Negri lilieci

voi pleca

odata cu umbrele noptii,

cand zorii se vor furisa

cu pasi racorosi si tarzii

in asternutul tau instelat

si-ti vor aseza la picioare

ofranda lor de lumina,

iti voi mangaia pentru ultima oara

parul,

si pentru ultima oara

iti voi saruta sanii cu miere,

cat te-am iubit,

desi n-am crezut niciodata

ca in tine imi voi gasi

limanul

pe care-l caut de atata amar de vreme,

trebuie sa plec,

sa imi continui  calea  ratacita

care duce poate spre nicaieri

sau poate

catre taramul tainic si luminos

unde sufletul meu

s-a nascut pentru intaia oara,

si unde 

a contemplat pentru prima oara

paradisul...

Послать поцелуй в бездонную яму,

Закрыв глаза ласкай, безликую даму.

Кто заставляет тебя просить?

Кто заставляет страдать, заставляет простить?

Кем стала ты? В оковах цементного города?

Тварь воскресшая , тело убитого холода.

О чём ты думала пожирая меня снова,

Поклоняясь законам жестокого Бога?

Поколение убийц, идущих из мира иного,

Кровь на руках, ты есть, и тебя слишком много.

Умирать я не буду, за твоё бледное золото,

Жизнь ничего не стоит, но это слишком дорого.

Мне не забыть этих людей, жестоких людей,

Уроюсь в мечтах, в создании идей.

Захлебнусь в громком хоре Нереид,

Останусь до конца... и меня тихо добьет спид.

Pe treptele de piatră ale-altei dimineți,
Mă rog în taina sfântă, în ochi cu lacrimi reci.
În templul Tău, Doamne, îmi caut alinarea,
Căci dorul meu o cheamă, iertarea-i așteptarea.

Am fost doi prunci sub cerul iubirii Tale sfinte,
Ne-am jurat credință, cu mâinile-n Cuvinte.
"Unde mergi tu, merg și eu," spuneam cu glas fierbinte,
Dar vântul lumii aspre ne-a dus în ne-mpăcinte.

Ca soarele către zori, te aștept cu răbdare,
De șapte ori șapte ani trec, dar speranța nu moare.
Aș ridica altare, căci dragostea nu pleacă,
E scrisă-n cer și-n suflet, nimic să nu o seacă.

Pe muntele Golgota, o cruce ne unea,
Și-n fața Ta, Părinte, iubirea ardea.
Am zis c-o vom păstra, un dar neprețuit,
Dar umbrele de-afară ne-au rupt ce-am făurit.

Îmi spui prin Proverbe că tot ce-i drept rămâne,
Că omul ce iubește pășește doar pe bine.
Mă-ntorc spre porți divine și chem un singur nume,
Căci dragostea Ta, Doamne, mă ține fără urme.

Mai sper ca-n rugăciune să ne-adunăm iar,
Ca plopul în genunchi cerând un dar.
Un dar să fim ca viața, să ridicăm cetăți,
În Templul Tău de slavă, iubirea să ne-arăți.

Promisiunile noastre, un legământ curat,
Sunt scrise-n Cartea Vieții, nimic nu s-a uitat.
Iubirea Ta mă-nvață să lupt și să aștept,
Să cred că-n zori ea vine, cu sufletu-i în piept.

Și de n-o fi aici, iubirea noastră-aleasă,
În Ceruri, Doamne, fă-o de Tine vegheată.
Căci Tu ești adevărul, lumina și cărarea,
Reaprinde, Doamne, flacăra, să ardă iar chemarea.

E primăvară, sau e vară, toamnă, iarnă

Poate e noapte sau e zi, nu știu să spun

Puțin contează când stau singur într-o gară

Trenul de noapte-mi plimbă visele la drum

Aleargă timpul anotimpul să ne treacă

Iubirea zace aruncată în noroi

Sufletul umblă  părăsit, fără de șansă

Privirea caută prin ceață după zori

Turnănd continuu cu tăceri din abundență

Către-anotimpuri de tristețe ne topim

Orbiți de reguli ordonate în absență

Va străluci golul din suflete sublim

Prin anotimpul nepăsării pierdem oameni

Să-i ignorăm mințind că singuri vor răzbi

Le frângem inima ce le-a bătut speranță

Lăsând pe suflete să ardă ‚a iubi’

Ne-ajunge clipa să ne-alunge anotimpul

Topiți de ploi, printr-e străini, cărunți și goi

Culegem clipele ce le-am lipsit de suflet

Zburănd în nori spre nesfârșitul fără noi

Se șterge tot ce-a fost culoare-n primăvară

Pierzând și vara fără soare-ntr-un infern

Lacrimi albastre scuturând ochii de toamnă

Ne-ajunge iarna înghețând focul etern

Cât de frumoase îmi sunt păsările

pe întinsul cerului,

cum zboară împreună cu grijile mele

depre vântul de la nord,

despre vântul de la sud,

în drumul lor spre casă,

înapoi spre familiile lor,

înapoi spre departe de noi,

despre noi doi …

Cât de curajoase îmi par vietățile oceanelor,

lacurilor, râurilor …

în curenți de apă caldă,

în curenți de apă dulce …

despre un far pierdut în gândurile mele,

uitat la malul mării …

luminând spre noi doi...

Cât de simple par toate,

cât de complicate le facem,

cât de imposibile sunt visele mele

când mă gândesc la toate,

când mă gândesc la tine, când mă gândesc …

la noi doi.

Cât de minunate sunt stelele,

în culorile lor deghizate în ochii tăi,

cât de perfecte sunt constelațiile

pe gropițele tale când îmi zâmbești.

Cât de minunate sunt toate!

Cât de minunată ești!

Dacă ai trăi cât te iubesc,

în ochii Lui ai fi uitare!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Gandurile involuntare,

Fara culoare,

Ma iau...apoi ma arunca

Intr-o prapastie

Denumita TRECUT

In care predomina

TACEREA.

Privesc...

Si observ cum

Amintirile

...negre...

...ca ochii tai...

Ce s-au invelit

Cu un strat

Inconmensurabil de praf

Ma cuprind stransss...

Cu bratele grele de griji

La pieptul lor

Cu speranta

Sa-mi recucereasca iarasi

Inima.

Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,

De străbunii acestor vieți,

Din iriși flăcări colorate scapă,

Și din fiecare nară câte-un basm.

Văzutu-l-am pe-un spin de roză,

Presat cândva într-o copertă verde.

Purta o verighetă însuflețită 

Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.

L-am apropiat: pata neagră, 

Din irisul de coral ce blestem poartă?

Deși bănuiam: o poveste lunară 

În sarea cristalină de la cină.

Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,

De străbunii acestor vieți,

Din iriși flăcări colorate scapă,

Și din fiecare nară câte-un basm.

Văzutu-l-am pe-un spin de roză,

Presat cândva într-o copertă verde.

Purta o verighetă însuflețită 

Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.

L-am apropiat: pata neagră, 

Din irisul de coral ce blestem poartă?

Deși bănuiam: o poveste lunară 

În sarea cristalină de la cină.

Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,

De străbunii acestor vieți,

Din iriși flăcări colorate scapă,

Și din fiecare nară câte-un basm.

Văzutu-l-am pe-un spin de roză,

Presat cândva într-o copertă verde.

Purta o verighetă însuflețită 

Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.

L-am apropiat: pata neagră, 

Din irisul de coral ce blestem poartă?

Deși bănuiam: o poveste lunară 

În sarea cristalină de la cină.

Dragonul (șarpele) omorât de multe ori,

De străbunii acestor vieți,

Din iriși flăcări colorate scapă,

Și din fiecare nară câte-un basm.

Văzutu-l-am pe-un spin de roză,

Presat cândva într-o copertă verde.

Purta o verighetă însuflețită 

Și cerceluși în șiraguri împrăștiați.

L-am apropiat: pata neagră, 

Din irisul de coral ce blestem poartă?

Deși bănuiam: o poveste lunară 

În sarea cristalină de la cină.