mi-ai dat iubirea ta,

În raiul din căsuța noastră mica..

Da-o naibii de zdreanta!

Imi vine sa o lovesc in fata.

Nu pot crede ca o fata

este asa enervanta.

Se comporta de zici ca-i bauta.

Ea singura se face urata.

Se comporta de zici ca-i proasta,

dar cred ca-i prefacuta.

Se comporta ca o maimuta

Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,

Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,

Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,

Păsări să cânte al meu nenoroc...

Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,

Din stele apuse împletește-mi cununa,

Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,

Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.

Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,

Presoară-mi cărarea cu iasomie,

Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,

Să-l port peste iarnă ca dor legănat.

Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,

Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,

Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,

Povești de iubire ce miros a parfum.

Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,

Ca fraga uscată, de brumă atinsă,

Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,

Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.

Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,

Deschide lin ușa și intră-n unghere,

Te-așază la masa cu roade mănoase,

Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.

Tu, iunie al lor 

Plângi că nu-i mai ai 

Sau plângi că ai să-i pierzi

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

Învață să te bucuri, cu ei,de ei

Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil

Părinți-s fericiți, căci tu exiști 

Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi

Sau ei te chem 

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

De-i uiți pe ei, părinții tăi 

Nici tu nu mai existi 

Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg

Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști 

Nici gând, nici suflet n-ai mai fi

Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai

Sau cazul fericit, când încă îi mai ai 

Se bucura nespus, că ești copilul lor

Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți

Copile sa nu-i uiți

Ești iunie al lor 

Florin Ristea

1 iunie 2024

21:55

Nu am visat, nicicând, de-a fi mare poet
Și doar să scriu, și ce las scris, vă-ncăntă,
Cu versul meu, prin care-mi zic povestea
Cu bune, rele, ce-n viață, des, se întâmplă.

Nu m-am gândit, că s-ar putea vreodată
Să pun a mele încercări...în cinci volume,
Dar, când Cel de Sus, Îți e, mereu aproape
Nimic nu-i imposibil, să faci pe astă lume.

Nu știu cât timpul, mai e pe partea mea
Nici, cât muza mă va inspira... și-n viitor,
Dar știu că nu-mi voi irosi... talantul dat
Și-o să rămân, vă zic, un mic

...povestitor.

Voi povesti despre copilărie și satul meu
Și despre dascălii, ce carte m-au învățat,
Despre săteni și-ai mei părinți din Ceruri
Ce sunt icoana sufletului... greu încercat.

Dar cât de multe am, în mintea-mi trează
De scris, de povestit și pus pe rimă-n  vers.
Așa că îndrăznesc, la Domnul Sfânt, să cer
Încă un timp, și-al meu păcat din carte... șters!