Sertarul cu dorințe

De-ai vrea, din nou, să-mi dărui numai mie,
Ce mi-ai promis aseară, ca pe-o apă vie,
Eu tot m-aș mai preface și a doua oară,
Doar pentru tine, în șoapte de vioară...

Întotdeauna am dat răspuns chemării tale,
Urcând un munte, coborând o vale,
Pășind pe nori, pe raza albă-a lunii,
Uitând de toate și de orice simț al rațiunii...

Și-am să te sorb mereu cu aceeași lăcomie,
Pierdut pentru o clipă, în dulce nebunie,
Tu, doar să mă-nvelești cu umbra-ți fină,
Și să-mi săruți pe pleoape roua plină...

Să mă ferești de orice soartă rea,
Căci liber ca o pasăre, să zbor, aș vrea,
Să mă ascund după a lunii paravan,
Și să nu-mi cheltui roua ochilor în van...

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...

    La marginea Universului,
    Constelaţiile se rotesc,
    Ameninţând nemărginirea,
    Cu şi mai multe stele...
    
    În creuzetul Universului,
    Stau să se nască din neant,
    Alţi sori şi alte planete,
    Precum şi alte stele călătoare...
    
    Dintr-un singur fir de nisip,
    Nori şi spirale făr’ de sfârşit,
    Se topesc şi curg colorate,
    În colţul ochilor tăi...
    
    Acest vad de lumină,
    Va arde într-un final,
    Brăzdând întunericul,
    Miliardelor de fire de nisip...

Eu n-am avut prea multe jucării în copilărie și asta, nu pentru că părinții n-au avut oarece dare de mână, ci mai degrabă... o orecare lipsă de interes combinată cu faptul că "pe vremuri" nu prea găseai cine știe ce jucării.

Totuși, țin minte că la început de iunie, magazinele pentru copii ofertau destule jucării chinezești, de altfel, de foarte bună calitate... pentru toate gusturile și buzunarele, însă eu nu primeam întotdeauna chiar ceea ce îmi doream. Cred că toți cei din generația mea purtăm și acum în suflet, un... nici nu știu cum să-i zic, așa, un of, un regret...

"Regretul" meu se materializează sub forma unui ursuleț panda de pluș, care stă așezat pe un cufăraș din lemn de bambus și care, într-o mână ține un vas mic de ceramică, în timp ce în cealaltă ține un tub subțire de bambus prin care scoate mici bule de săpun, iar paiul are câteva frunze verzi și jucăușe care atârnă haios într-o parte. Era o jucărie minunat animată, în cufăraș se punea apă amestecată cu săpun, întorceai de cheiță, iar ursulețul mișca mâna care ținea paiul, o ducea la bot, scotea bule de săpun, ca mai apoi să "alimenteze" iar paiul de bambus în vasul cel mic de ceramică.

Eram fascinat de această jucărie, pe care o vedeam afișată în vitrina magazinului pentru prichindei, așa după cum eram fascinat de fiecare jucărie pe care o primeam, și care, din păcate, nu rezistau prea mult, întrucât fiind curios din cale-afară, le desfăceam, fără a mai fi capabil să le și întregesc la loc!

Astfel, au căzut pradă mânuțelor mele distrugătoare, un avion Boeing care a sfârșit cu botul turtit într-un tragic accident aviatic, - un zbor nefericit de pe dulap -, un tanc de asalt atât de bine camuflat încât a rămas fără turelă și țeava de tun, într-o bătălie pe care a pierdut-o sub talpa lui taică-miu ('mnezeu' tău de copchil!), un pistol de cowboy cu petiție care a ruginit trist fără... petiție, un clovn de plastic prostănac cu nasul roșu ce-și mișca necontrolat membrele, un urs de pluș maro - Misha - ce mormăia nemulțumit când îl dădeai peste cap, o mașinuță galbenă de tinichea și cam atât...

Mi-am mai dorit eu o minge de fotbal din piele, dar a trebuit să mă mulțumesc cu sosii din cauciuc care nu rezistau mai mult de o vară, dar e-hei!, să fi avut eu pe maidan o minge din piele, aș fi avut mai multă căutare printre puștii din cartier de-o vârstă cu mine și aș fi auzit mai des:

-Doamna B...! Îl lăsați pe S... afară, la joacă?
Iar către mine, conspirativ:
-Da' adu și mingea, că-i liber terenu'!

Peste timp jucăriile mele n-au rezistat, am crescut mare, iar în loc de jucării primeam mai degrabă cărți sau haine, iar cele câteva jucării rămase mai întregi, le-am dăruit la rândul meu, puștilor mai mici decât mine. Însă, cu toate acestea, pe Misha l-am purtat cu mine toată viața, acum stă și mă privește tăcut, bietul Misha și-a pierdut cu totul glasul de la atâtea tumbe, dar nici nu-i necesar să-mi vorbească, fiindcă noi ne-am înțeles întotdeauna din priviri...

Spre tine vin cu buzele arse de rece omăt,
Însetat, nu mai pot privi înainte sau în dărăt, 
Așteptarea o simt ca pe o haină udă și grea,
Această tăcere dintre noi, se așterne și ea...

În lacrimi căzute ca o apă sălcie și amară,
Neatins, încă mocnește amurgul de-aseară,
C-am învățat ce-i apa care nu se poate bea,
Chiar dacă-i singura apă fără nisip în ea...

Această întristare, acest ecou din mine rupt,
Îl port ascuns de coaste ca pe-un mitic fruct,
Ce pare că refuză să-și înroșească coaja,
De frică să nu-și piardă în van suprema vrajă...

Căci voi cu mine, etern, să port acest destin:
Pe-o tavă de argint mi-e fructul copt, festin,
Să vie toți și să se-nfrupte-n el pe săturate,
Bietul fruct ce sângerează doar în cuvintele curate...

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

De când mă știu m-am înconjurat de cărți, fiindcă mi-a fost drag să citesc, să aflu, să știu, să pășesc în lumi care altfel mi-ar fi fost imposibil în a le accede... Astăzi, deși timpul ticălos m-a îndepărtat de multe ori de ele, tot mai citesc... Mai rar, dar totuși citesc...

Fiindcă dorul neostoit de a mă pierde printre oameni, anonim, observator discret al acestor lumi, nu a trecut niciodată. Acolo, adânc, în stare latentă, l-am simțit gata să erupă oricând vulcanic la suprafață și să răvășească totul în cale...

Întotdeauna am căutat cuvinte, dorindu-le, așteptându-le răbdător să vie înspre mine, citindu-le sau scriindu-le, simțindu-le cum curg prin mine, sau cum îmi răzbat prin piele, luminoase sau dimpotrivă întunecate...

Paginile îngălbenite de necruțătorul timp, n-au făcut decât să-și tatueze și mai adânc, pe trupul lor diafan, cerneala cuvintelor ale căror înțelesuri le-am încriptat, astfel încât să poată fi citite doar cu sufletul, și nu doar cu mintea...

Cărțile stau cuminți pe rafturi, așteptându-și vremea, oferindu-mi evadarea prin titluri seducătoare ca o amantă: "Anatema" lui Stephenson, "Totul trebuie îndoit" de Kierkegaard, sau "Mitul lui Sisif" al lui Camus..., învelite-n colbul subțire al uitării. Cui îi mai trebuie filosofie în ziua de astăzi, când totul a fost spus, totul a fost tranșat, iar existența umană a produs tot ceea ce se putea produce în materia celor șapte arte?

Căci darurile artistice ale umanității sunt acum searbăd supra-evaluate și pe lângă arhitectură, dans, literatură, pictură, sculptură, muzică și cinematografie, ne mai lipsește una: arta de a fi.

Nu arta de a produce, nici aceea de a-i critica pe alții, ci arta rară și aproape uitată de a locui propria existență cu atenție, cu îndoială, cu mirare. Arta de a tăcea atunci când cuvintele sunt prea ieftine și de a vorbi doar când ele ard suficient cât să-și justifice rostirea.

Poate că tocmai de aceea filosofia pare depășită astăzi: nu pentru că s-ar fi spus totul, ci pentru că nu mai avem nici timpul, nici răbdarea de a o asculta. Ne-am obișnuit atât de mult cu răspunsuri rapide și cu sensuri prefabricate, încât întrebarea - acea rană deschisă din care se naște gândirea - a devenit profund incomodă. Filosofia nu mai seduce pentru că nu promite alinare, ci luciditate.

Și totuși, cărțile mele rămân acolo pe raft. Tăcute. Nejudecătoare. Și mai știu că va ajunge o vreme când oboseala de a trăi transparent va deveni mai grea decât efortul de a gândi. Atunci, un titlu va tresări din raft, voi sufla praful cu un gest aproape ritualic, iar o carte se va deschide exact la pagina care trebuie. Nu pentru a mă învăța ceva nou, ci pentru a-mi aminti cine am fost înainte ca lumea să mă grăbească.

Iar cuvintele - vechi, dense, uneori crude - vor curge din nou prin mine, și le voi citi sau scrie, nu ca să mă salveze, ci ca să mă țină treaz. Pentru că, în cele din urmă, acesta este singurul lor rost adevărat: să ne împiedice să adormim în propria noastră viață.

 Articolul 376 — Dreptul la viață

(1) Viața fiecărei persoane trebuie respectată și protejată.

(2) Omul nu trebuie să fie tratat ca un obiect.

(3) Nicio diferență de religie, confesiune, avere sau statut social nu justifică atentarea la viața unei persoane.

Articolul 377 — Interzicerea omorului

(1) Omorul intenționat este condamnat în mod categoric.

(2) Nimeni nu are dreptul să ia viața unei persoane din răzbunare, gelozie, ură sau lăcomie.

(3) Creștinul este chemat să apere viața și să urmărească pacea.

Articolul 378 — Interzicerea violenței

(1) Violența fizică împotriva unei persoane este condamnată.

(2) Lovirea, rănirea și agresarea aproapelui nu reprezintă mijloace creștine de rezolvare a conflictelor.

(3) Conflictele trebuie soluționate prin mijloace pașnice și legale.

Articolul 379 — Interzicerea torturii

(1) Tortura este incompatibilă cu demnitatea umană.

(2) Nicio persoană nu trebuie torturată pentru mărturisirea credinței, pentru o datorie, pentru o informație sau ca pedeapsă.

(3) Suferința impusă intenționat unei persoane nu poate fi justificată prin răzbunare.

Articolul 380 — Interzicerea tratamentelor degradante

(1) Nimeni nu trebuie umilit sau tratat cu cruzime.

(2) Pedepsirea prin umilire publică este condamnată.

(3) Respectul față de persoană trebuie păstrat chiar și atunci când aceasta a greșit.

Articolul 381 — Interzicerea amenințărilor

(1) Nimeni nu trebuie amenințat cu moartea sau cu vătămarea.

(2) Amenințarea nu trebuie folosită pentru obținerea ascultării.

(3) Persoanele amenințate trebuie să poată solicita protecție.

Articolul 382 — Interzicerea răpirii

(1) Răpirea unei persoane este condamnată.

(2) Nimeni nu poate fi privat ilegal de libertate.

(3) Libertatea persoanei trebuie respectată.

Articolul 383 — Libertatea de mișcare

(1) Persoana are dreptul să se deplaseze liber, în condițiile legii.

(2) Nimeni nu trebuie închis într-un spațiu împotriva voinței sale în scop de control sau pedeapsă ilegală.

(3) Familia și comunitatea religioasă nu pot transforma protecția într-o formă de captivitate.

Articolul 384 — Dreptul la siguranță

(1) Fiecare persoană are dreptul să se simtă în siguranță în familie și comunitate.

(2) Violența trebuie prevenită.

(3) Persoanele vulnerabile trebuie protejate în mod special.

Articolul 385 — Apărarea persoanei

(1) Persoana atacată are dreptul să se protejeze în limitele legii.

(2) Apărarea nu trebuie transformată în răzbunare.

(3) Scopul apărării trebuie să fie oprirea pericolului, nu pedepsirea agresorului.

Articolul 386 — Condamnarea răzbunării

(1) Creștinul nu trebuie să urmărească răzbunarea personală.

(2) O nedreptate trebuie soluționată prin dreptate și mijloace legale.

(3) Iertarea nu exclude dreptatea.

Articolul 387 — Dreptatea

(1) Dreptatea trebuie urmărită fără ură.

(2) Victima unei nedreptăți trebuie ascultată.

(3) Persoana acuzată trebuie tratată cu respect și să beneficieze de procedurile prevăzute de lege.

Articolul 388 — Prezumția de nevinovăție

(1) Nicio persoană nu trebuie considerată vinovată doar pe baza unei acuzații.

(2) Vinovăția trebuie stabilită potrivit procedurilor legale.

(3) Calomnia și acuzațiile false sunt condamnate.

Articolul 389 — Dreptul la apărare

(1) Persoana acuzată are dreptul să se apere.

(2) Nimeni nu trebuie obligat să recunoască o faptă prin bătaie sau amenințare.

(3) Adevărul trebuie căutat prin mijloace legale.

Articolul 390 — Interzicerea justiției personale

(1) Nimeni nu trebuie să își facă singur dreptate prin violență.

(2) Conflictele trebuie aduse în fața autorităților competente atunci când este necesar.

(3) Răzbunarea personală nu reprezintă dreptate.

Articolul 391 — Protecția victimei

(1) Victima unei agresiuni trebuie tratată cu respect.

(2) Victima nu trebuie învinovățită pentru faptul că a fost agresată.

(3) Comunitatea trebuie să încurajeze accesul victimei la ajutor și protecție.

Articolul 392 — Protecția martorilor

(1) Persoanele care oferă informații despre o faptă gravă trebuie protejate împotriva intimidării.

(2) Nimeni nu trebuie amenințat pentru că spune adevărul.

(3) Mărturia trebuie făcută cu responsabilitate.

Articolul 393 — Interzicerea intimidării

(1) Nimeni nu trebuie intimidat pentru a renunța la drepturile sale.

(2) Amenințările religioase, familiale sau sociale nu trebuie folosite pentru controlul persoanei.

Articolul 394 — Protecția împotriva abuzului

(1) Abuzul fizic, psihologic, sexual și economic trebuie combătut.

(2) Comunitățile creștine trebuie să încurajeze protejarea victimelor.

(3) Autoritatea nu poate constitui justificare pentru abuz.

Articolul 395 — Abuzul psihologic

(1) Umilirea constantă, amenințarea și manipularea pot produce suferință gravă.

(2) Aceste comportamente trebuie prevenite și combătute.

(3) Credința nu trebuie folosită ca instrument de manipulare psihologică.

Articolul 396 — Demnitatea persoanei

(1) Fiecare persoană are demnitate.

(2) Demnitatea nu dispare atunci când omul greșește.

(3) Pedeapsa și disciplina trebuie exercitate cu respectarea persoanei.

Articolul 397 — Protecția persoanelor vulnerabile

(1) Copiii, persoanele vârstnice, persoanele cu dizabilități și persoanele aflate în situații de dependență trebuie protejate împotriva abuzului.

(2) Comunitatea creștină trebuie să sprijine aceste persoane.

(3) Vulnerabilitatea nu trebuie exploatată.

Articolul 398 — Viața în comunitate

(1) Comunitatea creștină trebuie să fie un spațiu de sprijin și siguranță.

(2) Conflictele trebuie rezolvate fără violență.

(3) Membrii comunității sunt chemați să se ajute reciproc.

Articolul 399 — Pacea

(1) Pacea trebuie urmărită în familie, Biserică și societate.

(2) Creștinul este chemat să evite provocarea conflictelor.

(3) Împăcarea trebuie căutată ori de câte ori este posibil și sigur.

Articolul 400 — Principiul inviolabilității persoanei

(1) Nicio persoană nu poate fi lovită, torturată, răpită, amenințată, umilită sau ucisă pentru simplul fapt că este diferită, a greșit sau are o altă credință.

(2) Viața, demnitatea și libertatea persoanei trebuie apărate.

(3) Creștinul este chemat să fie apărător al păcii, al adevărului și al aproapelui.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Balade en moto

Depuis quelques temps, depuis le jour où Cécile a obtenu son permis A, sa vie a pris un tournant intéressant. Elle l'a eu aussi pour les catégories B et C, mais pour A, c'est vraiment une nouvelle expérience pour elle. L'examen était stressant, surtout celui du parcours, mais l'effort était récompensé par la liberté de péter où elle voulait, à tout moment, à toute heure du jour ou de la nuit. Le seul obstacle à sa liberté est le fait que la moto n'a pas d'attelage. Pourquoi Cecilia aurait-elle besoin d'une pièce jointe ? Bonne question... enfin je ne sais pas, peut-être pour porter ses courses du marché, promener son fils dans les champs pour regarder les champs, profiter de l'image des prairies parsemées de pissenlits et bien d'autres paysages bucoliques , pour récupérer son matelas chez Jysk et le mettre (une partie en pièce jointe). Ne vous méprenez pas, Cecilia est une personne pratique, elle voit l'attachement comme une extension de la moto, comme si elle conduisait la voiture et qu'il y avait une banquette arrière, qui pour le moment ressemble à une voiture avec seulement deux des places. Cecilia, voyant les choses en perspective, se rend en moto jusqu'au service automobile le plus proche. Là, elle discute avec les experts, ils lui montrent les options, le prix de chaque modèle d'accessoire. Cecilia s'assoit et examine la liste des modèles d'attachement. Pesant tous les prix, elle choisit l'accessoire qui lui semble le moins cher. L'homme lui demande si elle est sûre que c'est celui qu'elle veut, que plusieurs clients se sont plaints après l'avoir acheté, qu'il fallait le détacher complètement de la moto, qu'ils ne pouvaient pas compter sur lui pour transporter des personnes, des objets, qu'il était juste faisant beaucoup de bruit (tant de bruit pour rien), qu'ils ont regretté de l'avoir acheté, qu'ils ont dû se rendre plusieurs fois au service, comme d'habitude, et ainsi de suite. Cécilia, fermement convaincue que c'était celle qu'elle souhaitait, a déclaré qu'elle avait pris sa décision et que rien ni personne ne pouvait changer sa préférence. Le propriétaire du service automobile était d'accord avec elle et a commandé un modèle similaire à l'accessoire, mais de meilleure qualité. Il a fallu attendre qu'il lui appartienne, car il venait de Hollande. Cecilia n'était pas pressée, elle était super excitée que sa moto ait de toute façon un accessoire. Heureusement, elle était très énergique, elle n'avait plus besoin de vitamines, elle ne dormait pas non plus la nuit, à cause de trop d'extase que peut-être le propriétaire du service automobile l'appellerait pour venir chercher son attaché.

Un mois plus tard, elle reçoit une notification par e-mail du service automobile lui indiquant que la pièce est prête et qu'elle peut venir avec la moto pour la fixer sur les côtés. Cécilia est arrivée avec quelques cernes, elle espérait depuis trop longtemps être prête dans les plus brefs délais. Il devait entrer trois fois dans le champ de maïs. Mais ça va, il n'a rien souffert, il est arrivé sain et sauf au service automobile. Les hommes sur place l'ont installé pour lui, il lui allait bien, il ne vacillait pas, il n'y avait rien à soupçonner. Du moins, Cecilia le pensait à première vue. Mais il n'a même pas conduit une moto équipée d'un accessoire pour voir à quoi ressemble l'expérience elle-même. Il démarra la moto pour rentrer chez lui. Sur le chemin du retour, elle a senti que l'accessoire était un peu difficile à transporter, que la moto devenait plus difficile à manipuler à cause de cela, surtout lorsqu'elle devait tourner, à gauche, à droite, partout où elle en avait besoin. Cependant, cela ne la décourage pas, elle accompagne tout le temps l'attaché, jusqu'à ce qu'un incident assez tragique la fasse changer d'avis.

Par une chaude soirée d’août, il fait ses courses dans l’hypermarché du quartier. Après avoir obtenu tout ce dont il avait besoin pour réaliser les lasagnes, il a mis le sac contenant les produits achetés dans l'accessoire. Elle a quitté le parking du magasin, alors qu'elle marchait sur une route cahoteuse, parce qu'elle habite en périphérie et que les routes sont comme ça, à un moment donné, elle a ressenti quelque chose d'étrange, comme si l'extension qu'elle transportait s'était détachée. Il n'avait pas tort du tout. L'attachée est arrivée dans le champ de maïs, tous ses produits étaient dans la plaine. Comment peut-elle encore préparer les lasagnes du Dr Oetker dans ces conditions ? Cécilia était abasourdie, elle pensait qu'à la place du cartable, ça aurait aussi bien pu être une personne. Elle n'aimait pas les conséquences de son désir téméraire, alors elle a fait de la publicité dans la presse locale, a vendu l'attaché à un prix exorbitant et a acheté une lasagne toute prête avec l'argent.

Vezi tu, dorința noastră de aventură ne-a purtat chiar și până la cel mai îndepărtat țărm vestic al Europei... fiind mânați de visul de a ne îmbata privirile cu imensitatea albastră a Atlanticului, sub un cer la fel de albastru și nepăsător: cui îi pasă de niște biete furnici care trebăluiesc neobosite fără nicio noimă în jurul farului roșu, căutând ce?

O mulțime de turiști de toate națiile, mânați de aceeași dorință comună, se tot plimbau de colo-colo, făcând poze și bucurându-se de peisajele superbe pe care le-am aflat și noi la Cabo da Roca, atât de departe cât am putut ajunge pe continentul european. 

Oceanul. Imens. Albastru. Definit de un țărm stâncos, bucuros că poate să-l zdrențuiască în valuri înspumate care se tot împletesc etern într-o superbă perdea de mătase, sau poate că oceanul zdrențuiește linia țărmului, cine știe? Am găsit farul cel roșu "de la capătul lumii" și am cugetat un moment, cu ochii pierduți, la linia orizontului ce desparte oceanul de cer.

Apoi, am coborât câțiva zeci de metri până la crucea care marchează "sfârșitul lumii", gândindu-ne la temerarii care au plecat să descopere "lumea nouă", căutând o altă cale, mai scurtă, către indiile vestice. N-au aflat indiile, în schimb au găsit Americile și cu toate bogățiile cu care s-au întors, au ridicat din piatră, mândre și înalte catedrale, cu altare bătute-n pietre scumpe, aur și argint, pe care le-am văzut și admirat la rândul nostru...

Lisabona, este într-adevăr de departe, cel mai boem loc pe care l-am vizitat vreodată, respirând un vibe aparte, cu o arhitectură unică ce împletește în mod minunat "art nouveau-ul" cu clădiri moderne înălțate din oțel și sticlă albastră. Însă cel mai mult mi-au plăcut clădirile vechi îmbrăcate în haine de faianță meșteșugit colorată. În fapt, modul unic prin care portughezii au ales, - și zic eu au și reușit -, să-și exprime cultura, fiind elementul esențial care, alături de "graffiti-ul" modern, dau aerul "boho", orașului în sine.

Însă, din păcate, orașul atrage și oameni, care, înfrânți de viață, rătăcesc străzile populate cerșind, sau recitându-și cu mințile rătăcite, mantre doar de ei știute... Am văzut la sosire în metrou, un cerșetor orb, cu pleoapele lipite peste găvanele goale, care a refuzat o banană primită de pomană de la un alt cerșetor zdrențuit: orbul își zornăia mărunțișul într-o cutie ruginită de tinichea, ce să facă el cu o banană?

Cu toate acestea, n-am dezarmat de la frumusețea orașului, de la toate obiectivele turistice pe care le-am vizitat: Turnul Belem, centrul MAAT, Mănăstirea San Jeronimos, Piața Comerțului cu Arcul Augustei, castelul San Jorge, Liftul Santa Justa, un frumos monument art-nouveau, sau toate "miradour-ile", de unde am privit orașul de sus, ba scăldat de culorile dulci ale apusului, ba strălucind ca o perlă în soarele blând al după-amiezii. 

De asemenea, am văzut într-o călătorie cu trenul de o zi, palatele regale de poveste de la Sintra, am urcat cu stoicism meterezele maure din apropiere și ne-am rătăcit ore în șir prin grădinile cu vegetație luxuriantă, de unde ne-am bucurat sufletul, inima și mintea în umbra laurilor sălbateci care ne-au ieșit în cale...

De altminteri, toată Lisabona, este un deal și o vale; am convenit că nu e pentru cei nepregătiți fizic să urce și sau să coboare scări și pante. Totuși ca să nu scoți sufletul din tine și să nu faci bătături, te ajută bătrânelele tramvaie galbene, - este celebră linia lui 28 -, iară noi ne-am dat hâța-n sus și hâța-n jos cu 28, admirând de la geamurile lui hoardele de turiști care ne priveau cu invidie... 

Seara, am luat și noi la pas orașul, simțindu-i vibrația, respirându-i din plin pulsul, și uite-așa am descoperit o tavernă numită "Tasco do Chico" unde se cântă muzică fado și unde ne-am aciuat și noi pentru o cină romantică târzie, un pahar cu vin portughez alb, ușor, quintesența boemă portugheză...

"Tasco do Chico" este o tavernă micuță, ascunsă bine de străduțe întortocheate, - n-a fost chiar ușor să dăm de ea -, un local cu doar opt mese unde încap doar câte patru persoane odată la o masă, cu pereții acoperiți în totalitate de tot felul de tablouri de diferite mărimi, cu poze ce înfățișează celebrități locale, care au cântat aici, în lungul anilor, muzică fado.

După ce ne-am așezat la o masă, la un moment dat, patronul tavernei a închis ușile oprind vacarmul de afară, a stins luminile care străluceau în geamurile tablourilor de pe pereți și lăsând numai câteva becuri colorate, a creat atmosfera intimă, mise-en-scene-ul potrivit pentru sufletele noastre obosite și atât de necesară muzicii fado. 

În încăpere, de undeva din semi-întuneric, a apărut o tânără cochetă cu părul brunet, îmbrăcată într-o rochie neagră lungă, simplă, completată de un șal negru cu franjuri de mătase și care după ce ne-a urat o seară bună, a început să cânte...

Muzica fado este despre durere și tristețe, despre dor nestins, dar și despre bucuria iubirii împărtășite, ea coboară în tonuri grave, blânde, ușoare, ca mai apoi să urce în forță cu tărie, chiar cu asprime în glas, atrăgând atenția auditorului asupra dramei, bucuriei sau asupra unei inimi care a cunoscut cumplit durerea... Nu poți cânta muzică fado fără să fi avut vreodată inima frântă din dragoste...

Am ascultat-o fascinat de încărcătura și atmosfera momentului, în timp ce era acompaniată de un chitarist tânăr și un bărbat între două vârste care cânta la mandolină. Am privit durerea de pe chipul ei completând o voce plină, caldă, și am înțeles pe deplin de ce își cânta cu ochii închiși povara inimii. Muzica fado nu se poate cânta decât cu ochii închiși — și nici nu se poate trăi altfel decât cu sufletul larg deschis.

Acolo, în semi-întunericul unei taverne din Lisabona, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit, că orașul întreg respira prin glasul acelei tinere, și că noi eram martori la o formă rară de adevăr, cântată.

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

The surprises in the new apartment

After moving to the new apartment, more precisely taking all her belongings with her, Cecilia began to discover more and more unnatural things. For example, she was moving pieces of furniture and at one point she heard a creak in the wall. Intrigued, Cecilia tapped the wall a bit with her nail, the plaster came off in a second, revealing a beautiful hole in the wall. So our hardworking and dedicated builders cover the holes with clear tape over which they apply whitewash. It would be strange to say the least, we should also say that it is superficially done work. In the event that there is an earthquake or something similar, what do we do with such walls? They fall on the tenants before they can escape from the apartment.

Then, she wanted to take the cloths to the bathroom, in the bathroom what else could she find, a double Cheeseburger sandwich, forgotten there for a month, but in almost perfect condition. There's no way it's edible anymore, but it looks amazingly good. There are also packaging from cordon bleu, apple pie from Hornbach, Austrian ham (the tastiest ham for builders), Martinel sausages, it seems that people prefer German quality in the food they eat, it's just an observation.

But these site engineers are a bit sleepy, because they forgot their mechanical pencils, notebooks, no one knows how many pens around the house. It suits Cecilia, they will serve her very well to put grades of four and two, because that's all her heart allows. Whoever manages to get a seven on her tests really knows some English. But she doesn't think she is demanding, she believes that the effort must come from both directions, not just one giving, the other receiving. In addition, she believes that she facilitates learning very well, but she is a little unsure about this ability of hers, she wants to convince herself by reading the children's tests. She appears to be cold-hearted, but deep inside there is a warm, sensitive, even childish heart hidden. Out of too much desire to be a child, she doesn't get upset, she even laughs when she sees the table in the living room, the same old table from her grandparents' apartment. How scribbled, drawn with crayons, colored pencils, watercolors it remained from the time when her son was about 2-3 years old. When unpacking she sees his coloring books from previous years, she sees how clumsily, yet adorably, he colored every character, every house, every detail in the pictures, how well he got to coloring along the way. She also doesn't leave out the cards with messages, which he received when he was older, about 5 years old. There were sentences that he should have completed, such as: "If I had a flower, I would give it to her...", If I were to thank my mother, I would do it because.. ." short texts of gratitude, a Christmas present from an aunt.

Beautiful memories, however the surprises in the apartment do not stop here, but they continue. The parquet floor creaks every time Cecilia steps on it. On similar musical notes, the doors also creak when she opens them. The drawers fall out of the nightstand, the only nightstand in their bedroom. What can we say about the child's room? All the boxes in which they store their toys are slammed on top of each other, and it is also indescribably cold. In all the rooms, the temperature is average, only in her son's room it is unbearably cold. The window was double-glazed, but it was not fixed well, there is also a layer of thermal insulation missing.

Cecilia alerted, what will she do with her son who regardless of anything keeps getting sinus infections and has to deal with his nose quite often, because he takes after her? She ordered a hooded bathrobe for him to wear all the time, including while sleeping.

The ceiling light also gives a disco light, because it's always flickering, it's a bit annoying for writing, reading or cutting toenails, but as a room light, it's good as it is, for now. In the future, she will purchase a chandelier with a cooler light because he has a cherry uniform and doesn't like how cherry looks in yellow light. He likes purple, on the other hand, and if the light is blue, the uniform will look purple, which he would find fascinating, that it would be a much more interesting, visually pleasing uniform than the one he had been used to for so long years.

Summarizing everything that the builders managed to do until the moment of moving Cecilia into the apartment, there were many surprises, and mud on the floor in every room, food scraps, forgotten objects, but it is a livable apartment, it is warm enough, in some rooms, the TV, the refrigerator, the internet work, and we hope they will continue to work, that the connection is not gone, as the wind blows in November, everything breaks down, and the tenants who have it broken down are to blame because the wires are old, that they are thermosensitive, that they are a bunch of technical details that make us cringe, don't make sense, complicate our lives, and it would be important to have access to everything as long as they pay the full price, not half or a quarter of it. Why should the child get bad grades because he didn't finish his baccalaureate essay until two o'clock in the morning, why should he have spoiled food in the refrigerator, because the electricity is not working constantly, the food in the refrigerator is taken and stinks, the child eats it and then needs to be exempted from school or from meditations under the reason that he cannot present himself under such conditions? Why should he have to make up those hours? Did he miss them on purpose? Did he intentionally not do what others expected him to do, or did he have no way? Yes, better tell us who seeks to judge others who have not. Nowadays, not having equals not being able to.

There are few who can really understand, sit and analyze situations. The have-nots must have the same chance at everything as the ones who have. This should not become an obstacle. If he wants to be admitted to the Faculty of Biology and his internet connection fails, how can he consult specialized treatises? Parents must take care of the child's need for knowledge and fulfillment. Parents take care, that's not the problem. The problem starts with who knew so well how to set everything up in the first place. Cecilia, if you care about your child's future, deprive him of some excuses (who apologizes, accuses himself), explanations "too simple maybe" not digested by anyone, which he will end up giving years and years later. Do him a favor and move him to a city with more possibilities, don't let him get stuck in situations he'll end up regretting at some point.

PROLOG

Umbra unui nume vechi

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

Dar unele nume au rămas.

Unul dintre acestea era Spartacus.

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

Era anul 18—.

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

Bunicul său îl privi îndelung.

— Cum îl veți numi?

Tatăl copilului tăcu.

Mama îl ținea la piept.

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

— Cristianus, spuse el.

— Cristianus?

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

Apoi se opri.

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

Tatăl îl privi.

— Spartacus?

Bătrânul încuviință.

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

Afară, vântul urla.

În biserică, candela continua să ardă.

Copilul încetă să plângă.

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

Cristianus Ferox.

---

CAPITOLUL I

Copilul din satul dintre munți

Satul se numea Valea Luminii.

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

Vara, pășunile erau verzi.

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

În centrul lui se afla biserica.

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

Cristianus crescuse privind-o.

De mic copil era diferit de ceilalți.

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

Ci pentru că întreba mereu.

— De ce?

De ce răsare soarele?

De ce oamenii se ceartă?

De ce există războaie?

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

De ce trebuie omul să ierte?

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

Bunicul ținea în mână o carte veche.

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

Bătrânul ridică privirea.

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

— Și ce a fost cu adevărat?

Bunicul închise cartea.

— A fost un om care a vrut să fie liber.

Cristianus tăcu.

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

— Cum?

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

Cristianus privi focul.

— Atunci care este adevărata libertate?

Bătrânul făcu semnul crucii.

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

---

CAPITOLUL II

Strămoșul și sabia

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

Căuta o lampă veche.

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

Era acoperit de praf.

Pe capac era sculptată o cruce.

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

Bătrânul veni încet.

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

— Unde l-ai găsit?

— Aici.

Bătrânul rămase nemișcat.

— Nu trebuia să-l vezi încă.

— De ce?

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

Nu era împodobită cu aur.

Era simplă.

Lama purta urmele timpului.

Cristianus o privi.

— A cui este?

— A fost transmisă din generație în generație.

— A lui Spartacus?

Bătrânul clătină din cap.

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

Cristianus întinse mâna.

— Pot s-o ating?

Bunicul încuviință.

Tânărul luă sabia.

Era grea.

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

— Atunci pentru ce?

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci să alegi crucea.

---

CAPITOLUL III

Străinul

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

Calul era obosit.

Haina călătorului era ruptă.

La brâu purta un mic medalion.

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

— Ești străin?

— Da.

— De unde vii?

Omul îl privi atent.

— Dinspre răsărit.

— Și unde mergi?

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

Cristianus se încruntă.

— Mănăstirea aceea este părăsită.

Străinul zâmbi.

— Așa spun oamenii.

— Și nu este adevărat?

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

Tânărul tresări.

— De unde îmi știi numele?

Străinul nu răspunse.

Se urcă pe cal.

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

Tânărul o prinse.

Pe ea era desenată o cruce.

Sub cruce se afla o inscripție:

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

Cristianus privi în urma călărețului.

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

---

CAPITOLUL IV

Chemarea

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

— Ce ai?

Tânărul îi povesti tot.

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

— Ce este?

— O hartă.

Cristianus deschise manuscrisul.

Era desenată o parte din munți.

Pe hartă apărea o cetate.

Deasupra ei era scris:

CETATEA SFINTEI LUMINI.

— Există?

— Odinioară a existat.

— Și acum?

Părintele Nicolae îl privi.

— Poate că există încă.

— Trebuie să merg acolo.

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

— Atunci de ce?

Preotul îi răspunse:

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

Cristianus își plecă privirea.

— Voi pleca.

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

— Ci prin suflet?

Preotul zâmbi.

— Ai început să înțelegi.

---

CAPITOLUL V

Călătoria

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

Sabia rămăsese acasă.

Nu pentru că se temea de ea.

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

— Așteaptă!

Se întoarse.

Era un tânăr de aceeași vârstă.

Avea părul negru și purta un toiag.

— Cine ești?

— Matei.

— Unde mergi?

— Oriunde mă duce drumul.

Cristianus zâmbi.

— Nu este un răspuns.

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

Cei doi râseră.

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

O fată curajoasă numită Ana.

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

Călătorii Luminii.

---

CAPITOLUL VI

Pădurea fără ecou

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

— De ce? întrebă Ana.

Călugărul Ilarion răspunse:

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

— Oamenii le ascund.

În aceeași noapte, auziră pași.

Cristianus se ridică.

— Cine este acolo?

Nimeni nu răspunse.

Se auziră din nou pașii.

Apoi o voce:

— Întoarceți-vă!

Damian puse mâna pe arma sa.

Cristianus ridică mâna.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu știm cine este.

Din întuneric apăru un bătrân.

— Căutați cetatea.

Nu era o întrebare.

— Da, răspunse Cristianus.

Bătrânul îi privi.

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

— Ce se află acolo?

— Frica voastră.

Apoi dispăru între copaci.

---

CAPITOLUL VII

Valea fricii

Valea era acoperită de ceață.

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

Matei își văzu casa arzând.

Ana își văzu familia plecând.

Damian își văzu trecutul.

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

— Cristianus!

Tânărul se apropie.

— Bunicule?

Chipul bătrânului era trist.

— Întoarce-te.

— De ce?

— Pentru că vei pierde tot.

Cristianus făcu un pas.

Apoi se opri.

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

Cristianus își făcu semnul crucii.

— Nu te voi urma.

Imaginea dispăru.

Ceața începu să se ridice.

În fața lor apăru drumul.

Ilarion zâmbi.

— Frica poate fi puternică.

Cristianus răspunse:

— Dar nu trebuie să ne conducă.

---

CAPITOLUL VIII

Cetatea Sfântă

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

În spatele ei se ridicau ziduri.

Cetatea exista.

Era magnifică.

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

Pe ziduri se vedeau cruci.

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

Deasupra porții era scris:

„Adevărul este lumină.”

Poarta se deschise.

Un călugăr îi întâmpină.

— Cristianus Ferox.

Tânărul rămase nemișcat.

— Mă cunoașteți?

— Te așteptam.

— De când?

— De mulți ani.

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

Călugărul zâmbi.

— Nu pe tine te așteptam.

Cristianus nu înțelese.

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

---

CAPITOLUL IX

Manuscrisul

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

Pereții erau plini de manuscrise.

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

Citi despre Spartacus.

Despre generațiile care au urmat.

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

Și, la sfârșit, găsi numele său.

Cristianus Ferox.

— Cum este posibil?

Călugărul Ilarion răspunse:

— Nu este scris destinul tău.

— Atunci ce este?

— O avertizare.

În manuscris era scris:

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

Cristianus închise cartea.

— Și ce trebuie să fac?

Călugărul răspunse:

— Asta numai tu poți hotărî.

---

CAPITOLUL X

Întoarcerea umbrei

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

Nu era sărbătoare.

Era primejdie.

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

Un grup de oameni se apropia.

Damian privi zidurile.

— Sunt mulți.

Cristianus întrebă:

— Cine sunt?

Un călugăr răspunse:

— Oameni care caută manuscrisul.

— De ce?

— Pentru puterea lui.

Cristianus strânse crucea în palmă.

— O carte nu dă putere.

Ilarion îl privi.

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

Cristianus răspunse:

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

---

CAPITOLUL XI

Noaptea cetății

Noaptea fu lungă.

Oamenii cetății se adunară împreună.

Nu pentru cucerire.

Nu pentru răzbunare.

Ci pentru apărare.

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

Nu ca simbol al urii.

Ci ca simbol al responsabilității.

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

Cetatea rămăsese în picioare.

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

---

CAPITOLUL XII

Drumul spre casă

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

— Unde trebuie dusă?

Cristianus privi spre munți.

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

Și astfel începu drumul spre casă.

Dar nu mai era copilul care plecase.

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

---

EPILOG

Numele care a rămas

Anii trecură.

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

Dar nu ca un cuceritor.

Oamenii îl numeau:

„Purtătorul Luminii.”

A construit școli.

A ajutat biserici.

A ridicat case pentru cei săraci.

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

Sub ea a fost scris:

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

Ea continuă peste veacuri.

Nu prin sânge.

Nu prin război.

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

Un copil îl întrebă:

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

Bătrânul zâmbi.

— De multe ori.

— Și atunci cum ai fost curajos?

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

— Atunci ce înseamnă?

Bătrânul răspunse:

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

Clopotul începu să bată.

Soarele cobora după munți.

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

Cristianus își făcu semnul crucii.

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

Un om dintr-un alt veac.

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

Cristianus zâmbi.

Apoi șopti:

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

Iar clopotul bătu din nou.

Sfârșit.