Piatra funerară

Sunt debutant poet în curtea bibliotecii,

În mână c-o peniță și-n minte mii de schițe,

Un amalgam ciudat de versuri pribegite

În mici volume scrise ce zac neprețuite.

Incendiat de soare și părăsit de om

Călătoresc în noapte cu ochi de visător,

Rostogolesc tăcerea unui poet minor

Spre universuri calde ce vor să mă omor.

Sunt prins în tăvălugul condeiului stelar,

Un scriitor pierdut pe-un drum imaginar,

Mi se arată coala pe care să semnez

Cerneală albă-i viața în negrul Univers.

Mi’e frica de moarte sau mi-e frica sa traiesc?
Obosesc cautand siguranță, e omenesc.
Calculez pas cu pas , cu toate astea esuez,
Fara control la ce se intampla, doar reactionez.
Reacția îmi e supusă, asta de cand am inteles
Ca fără filmul din cap nu exista nici un stres.
Ce mai ramane din frica fara o poveste?
Fara toate gandurile ce o fac sa manifeste
Dar inima bate tare, impinge sange’n vene
Si uite asa din nimic, deodata am probleme
Trag aer in piept, frica e doar o senzatie
Si realizez ca iar pun botul la imaginatie
Mie frica de moarte sau de necunoscut?
De murit mor odata, in viata multe de stiut
Credeam ca informatia e pentru frica inamic
Insa cu cat invat mai mult, aflu ca nu stiu nimic

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,

Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,

Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,

Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.

Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,

Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,

Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,

Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.

Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,

Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,

Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,

Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.

De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,

Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,

Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,

Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.

Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,

Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,

Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,

Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.

Gândul îmi doarme sus pe lucarne,

Un ochi mi se zbate rănit și nervos,

Nordul și sudul îmi intră prin carne,

Iar estul și vestul îmi iese prin os,

Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,

Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,

Tu stai ca măicuță și citești acatiste,

Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.

Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,

Inima-ți bate în ritmuri de toacă,

Pogoară minuni în chilii, mănăstire,

Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.

Rămân împietrit ca o statuie uitată,

Iar rănile mele sunt acum cimitir,

Și frunza de toamnă se simte trădată,

Și cred c-am să mor ca un ultim martir.

Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,

Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…

Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,

Crucea cum geme și groapa urlând.

Rugăciunile înălţate spre cer,

Le-am aflat îngropate-n pământ,

Sunt omul de paie, stingher,

Clădit din lut şi cuvânt.

Asist la naşteri suspecte,

Şi intru-n travaliu pentr-o idee,

Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,

Pierdute într-un spital, pe-o alee.

În mâini şi picioare port cuie bătute,

Dar nu îmi găsesc încă cruce,

Înaltul prelat cu idei preconcepute,

Anateme şi prescuri îmi aduce.

S-a lepădat şi universul de mine,

Foiala îmi intră ca o boală în trup,

Încep să cânt câteva imnuri creştine,

Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.

Mii de sihaştri se roagă în cor,

Chilii şi bordeie s-au luminat,

Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,

Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?

Frunze adormite pe iarbă

Și pe ele calc cu mare prudență

Să nu le strivesc,să stred urmele toamnei

Și crunta iarnă ce va să vină

Să le strivească ea sub zăpada nemiloasă

Și din frunze ți-am împletit o coroană

Pentru tine,Regina Toamnei

Te-am încununat regina naturii.

Frunzele în tăcere iși plang lacrimile

Ascunse în formă de rouă

Iși duc dorul ascuns în seva lor.

Luna se preface într-o minge de foc

Cand luna se împacă cu încălzirea globală

Luna se preface într-o minge de gheață

Întreaga galaxie devine glaciară

Cand în galaxie începe să plouă

Sahara devine oază de verdeață.

Luna recoltei

Bogată în dăruire

Toamna,culori pastelate pe frunze căzute

călcate de oameni grăbiți

cu timpul ce fuge

din calendar.

Noaptea e înconjurată

De lumina focoaselor nucleare

Bombe cad în zbor

Dar în miniatură

Bombe artizanale

Confecționate din deșeuri nereadioactive

Nu e amuzant că,

Putin vrea să ocupe

și Insula Marea Brăilei 

să o transforme într-o enclavă pescărească.

Ar dori să ajungă pană la

porțile Bosforului și Dardanele,

cum a mai încercat Rusia cu secole în urmă,

să închine cu sultanul turc Erdogan un toast,

Fiecare ar face rapt din țara ucraineană.

Putin ar vrea cu șeicul Iranului să joace biliard

Să ii arunce un gram de otravă rusească

în  ceaiul oriental,cu mirosuri persane și arome turcești.

De unde Putin ar dori să anexeze o microinsulă

Din golfurile Oman și Persan

Numite micromări arăbești.

Putin ar dori să controleze Marea Arabiei

Ca să importe chibrituri de la pakistanezi.

Anotimp al naturii

Ce mult te-am așteptat

Să vii toamnă,

Să mai temperezi,

din orgoliile verii.

Să ii dai naturii o nouă înfățișare,

chiar o nouă stare.

Să îmi aduci fructe calde de toamnă

Fructe scuturate de pe copacii semigoi 

împreună și pe rand cu frunzele moi,

ude de roua înghețață a dimineții.

Aș dori să văd gutuile la fereastra mea,

să le simt,să le miros și să gust dulceața lor.

Aș dori să știu că toamna va ajunge la fereastra mea 

Cand în grădina mea s-a așternut un covor de brumă.

Atunci cand toate viețuitoarele au dispărut,

și păsările nu mai zboară deasupra casei mele,

nici nu mai bat la fereastra mea,

să ceară apă și hrană.

La orizont se vede un strat dens și nesfarșit, 

al ceții pană la marginile satului meu.

Doar o umbră de fum de pe acoperișul unei case,

văzut la îndepărtare cu orbeața ochilor mei.

Am cules struguri moi și gustoși ,

din grădina mea de vară.

Dar acum viile s-au scuturat de struguri,

mari și negri,

după o lovitură grea de vant puternic.

În final am cules un coș plin cu fructe de toamnă,

dintre cele mai alese,

atunci cand va veni iarna la poarta mea,

să o întampin și să îî daruiesc .

Trupuri firave ce mor pe pămant

Se așterne o verdeață albăstrie

Viața e albăstrie cand,

eroi nu mai sunt eroi

si lumea e plină de pustiu

în cuvinte ce mor strivite

la presiunea unor minți confuze.

Luna e albăstrie,

cand lupii stau de veghe la capătul ei,

și iși strigă durerea.

Steagurile s-au albăstrit cand aud cel mai îndepărtat sunet de pace.

Frunzele s-au albăstrit de atata plans și suspin,

într-o lume privată de plăcerea,

de a iubi.