Mă duce gândul...!

Viața întreagă e o  poveste

Pe care unii vor s-o spună,

Iar alții vor s-o  țină ascunsă

De oameni și a lor minciună

Viața e un izvor de apă

Ce curge lin fără-ncetare,

La fel se scurg și anii noștri

Ușor, ușor  pân'la plecare

Viața e lupta permanentă

Cu cei din jur și tine însuți,

Iar răul lumii îl poți răpune

Când niciodată nu renunți

Viața e-n trupul tău de lut

Ce nu o cumperi de la piață,

E sufletul ce ți-l dă Domnul

Curat să-l ții, lumină-n ceață

Viața ți-o dăruiește mama

Încă de când în pântec ești,

Apoi ea pasul ți-l veghează

Pe unde calci să nu greșești

Viața e firul încurcat de ață

Ce mult nu ține și se duce,

Așa că zboară Sus cu fapte

C-aici rămâne..un nume pe o cruce!

Nu plec, fiindcă mai am de scris multe cuvinte

Prin care vreau, doar adevărul spus și, să-nțelegem, 

Că viața pe pământ, e foarte scurtă și, e călătoria 

Ce duce către D-nul Sfânt, unde cu toții, cândva, ajungem.

Venim cu un destin, pe care îl urmăm, zicând, că asta-i soarta

Și luptă ducem, cu cei din jur, cu noi, când greul ne încearcă, 

De binele trăit, uităm mereu și, chiar cu ură, blestemăm 

Și mai nimic și, nimeni, în astă lume păcătoasă, nu ne împacă. 

Muncim și alergăm s-agonisim averi și trei arginți 

Crezând, că doar așa în ochii lumii, vom deveni biruitori, 

Și cu mândrie, ne lăudăm, la toți, c-avem mare credință 

Dar fapta ne lipsește și, vai, uităm, că suntem muritori.

Trăim lângă copii, nepoți și, tot ce ne-nconjoară 

Ce Domnul, ne-a dăruit, iubindu-ne, că El este iubire, 

Spunându-ne, iubiți-vă și, vă iertați când vă greșiți 

De vreți în Ceruri să primiți, un drept, la nemurire.

Plecăm pe rând, unul cu unul, când e chemarea 

Trimisă, de Cel de Sus, ce ne așteaptă, la dreapta judecată, 

Așa, cum este scris în Cartea Sfântă, de-ai Săi apostoli 

Și unde se,, măsoară'', fiecărui supus...faptă cu faptă! 

Venim, muncim, trăim, plecăm din lumea pământeană 

La fel de goi, cum ne-am născut, făr' a lua averi, arginți, 

Așa, că omule, atent să fii, că viața asta-i tare scurtă 

Și te trezești, călătorind, spre Cer, cu cetele de îngeri.. sfinți!

Scriu de ură și iubire

Și, chiar despre viața mea,

Presărată cu de toate

Greu să scoți ceva din ea

Am fost și pe înălțimi

Dar și sub nivelul mării,

Niciodată nu m-am plâns

Celor ce sunt capul țării

Cui să-i spui o nedreptate

Ce o simți pe pielea ta,

Chiar de știi că ai dreptate

Nimeni-nveci nu ți-o va da

Este-n jur multă minciună

Și trăim cu mult păcat,

Ni se-ascunde adevărul

Și prin fals ești promovat

Nu mai știm ce e iertarea

Și pe toți îi judecăm,

Chiar de ne lipsește proba

Nu contează...acuzăm

Suntem plini de răutate

Și-am uitat să mai iubim,

Unii cer un colț de pâine

Noi la masă nu-i poftim

Rugă înălțăm la Domnul

Să ne ierte de păcate,

Știm să cerem, nu să dăm

Suntem fără bunătate

Toți am vrea să aruncăm

Cu o piatră unu-n altul,

Bârna-i greu să ne-o vedem

Paiul a-ntrecut copacul

Ce ușor e să dai sfaturi

Când nimic nu ai a spune,

Și ce trist e fără carte

Și fără rușine-n lume

Tot mai greu este să fim

Și corecți și fără de păcat,

Dar putem să fim mai buni

Și să dăm..că, ni s-a dat!

Aștept să merg la slujbă

Dar nu pentru vreun leu,

Azi nu-mi doresc câștiguri,

Și doar s-aud de Dumnezeu

Răsună bing de deșteptare

Ce mă îndeamnă ca să vin,

E clopotul bisericii din deal

Un semn de rugă la creștin

Ne îmbrăcăm de sărbătoare

Și cu evlavie pornim la drum,

Soția poartă pe cap năframă

Iar eu un bleumarin costum

În fața noastră e mulțimea

Ce merge înspre-același loc,

Cu toți-L căutăm pe Domnul

În locul sfânt, nu într-un bloc

Astăzi este Duminica Floriilor

Când IIsus intră-n orașul sfânt,

Nu pe un cal și pe mânzul asinei

Poporul strigă,,Osana", salutând

În liniște cu umilintă ascultăm

Cum Lazăr din mormânt a înviat,

E semnul biruinței asupra morții

Și al iubirii pentru cel apropiat

Mă uit în jur și mă simt fericit

Că am putut să sorb cuvântul,

Sa fiu mai bun, să am credință

Că-n viitor voi părăsi pământul

Sunt luminat și plec spre casă

În mână cu crenguțe de finic,

Și-n minte îmi repet neîncetat

Că fără dragoste..nu ești nimic!

Ea s-a născut în luna lui August

Iar eu în luna Mai, numită și florar,

În timp găsindu-ne unul pe altul

Într-un frumos oraș, zis legendar.

Și eu și ea studenți în Iașul drag

Doi visători în astă lume strâmbă,

Veniți din sat către oraș la învățat

Ca mai târziu s-avem o bună slujbă.

Cum te-am zărit ceva s-a întâmplat

Și n-am mai fost deloc sigur pe mine,

Și am simțit cum inima a luat-o razna

Sărind de la 60 către 100 și mai bine.

Atunci seama mi-am dat ce se petrece

Cu corpul meu și ale mele sentimente,

Pe care nișcând nu le-am trăit 'nainte

La întâlniri cu alte fete, acum studente.

Pe gânduri n-am mai stat prea mult

Și repede timid i-am declarat iubire,

A fost puțin surprinsă de vorba mea

Și mi-a cerut un timp pentru gândire.

N-am așteptat prea mult răspunsul

Și-a doua zi am invitat-o la plimbare,

Tare fericit am fost să-mi spună..da

Iar vorba ei căzând ca binecuvântare.

De-aici până să devenim îndrăgostiți

Și mai apoi s-o rog să fie a mea soție,

A fost un timp destul de lung și greu

Pân'amândoi am spus un da..la primărie.

Frumoasă-mi este luna lui August

Dar mai frumoasă este aleasa mea,

Sărbătorim în Mai, dar și de Gustar

Și-n vals purtăm cu noi....fericirea!

Astăzi vreau să fim doar noi

 La o plimbare scurtă pe cărare,

Să ne-amintim acum în doi

De-a noastră primă sărutare

Eu, un tânăr educat la țară

Tu cu școală-aleasă la oraș,

Eu, visând să te sărut pe seară

Tu distantă, rece ca un pisc golaș

Demult n-am mai fost pe cărare

Poate nici locul nu-l mai găsim,

Dar nu cred c-ar fi vreo supărare

Dacă pe drum ne-oprim și povestim

Și multe avem noi să ne spunem

De când am căpătat primul sărut,

Prin câte încercări am putut trece

Și ce puțin noi de la viață am cerut

Cărarea căutată, demult a dispărut

Așa că pe o bancă noi ne-am așezat,

Și n-a fost greu soția să-mi  sărut

De care de o viață sunt amorezat

 ............................

Acum călătorim și mergem în plimbări

Și-am renunțat demult să adunăm averi,

Ne respectăm și des ne spunem pe cărări

Cuvinte de iubire, ce n-au fost spuse...ieri!

Pe nori ce stau încremeniți, al tău chip mândru apare, 

Privind cu ochi pătimași a lumii mișcătoare, 

Ochii tăi — porți către rai — cu-atâta drag mă cheamă, 

Când firea-n ceasul serii de-a ta umbră prinde teamă.

Buzele-ți vineți, umbrite de-al lumii lung liman, 

Sub soarele ce-apune ca aprins și roș mărgean, 

În urma lui, oștire, stele-ncep în roi să urce,

Ca prin părul tău de aur, tremurând, să se încurce.

În seri înghețate-n brumă, când lucesc în ochi-ți astre, 

Peste câmpii rătăcit-ai prin fâșii de zări albastre, 

Tulburat de-a mea lipsă, peste munți și peste stâncă, 

M-ai căutat în noaptea oarbă, în singurătatea-adâncă.

Iară eu, pradă orei lungi, am visat o altă viață, 

Plămădind o altă lume, de pământ și ceruri iartă, 

Să te găsesc la umbra deasă, sub al pomului dintâi, 

Ca iubirea noastră sfântă să ne fie căpătâi.

Dar cum noaptea piere-n dansul sferelor ce se tot mută, 

Cerul chipul tău și-l pierde, iarăși fața-i e tăcută, 

Eu, ieșind în zori afară, văd pe iarbă-n lung și-n lat, 

Lacrimile ce din ochi-ți peste lume-au picurat.

Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.
Te visez fără să vreau,
Sentimentele m-ademeneau.

Dar cât nu m-aș gândi la tine,
Tu nu vii, nu vii la mine.
Putrezesc și nu mai pot,
Ești, ai fost și vei fi tot.

Cât de tragic nu ar fi,
Pentru tine m-aș jertfi.
Când amintirile mă-nșeală,
Mor în somn de nădușeală.

Cel mai strașnic este acum,
O să uit cândva, oricum,
Cum pe tine te-am iubit,
Cum pe tine te-am dorit.

Doar amintirile mă-nșeală,
Că totul este o greșeală.
Dar când la tine mă gândesc,
Mor de dor, înnebunesc.

Mama, este o angajată pe viață,

Toate mamele, au făcut un legământ,

Legătura-i mai puternică decât orce ață,

Cât sunt vii pe acest pământ.

Viața lor, aproape nu mai contează,

Copilul lor să aibă tot ce-și dorește,

Viitorul asigurat, să fie Om de viitor, de bază,

Protecția mamei îl apără, îi priește.

Sacrificiul mamei nu se contabilizează niciunde,

Munca grea,neajunsurile, chiar boala se ascunde,

Copilului i-au crescut aripi, a învățat să zboare

Nu are timp să vadă, că și tinerețea mamei moare.

O mamă bătrână, uitată de proprii copii

Dorul și-l astâmpără privind fotografii

Și dacă i-a crescut cu tată luosă

Viața toată, i-a fost o adevărată eclipsă.

Mamele poartă în inimă și suflet, ceva nedefinit,

Iubirea lor pentru copii, este o minune 

Cere-le viața, inima, pentru a-i salva,

Ar spune Da, fără a mai respira.

Trebuia să vă ajut ,

Dar atunci ,eu n-am putut.

Însă azi când a-și putra 

Ce nevoi  a-ți mai avea?

Doar ,două cruci ,din beton noi 

Cele vechi  rose-s de ploi,

Să răsădesc  flori pe mormânt 

Și să vorbesc cu voi în gând.

Scriu pentru amintirile vii

Deși îmi ești atât de departe

Ai locul tău in inima mea

Scriu...și cuvântul te ține aproape.

Fac pași spre tine în fiecare seară 

Și te îmbrățișez în poezie caldă 

C-un ochi te scriu în dulce cuvânt 

Cu altul oftez și mai... plâng.

Scriu pentru că mi-ai rămas viu

Pe sufletu-mi ți-ai lăsat amprentă 

Să-mi rămâi povestea veșnică 

Până dincolo de Lună și...încă...

Nu pot să spun doar Vasilica

Căci este lesne de-nțeles

Ce mai lipsește lângă Vasilica

Tu sigur știi ce îți vorbesc!

Îndrăgostit sunt eu de tine

Și doar așa cu siguranță

Nu bine ci foarte bine îmi și stă,

Nu mai există-n astă lume

Femeie să risipească frumusețe,

Sau blândețe sau să râdă

Așa sonor și pitoresc!

(1 feb 2024 Vasilica dragostea mea)