Piatra funerară

,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei  neputință
Ajută oamenii să nu  rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.

,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie  a ta pildă
S-alungi minciuna din  falsa catedrală
Cu idoli  războinici ce-n  sânge
De creștin,  urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea  să dispară.

,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.

,,Pâinea noastră cea de  toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va  fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai  ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.

,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng  credința în tine
să nu  o respectăm,
Noi,  înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată

,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce  ne bântuie
Înalță-ne,  ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.

Haideți, să nu spunem ce ne doare,

Să suferim în noi spășiți,

Căci nimeni nu mai vine cu o floare,

Și nici nu mai suntem iubiți.

Haideți, să înghiţim subit cuvinte,

Să nu mai spunem păsul orișicui,

Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,

Și fiecare-și poartă suferința lui.

Haideți, în nimic să nu mai credem,

Să nu mai ridicăm privirile spre cer,

Căci nimeni nu mai știe ce suntem,

Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.

Haideți, să pornim orbește spre abisuri,

Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,

Să plângă întruna îngerii în paradisuri,

Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.

Zero-i număr potrivit,

Când nulitatea s-a ivit,

La miez de noapte n-a dormit,

Nici cu mine n-a vorbit. 

Un, doi, trei și-au pornit,

Dar târziu s-au tot trezit,

Pe cer stelele-au sclipit,

Și luna i-a tot privit.

Patru stele sclipitoare,

Străluceau tot cu splendoare...

Cinci păsări ne-au cântat ,

Ce frumos au răsunat!

Șase-i ora la moment,

Cu timp în rafinament ,

Iar la geam când am privit,

Soarele a răsărit.

Șapte, opt și mai departe,

Nimeni nu poate răzbate.

Timp frumos, dar s-a oprit

Cum și visul s-a sfârșit.

Între lună și-ntre stele,

Stau visele mele,

În dans cosmic ele zboară,

Nicăieri nu mai coboară. 

06.05.24 

Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,

În față nu mai e nimic din vechea junglă,

Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,

Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.

E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,

Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,

Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,

Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.

Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,

Iar munții plâng nemângâiați de stele,

Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,

Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.

Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,

Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,

Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,

Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.

Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,

Din când în când am dreptul să respir,

Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,

Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.

Și nu știu cât mai am puterea să rezist,

Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,

Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,

Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.

Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,

Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,

Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,

Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:

"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,

Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,

Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,

Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."

Sunt obosit și noaptea e târzie

Îmi strâng hârtiile împrăștiate,

Și mă îndrept ușor spre dormitor

Când ceasul arată unșpe-jumătate.

Deschid și îmi consult telefonul

Văzând căsuța plină de mesaje,

Răspund rapid la câteva din ele

Și văd cum stau partidele-n sondaje.

Apăs pe clolpțel și-l las pe mut

Și îmi fixez alarma pe ora șapte,

Rostesc o rugăciune la culcare

Și-i zic soției noapte bună-n șoapte.

Somnul nu vrea să vină către mine

Iar gându-mi fuge la ziua de mâine,

Nu știu dacă visez sau dacă-s treaz

Tresar și mă ridic la un lătrat de câine.

Arunc un ochi la orologiul din perete

Și cu tristețe constat că-i dimineața,

Opresc alarma să nu-mi trezesc soția

Și somnoros îmi spun...al naibi-i viața.

Încep să-mi butonez iar telefonul

Care-mi arată că azi va fi vreme rea,

Și-mi amitește să-mi plătesc restanța

La gaz, că altufel va fi mare belea.

Dezmeticit dar cu multe-ntrebări

Îmi fac și savurez o cafea fierbinte,

Și îmi repet în gând cu indignare

Ce bine mai era făr' telefon 'nainte!

Pe Pământul însetat,

Mereu cercetat,

Soarele s-a răsfățat,

Strălucind neîncetat.

Timpul s-a păstrat

C-un frig neașteptat

Și-n miez de primăvară 

Gerul te doboară.

Totu-i bine și frumos

De faci totul cu folos,

Fără a fi capricios

Nu vei fi bolnăvicios.

Ascultă de la mine

Și atent reține,

Ai grijă de tine

Ca sa fie totul bine.

11.05.24

Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor

Știu să legiferez două texte literare

Devin critic cand moralul tău de critic literar

e judecat dur de muză.

Să mă înveselesc cu gandul la muză

ce se frămantă în gol de erori literare 

puse capcană de niște poeți iscusiți,

la limbajul poetic,

Muza dorește să judece poeții și poeziile

dar nu o face,

în schimb le dă o inspirație fructoasă

pe calea poetică.

Cu relief șerpuit între cărări ce duc la cetate

Și misterioasa natură ce lasă umbre de ceață

Toamna își culege frunzele, ei căzute

Le pune într-un album cu amintiri

Copacii dezbrăcați de verde

Își pierd ultimele frunze palide

Le îngroapă,

într-un cimitir al frunzelor.

Iarna așteaptă în final plecarea,

de a-și lua zăpezile

conservată într-o natură rece

evacuată în afara naturii,

rămas cu fiorul

prelins în lacrima uitării

strigătul dureros despărți

natura robită de iarna nemiloasă,

iarna  își spune ultimul cuvant de adio

Natura caștigă procesul de a revendica

primăvara.

Cuvinte în care te scalzi,

în lacrima ploilor reci de toamnă.

Cuvintele tale sunt de aur, 

cand aurul devine fără preț.

Prețul scump al toamnei,

l-ai pus pe coroana de fier.

Coroana de aur ai îngropat-o,

într-un loc ascuns,

să nu fie furată de toamnă.

Cuvintele toamnei,

lovite de euforia,

de a, asculta cu urechea lipită,

sunetul naturiii în transformarea morții iernii,

Cand va cădea ultima frunză palidă,

de pe copacul blajin și intact,

nu  vei mai vedea nici-un semn de viață,

totul moare împrejur, deodată cu toamna,

ce își scrie ultimele cuvinte,

pe un bilet de adio,

gata de plecare,

va lăsa în urmă numai suferință

și iarna își va ancora venirea,

pe malul dureros al naturii.

Anotimp al naturii

Ce mult te-am așteptat

Să vii toamnă,

Să mai temperezi,

din orgoliile verii.

Să ii dai naturii o nouă înfățișare,

chiar o nouă stare.

Să îmi aduci fructe calde de toamnă

Fructe scuturate de pe copacii semigoi 

împreună și pe rand cu frunzele moi,

ude de roua înghețață a dimineții.

Aș dori să văd gutuile la fereastra mea,

să le simt,să le miros și să gust dulceața lor.

Aș dori să știu că toamna va ajunge la fereastra mea 

Cand în grădina mea s-a așternut un covor de brumă.

Atunci cand toate viețuitoarele au dispărut,

și păsările nu mai zboară deasupra casei mele,

nici nu mai bat la fereastra mea,

să ceară apă și hrană.

La orizont se vede un strat dens și nesfarșit, 

al ceții pană la marginile satului meu.

Doar o umbră de fum de pe acoperișul unei case,

văzut la îndepărtare cu orbeața ochilor mei.

Am cules struguri moi și gustoși ,

din grădina mea de vară.

Dar acum viile s-au scuturat de struguri,

mari și negri,

după o lovitură grea de vant puternic.

În final am cules un coș plin cu fructe de toamnă,

dintre cele mai alese,

atunci cand va veni iarna la poarta mea,

să o întampin și să îî daruiesc .

Fericirea un munte de speranță,

Fericirea formată de ridurile pe fața oricărui  nefericit .

Darul fericirii este bucuria în dimensiunea infinitului cosmic 

nemărginită la capătul Terrei.