Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: ANONIM
Дата публикации: 22 апреля
Комментарий: 1
Просмотры: 93
Комментарий
Стихи из этой категории
Другие стихотворения автора
#Интересно
Поэма: Azi îmi număr anii!
Поэма: O ştire…
Scriitorul britanic Ken Follett va publica un text inedit despre Notre-Dame
Поэма: Dezbaterile adicțiilor
Поэма: Iubire ciobita
Literatura, muzica și teatrul, la cea de-a treia lansare a lui Vitali Cipileaga. Scriitorul își prezintă noul roman
Поэма: Pe dinăuntru
Поэма: Umbra nopții
Ion Druţă, la 89 de ani. 10 cărți ale scriitorului pe care trebuie să le citești
Silvia Mihalachi