DIALOG CU FIUL MEU - continuare-

Speranța , este o vorbă ce zboară,

Se înalță spre cerul senin

Speranța -i visul ce doare

Când viata-i amară,un chin.

Speranța-i iluzie dragă

În negura zilelor grele

E ramura de măslin ce aleargă

Lumea de păcate să spele.

Speranța-i fata morgană

Șireată precum o nălucă

Uitându-ți viața sărmană

Te mângăi cu singura-i clipă.

Această frumoasă cu ochii de stele

Se pierde în vânturi rebele.

Viața își pierde culoarea

Și plânge în noi disperarea.

Nu te-am văzut, multă vreme,

Doar colegă,prietenă de anturaj

Nu lăsai mingea nejucată

O oboseai și tu cu mult curaj.

La școală ți se spunea, e una

Căruia, nu-i place bârfa și minciuna,

E sinceră, prietenoasă și bătăioasă,

S-o calci pe bombeu, nu se lasă.

După -bac-ne-am risipit, alt început,

Tânjeam după jocurile copilăriei noastre,

Mingea, mă chema mereu la joc,

Amintirea ta îmi aducea mereu, noroc.

Câțva ani, te-am purtat mereu în valiză

Nici măcar o fotografie, cu tine nu am,

M-am legat de fotbal, ca ștecherul de priză,

Dar, nici-o veste despre tine n-am.

M-am întors acasă, gata îndrăgostit,

Te-am găsit iubit-o, boboc îmbobocit,

Mi-a fost dor, iubito, vremea-i de cules 

Încă din copilărie, gândul te-a ales !

Dragii mei prieteni, tuturor vă mulțumesc din suflet

pentru urările transmise. Cu această ocazie și eu vă 

doresc - și bine ar fi ca un miracol să se întâmple-

cele rele să se spele...să fie sănătate, sănătate, 

sănătatea-i mai bună decât toate....T.A.D. 

     Vremurile grele, crează oameni puternici,

     Vremurile  ușoare, crează  oameni slabi,

     Oamenii puternici, crează vremuri ușoare, 

     Oamenii slabi, crează vremuri grele!

          ȘEICUL RASHID- fondatorul  Dubaiului.

Citesc întâmplări cu părinți în neputință.

Durerea cea mare este că rămân singuri, părăsiți, 

copii îi uită, Această uitare vine odată cu căsătotia.

     Aici un rol îl au NORA și SOACRA. ele pot aduce 

liniștea și armonia în familie, iar NEPOȚII cireașa de pe tort. 

     Nu aroganță sau ură între noră și soacră !

Te-ai  dus iubirea mea departe,

Luându-mi  inima zălog

Pe unde oare te port pașii,

Și spre  ce clipă ....de noroc?

Te văd pe întinderi  mari de apă 

Trăind din amintiri și vise,

Doarr valurile îți sunt aproape

Și toate gândurile ucise....

Aproape sunt și eu mereu

Te urmăresc pe-al hărții drum

Mă rog la bunul Dumnezeu 

Și-ți  sărut ochii din album.     

Articolul 451 — Respectarea poruncilor lui Dumnezeu

(1) Creștinul este chemat să își întemeieze viața morală pe iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

(2) Cele Zece Porunci reprezintă un reper fundamental al moralei biblice.

(3) Respectarea poruncilor trebuie să fie însoțită de credință, responsabilitate și iubire.

Articolul 452 — Prima poruncă

(1) Creștinul este chemat să Îl recunoască pe Dumnezeu ca Dumnezeu și să nu pună alți dumnezei înaintea Lui.

(2) Credința creștină este monoteistă.

(3) Această convingere nu justifică persecutarea persoanelor de alte religii.

Articolul 453 — A doua poruncă

(1) Creștinul este chemat să nu își facă idoli și să nu transforme lucrurile create în dumnezei.

(2) Bunurile materiale, banii și puterea nu trebuie să devină obiecte ale unei iubiri absolute.

(3) Dumnezeu trebuie să rămână centrul vieții spirituale creștine.

Articolul 454 — A treia poruncă

(1) Numele lui Dumnezeu trebuie rostit cu respect.

(2) Credinciosul trebuie să evite folosirea numelui lui Dumnezeu în mod mincinos sau pentru manipulare.

(3) Jurămintele și declarațiile religioase trebuie făcute cu responsabilitate.

Articolul 455 — A patra poruncă

(1) Părinții trebuie respectați.

(2) Copiii sunt chemați să își cinstească părinții.

(3) Respectul față de părinți nu justifică abuzul asupra copilului.

Articolul 456 — A cincea poruncă

(1) „Să nu ucizi” reprezintă un principiu fundamental al respectului pentru viață.

(2) Viața omului trebuie protejată.

(3) Ura, răzbunarea și violența nu trebuie transformate în justificări ale omorului.

Articolul 457 — A șasea poruncă

(1) Fidelitatea și curăția morală trebuie respectate.

(2) Persoana nu trebuie tratată ca obiect al dorinței altuia.

(3) Exploatarea sexuală și constrângerea sunt incompatibile cu demnitatea umană.

Articolul 458 — A șaptea poruncă

(1) „Să nu furi” exprimă obligația de a respecta proprietatea altuia.

(2) Creștinul trebuie să fie cinstit în relațiile materiale.

(3) Furtul și înșelăciunea sunt condamnate.

Articolul 459 — A opta poruncă

(1) Creștinul este chemat să spună adevărul.

(2) Mărturia mincinoasă și acuzațiile false trebuie evitate.

(3) Adevărul trebuie spus cu responsabilitate și fără intenția de a răni gratuit.

Articolul 460 — A noua poruncă

(1) Creștinul este chemat să își păstreze curăția inimii și respectul față de familia aproapelui.

(2) Dorința de a lua ceea ce aparține altuia nu trebuie încurajată.

(3) Fidelitatea și autocontrolul trebuie cultivate.

Articolul 461 — A zecea poruncă

(1) Creștinul este chemat să nu râvnească bunurile aproapelui.

(2) Invidia și lăcomia trebuie combătute.

(3) Recunoștința și mulțumirea trebuie cultivate.

Articolul 462 — Cea mai mare poruncă

(1) Iisus Hristos învață că cea dintâi și cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu.

(2) Creștinul este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din tot cugetul.

(3) Iubirea față de Dumnezeu trebuie să se reflecte în viața omului.

Articolul 463 — Iubirea aproapelui

(1) Creștinul este chemat să își iubească aproapele ca pe sine însuși.

(2) Iubirea aproapelui înseamnă respect, ajutor, milă și responsabilitate.

(3) Violența și ura sunt incompatibile cu această poruncă.

Articolul 464 — Porunca iubirii vrăjmașilor

(1) Creștinul este chemat să nu răspundă răului prin rău.

(2) Iubirea vrăjmașului presupune renunțarea la răzbunare și ură.

(3) Iubirea nu înseamnă acceptarea abuzului sau renunțarea la protecția împotriva pericolului.

Articolul 465 — Regula de aur

(1) Creștinul este chemat să facă altora ceea ce dorește să i se facă lui.

(2) Această regulă trebuie aplicată în familie, Biserică și societate.

(3) Respectul trebuie oferit înainte de a fi cerut.

Articolul 466 — Fericirile

(1) Învățătura Fericirilor trebuie să constituie un reper al vieții creștine.

(2) Sunt încurajate smerenia, mila, curăția inimii, dreptatea și făcătorii de pace.

(3) Creștinul este chemat să urmărească nu numai succesul exterior, ci și transformarea interioară.

Articolul 467 — Milostenia

(1) Creștinul este chemat să îi ajute pe cei aflați în nevoie.

(2) Milostenia trebuie făcută fără dispreț.

(3) Ajutorul oferit aproapelui trebuie să urmărească binele acestuia.

Articolul 468 — Rugăciunea

(1) Creștinul are dreptul și libertatea de a se ruga.

(2) Rugăciunea trebuie să fie însoțită de responsabilitate și fapte bune.

(3) Rugăciunea nu trebuie folosită pentru a justifica răul făcut altora.

Articolul 469 — Postul

(1) Postul reprezintă, în tradițiile creștine, un exercițiu spiritual.

(2) Postul trebuie practicat cu discernământ și responsabilitate.

(3) Nimeni nu trebuie obligat prin violență să postească.

Articolul 470 — Iertarea

(1) Creștinul este chemat să ierte greșelile aproapelui.

(2) Iertarea nu înseamnă ascunderea unei infracțiuni.

(3) Victima are dreptul la protecție și dreptate chiar și atunci când alege să ierte.

Articolul 471 — Adevărul

(1) Adevărul trebuie respectat.

(2) Minciuna folosită pentru manipulare, fraudă sau distrugerea reputației altuia este condamnată.

(3) Adevărul trebuie însoțit de iubire și responsabilitate.

Articolul 472 — Smerenia

(1) Creștinul este chemat să evite mândria și disprețul față de ceilalți.

(2) Funcția, averea și puterea nu trebuie să determine omul să creadă că este superior tuturor.

(3) Smerenia nu înseamnă acceptarea abuzului.

Articolul 473 — Pacea

(1) Creștinul este chemat să fie făcător de pace.

(2) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.

(3) Răzbunarea și ura trebuie respinse.

Articolul 474 — Porunca supremă a iubirii

(1) Întreaga viață morală creștină trebuie orientată spre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

(2) Iubirea adevărată nu înseamnă aprobarea răului.

(3) Iubirea trebuie să fie unită cu adevărul, dreptatea și responsabilitatea.

Articolul 475 — Principiul fundamental creștin

(1) Dumnezeu trebuie iubit, iar aproapele trebuie respectat și iubit.

(2) Nicio poruncă creștină nu trebuie interpretată ca justificare pentru omor, tortură, violență, abuz, ură sau răzbunare.

(3) Credința creștină trebuie să fie mărturisită prin adevăr, iubire, fapte bune, iertare, dreptate și pace.

PROLOG

În vremea clopotelor și a drumurilor lungi

În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.

Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:

era bun la inimă,

era foarte curios,

și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.

Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:

— Ion, ai dormit bine?

Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.

Ion nu era bogat și nici puternic.

Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.

Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.

Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.

Dang! Dang! Dang!

Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.

Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.

Ion se apropie.

— Pace ție!

— Pace și ție! răspunse străinul.

— Ești pierdut?

— Puțin.

Ion zâmbi.

— Atunci ai noroc.

— De ce?

— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.

Străinul râse.

— Și dacă tu ești pierdut?

Ion rămase câteva clipe pe gânduri.

— Atunci suntem doi.

Străinul întinse mâna.

— Mă numesc Yusuf.

— Ion.

— Sunt călător.

— Și eu.

Yusuf se uită la el.

— Tu?

— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.

Yusuf izbucni în râs.

— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.

Ion îl bătu prietenește pe umăr.

— O să te obișnuiești.

Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.

---

CAPITOLUL I

Străinul de la mănăstire

Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.

Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.

— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.

— Vă mulțumesc, părinte.

Yusuf privi icoanele.

— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.

— Atunci vei fi primit ca un oaspete.

Ion zâmbi.

— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?

Părintele Teofan îl privi.

— Poți.

— Tot?

— Tot.

— Și turnul?

— Da.

— Și pivnița?

— Da.

— Și cămara?

Părintele se opri.

— De ce vrei să-i arăți cămara?

Ion răspunse foarte serios:

— Pentru cultură.

Yusuf izbucni în râs.

Părintele clătină din cap.

— Du-te, Ion.

Ion îl luă pe Yusuf.

— Ai auzit? Avem binecuvântare.

— Pentru ce?

— Pentru cămară.

---

După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.

Yusuf privi icoanele cu atenție.

— Sunt foarte frumoase.

— Da.

— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?

Ion deveni serios.

— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.

Yusuf dădu din cap.

— Înțeleg.

În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.

— Priviți icoana Sfântului Nicolae.

Cei doi se apropiară.

Părintele observă ceva.

— Asta nu era aici.

În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.

Era aproape ascunsă.

Ion se apropie.

— Ce scrie?

Părintele citi:

„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”

Ion se uită la Yusuf.

Yusuf se uită la Ion.

— Eu sunt omul răsăritului?

Părintele nu răspunse.

Ion ridică mâna.

— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?

Părintele zâmbi.

— Poate.

Ion oftă.

— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?

---

CAPITOLUL II

Harta din clopotniță

Părintele Teofan îi conduse în turn.

Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.

Ion suflă praful de pe ea.

— Hapciu!

Yusuf râse.

— Ai trezit cutia.

— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.

Deschiseră cutia.

Înăuntru era o hartă.

Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.

În partea de jos scria:

„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”

Yusuf privi harta.

— Este o hartă veche.

— Foarte veche, spuse părintele.

Ion întrebă:

— Și ce trebuie să facem?

— Să aflați unde duc cele trei clopote.

Ion privi harta.

— Părinte...

— Da?

— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?

Părintele începu să râdă.

— Nu.

— Am încercat.

---

CAPITOLUL III

Plecarea

A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.

Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.

— Luați-o cu voi.

Ion o primi cu respect.

— Vă mulțumim, părinte.

— Aveți grijă unul de altul.

— Vom avea.

— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.

Yusuf răspunse:

— Nu ne vom lăsa.

Ion tăcu.

Părintele îl privi.

— Ion?

— Da?

— Ai înțeles?

— Da.

— Bine.

Ion se uită la sacul cu merinde.

— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?

Părintele izbucni în râs.

— Mergi, fiule.

---

CAPITOLUL IV

Calul împărătesc

La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.

Unul era alb și liniștit.

Celălalt era maro și foarte încăpățânat.

Ion îl privi.

Calul îl privi.

Ion făcu un pas înapoi.

— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.

— De ce?

— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.

— Poate chiar știe.

— Atunci este periculos.

Yusuf începu să râdă.

Porniră.

După o vreme, calul lui Ion se opri.

Ion trase de frâu.

— Hai!

Calul nu se mișcă.

— Hai!

Nimic.

Yusuf strigă:

— Ce faci?

— Îl conving.

— Cum?

— Vorbesc cu el.

Yusuf se uită la Ion.

— Și înțelege?

— Până acum nu.

Ion îi șopti calului:

— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.

Calul porni imediat.

Yusuf râse.

— Deci ai găsit metoda.

Ion zâmbi.

— Toți avem un punct slab.

---

CAPITOLUL V

Hanul celor trei clopote

Spre seară, ajunseră la un han.

Deasupra porții erau trei clopote.

Ion sări de pe cal.

— Yusuf!

— Ce?

— Uite!

— Cele trei clopote.

— Exact!

Intrară în han.

Hangioaica îi privi atent.

— Sunteți călători?

— Da.

— Ce căutați?

Ion răspunse:

— O carte veche.

Femeia tăcu.

— Cine v-a trimis?

— Părintele Teofan.

Femeia își schimbă expresia.

— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.

— Pe cine?

— Pe bătrânul Ilie.

— Unde este?

— În grajd.

Ion se uită la Yusuf.

— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?

---

CAPITOL VI

Bătrânul Ilie

Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.

Când văzu harta, se ridică.

— De unde aveți asta?

— De la mănăstire.

Ilie oftă.

— Credeam că nu va mai veni nimeni.

Yusuf întrebă:

— Ce știți despre hartă?

— Știu că duce spre o cetate veche.

— Și cheia?

Ilie scoase o cutie.

În ea se afla o cheie.

— Aceasta este prima.

Ion o privi.

— Și celelalte?

— Una este ascunsă în munți.

— Iar a treia?

— Într-o cetate părăsită.

Ion oftă.

— Nu putea fi una lângă fântână?

Ilie râse.

— Nu.

— Am întrebat.

---

CAPITOL VII

Furtuna

A doua zi, cei doi porniră spre munți.

Pe la prânz, cerul se întunecă.

Vântul începu să sufle.

— Vine furtuna! strigă Yusuf.

— O văd!

— Trebuie să găsim adăpost!

— Unde?

— Nu știu!

— Atunci suntem în aceeași situație!

Ploaia începu.

Cei doi găsiră o peșteră.

Intrând, Yusuf aprinse o torță.

Pe pereți erau picturi vechi.

Cruci.

Clopote.

Și un drum desenat.

Ion se apropie.

— Yusuf...

— Da?

— Cred că am găsit următorul indiciu.

În acel moment se auzi un zgomot.

Ion încremeni.

— Ce a fost?

Zgomotul se auzi din nou.

— Urs? întrebă Ion.

— Nu.

— Lup?

— Nu.

Din întuneric apăru un călugăr.

Ion sări înapoi.

— Maica Domnului!

Călugărul îl privi calm.

— Pace vouă.

Ion puse mâna pe inimă.

— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!

Călugărul începu să râdă.

---

CAPITOL VIII

Călugărul Damian

Călugărul se numea Damian.

Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.

— Știu legenda cărții, spuse el.

Yusuf îl întrebă:

— Unde este?

— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.

Ion oftă.

— Iar nu este aur.

— Nu.

— Bănuiam.

Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.

Acolo se afla o ușă de piatră.

Pe ușă erau trei semne:

clopotul, crucea și steaua.

— Aveți nevoie de trei chei.

Ion scoase cheia de la Ilie.

— Una o avem.

Damian dădu din cap.

— A doua este în cetatea veche.

— Și a treia?

— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.

Ion privi harta.

— Și unde este acel loc?

Damian arătă spre vale.

— La răscrucea celor trei drumuri.

Ion zâmbi.

— Asta chiar pare ușor.

Yusuf îl privi.

— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.

Ion oftă.

— Nu mai spune asta.

---

CAPITOL IX

Răscrucea

A doua zi, ajunseră la o răscruce.

Trei drumuri.

Unul spre nord.

Unul spre sud.

Unul spre munți.

Ion scoase harta.

— Și acum?

Yusuf arătă spre nord.

— Nord.

Ion arătă spre sud.

— Sud.

Se uitară unul la altul.

— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.

— Eu.

— De ce?

— Pentru că am zis primul.

— Asta nu este logică.

— Este logică românească.

Au ales drumul din mijloc.

După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.

Yusuf se uită la Ion.

Ion se uită la Yusuf.

— Nu spune nimic.

— Nu spun.

— Bine.

— Dar ai ales tu drumul.

— Știu.

---

CAPITOL X

Cetatea părăsită

După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.

Ajunseră la o cetate veche.

Zidurile erau înalte.

Poarta era deschisă.

— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.

— De ce?

— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.

Ion se uită la poartă.

— Poate au uitat să o închidă.

— Acum o mie de ani?

Ion tăcu.

— Bun argument.

Intrară.

În centrul cetății era o capelă veche.

Pe altar se afla o stea de piatră.

Yusuf o ridică.

Dedesubt era cheia.

— Am găsit-o!

În acel moment, se auziră pași.

Ion se întoarse.

La intrare se aflau trei oameni.

Era o ceată de tâlhari.

Conducătorul lor strigă:

— Dați-ne harta!

Ion șopti:

— Yusuf.

— Da?

— Am o idee.

— Care?

— Fugim.

— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.

---

CAPITOL XI

Urmărirea

Cei doi alergară spre cai.

Tâlharii îi urmăreau.

Ion urcă pe cal.

Yusuf urcă și el.

— Pleacă!

Caii porniră.

Drumul cobora printre stânci.

— Mai repede! strigă Yusuf.

— Încerc!

— De ce mergi atât de încet?

— Pentru că al meu este cal creștin!

— Ce înseamnă asta?

— Merge numai dacă are voie!

Yusuf începu să râdă.

Tâlharii se apropiau.

Ion observă un pod vechi.

— Yusuf!

— Ce?

— Podul!

— Trebuie să trecem!

Trecură.

Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.

Tâlharii se opriră.

Ion răsuflă ușurat.

— Slavă lui Dumnezeu!

Yusuf zâmbi.

— Am scăpat.

Ion scoase harta.

— Și avem cheia.

— Atunci să mergem.

---

CAPITOL XII

Ultima cheie

Se întoarseră la mănăstirea din munți.

Călugărul Damian îi aștepta.

— Ați găsit cheia?

Yusuf o ridică.

— Da.

— Atunci mai aveți nevoie de ultima.

Ion întrebă:

— Unde este?

Damian zâmbi.

— La mănăstirea voastră.

Ion făcu ochii mari.

— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?

— Da.

Ion se așeză pe o piatră.

— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.

Yusuf râse.

---

CAPITOL XIII

Întoarcerea la Sfântul Nicolae

Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.

— V-ați întors.

— Da, părinte.

— Ați găsit cheia?

Ion se uită la el.

— Părinte...

— Da?

— Dumneavoastră știați unde este?

Părintele zâmbi.

— Da.

Ion rămase fără cuvinte.

Yusuf râse.

— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.

— Părinte!

Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.

— A treia cheie.

Ion aproape că se prăbuși.

— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!

— Știu.

— Și cheia era aici?!

— Da.

Ion se uită spre cer.

— Doamne, dă-mi răbdare.

Yusuf îl bătu pe umăr.

— Măcar am avut aventură.

Ion zâmbi.

— Asta este adevărat.

---

CAPITOL XIV

Camera ascunsă

Cei trei merseră în biserică.

Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.

Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.

Ion privi cele trei chei.

— Acum?

— Acum.

Prima cheie.

Clic.

A doua.

Clic.

A treia.

Clic.

Ușa se deschise.

Înăuntru era o cameră mică.

Pe o masă de piatră se afla o carte veche.

Coperta era simplă.

Avea o cruce.

Yusuf se apropie.

— Aceasta este cartea?

— Da.

Ion se uită în jur.

— Și unde este aurul?

Părintele îl privi.

— Ion...

— Glumeam.

Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.

Yusuf citi cu atenție.

Ion deveni liniștit.

— Atâta drum pentru asta...

Părintele Teofan răspunse:

— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.

Ion dădu din cap.

— Acum înțeleg.

Yusuf zâmbi.

— Și eu.

---

CAPITOL XV

Ultima aventură

Credeau că aventura se terminase.

Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.

Dang!

Ion se ridică din pat.

— Yusuf!

— Ce este?

— Clopotul!

— Poate bate vântul.

Dang!

— Nu bate vântul, spuse Ion.

Părintele Teofan intră.

— Ce se întâmplă?

Cei trei merseră spre clopotniță.

Acolo găsiră o ușă deschisă.

Înăuntru era un băiat speriat.

Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.

Ion îl privi.

— Pentru asta am venit?

Băiatul spuse:

— Mielul meu a intrat aici.

Yusuf începu să râdă.

— Aventura continuă.

Ion oftă.

— Să găsim mielul.

După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.

Ion îl scoase.

— Iată-l!

Băiatul îl luă în brațe.

— Mulțumesc!

Părintele Teofan zâmbi.

— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.

Ion zâmbi.

— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.

Yusuf râse.

— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.

---

EPILOG

Prietenia

Au trecut anii.

Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.

Ion a rămas în sat.

Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.

Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.

Ion îl aștepta la poartă.

— Yusuf!

— Ion!

Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.

— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.

— Da.

— De mănăstire?

— Da.

— De mine?

Yusuf zâmbi.

— Și de tine.

Ion se lumină.

— Dar de halva?

Yusuf începu să râdă.

— Mai ales de halva.

Ion scoase imediat o pungă.

— Știam eu!

Părintele Teofan îi privea de la fereastră.

Clopotele începură să bată.

Dang! Dang! Dang!

Yusuf privi mănăstirea.

— Am venit aici ca străin.

Ion îi răspunse:

— Dar ai plecat ca prieten.

Yusuf zâmbi.

— Asta este adevărata comoară.

Ion dădu din cap.

— Da.

Se făcu liniște.

Apoi Ion întrebă:

— Mergem să mâncăm?

Yusuf începu să râdă.

— Știam că vei întreba.

— După atâtea aventuri, merităm.

— Ce avem?

Ion zâmbi larg.

— Pâine, brânză, miere...

Yusuf completă:

— Și halva.

— Exact!

Cei doi intrară în mănăstire.

Clopotele continuau să răsune peste dealuri.

Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.

Nu aurul fusese comoara.

Nu cartea.

Nu cheile.

Nu cetatea.

Comoara fusese prietenia.

Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.

Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.

Se uită spre cer.

— Slavă lui Dumnezeu!

Yusuf zâmbi.

— Amin.

Din clopotniță se auzi încă o dată:

Dang! Dang! Dang!

Ion ridică punga cu halva.

— Și slavă pentru asta!

Yusuf izbucni în râs.

Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.

Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.

SFÂRȘIT

---

MORALA

Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.

Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.

Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

La ficción de Roald Dahl en la vida real

El cuento infantil Matilda de Roald Dahl también tiene una pizca de verdad. El retrato de Matilda (con ligeras desviaciones del Matilda reflejado en sus escritos) existe en la vida cotidiana. Esa persona estaba haciendo permutaciones, logaritmos, ecuaciones de no sé qué grado, cálculos a la potencia de 1000 sin usar la función calculadora del teléfono, leyendo desde los 4 años, viendo sus propios intereses y pasiones mientras su hermana mayor se estaba pintando las uñas, y su hermano estaba viendo un partido de fútbol de no sé qué equipo argentino, si su padre la subestimaba, untaba el forro de la campera que más usaba con antitranspirante roll-on, sabía en cuanto tiempo se acabarían todos los cereales de su plato, también sabía quién le abastecería y antes de que se acabaran, siempre elegía leche de la misma empresa (porque solo le gustaba esa), también podía saberlo por las miradas cuánto servir para no inundar el mantel, sabía cómo no hacerse reír en los bailes al pisar el pie de su pareja, sabía cuándo iba a llover con mucha mayor precisión que la aplicación AccuWeather, sentía cuando fue rechazada o aceptada por los de lo juro, muchas veces se sintió incomprendida, aunque entendía a todos todo el tiempo, sabía cuáles eran los motivos y miedos de todos, sabía no dejarse inferior, sabía luchar por sus derechos. , por la justicia y la verdad. Para ella, siempre importó lo que era justo. Siempre ha sido una persona tranquila y con los pies en la tierra, pero igualmente divertida. Cantando el esfuerzo de todos, nadie quedó agraviado ni ignorado.

Vio las intenciones de cada uno, lo que anima a cada hombre, lo que le vigoriza, lo que le deprime o le cansa. Sabía en quién confiar y quién la habría decepcionado en una situación más compleja. Cam casi podía imaginar qué esperar de cada uno, cómo reaccionarían, qué los haría cooperar o rechazar la idea de cooperación, cómo hablarían con cada uno individualmente. Nadie podía sorprenderla con nada, ella conocía la mayoría de las situaciones que podían surgir en el camino.

Podía ver la belleza natural de las personas, no la belleza artificial, que se maquillaban, que se pintaban los labios, que se creaban un volumen abundante en el pelo o que estaban en el gimnasio trabajando en todos sus grupos de músculos. No, nada de eso, ella apreciaba a las personas por lo que eran, no por lo que querían parecer. No necesitaba cosméticos innecesarios, la naturalidad era lo más real, por eso era hermosa. Lo más especial de ella era el hecho de que valoraba a las personas por lo que eran, no necesariamente por lo que ofrecerían o demostrarían. Todo esto sucedió porque veía a las personas desde todas las perspectivas, absorbía sus miradas, las leía como si leyera novelas. Estaba ansiosa por observar los detalles de la personalidad de cada persona, por sacar lo mejor de cada uno, así como una abeja recoge el polen de las flores para procesarlo y convertirlo en miel.

Al mismo tiempo, fue modesta, se dio cuenta de lo que podía hacer y lo que no. Nunca pensó ni por un momento que podría hacerlo todo ella sola. Él conocía sus límites. Entendió que hay situaciones en las que también necesita consultar con sus conocidos para dar su opinión y actuar con conocimiento del caso.

Tenía una apreciación muy fina y cuidadosa de las consecuencias de sus propias acciones y de cómo podrían afectar a quienes lo rodeaban.

El personaje del libro de Roald Dahl podría encontrar su equivalente moderno en nada menos que Cecilia.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Paseo en moto

De un tiempo a esta parte, desde el día en que Cecilia obtuvo su licencia categoría A, su vida ha dado un giro interesante. También lo tuvo para las categorías B y C, pero para la A, realmente es una experiencia nueva para ella. El examen fue estresante, especialmente el de la ruta, pero el esfuerzo fue recompensado con la libertad de tirarse pedos donde quisiera, en cualquier momento, a cualquier hora del día o de la noche. El único obstáculo para su libertad es el hecho de que la motocicleta no tiene enganche. ¿Por qué Cecilia necesitaría un archivo adjunto? Buena pregunta... bueno, no lo sé, tal vez para llevarla con la compra al mercado, pasear a su hijo por el campo para mirar los campos, disfrutar de la imagen de los prados salpicados de dientes de león y muchos otros paisajes bucólicos. , para coger su colchón de Jysk y ponerlo (parte del mismo en el archivo adjunto). No me malinterpreten, Cecilia es una persona práctica, ella ve el apego como una extensión de la moto, como si ella manejara el auto y hubiera un asiento trasero, que en estos momentos se siente como un auto con solo dos asientos. Cecilia, viendo las cosas en perspectiva, se dirige en moto al servicio de coches más cercano. Allí habla con los expertos, ellos le muestran las opciones, el precio de cada modelo de accesorio. Cecilia se sienta y mira la lista de modelos de apego. Sopesando todos los precios, elige el accesorio que le parece más barato. El hombre le pregunta si está segura de que es el que quiere, que varios clientes se quejaron después de comprarlo, que había que separarlo completamente de la moto, que no podían confiar en él para transportar personas, objetos, que era solo haciendo mucho ruido (tanto ruido y pocas nueces), que se arrepintieron de haberlo comprado, que tuvieron que acudir varias veces al servicio, como de costumbre, etcétera. Cecilia, firmemente convencida de que ese era el que quería, dijo que ya había tomado una decisión y nada ni nadie podría cambiar su preferencia. El dueño del servicio de automóviles estuvo de acuerdo con ella y encargó un modelo similar al accesorio, pero de mayor calidad. Tuvo que esperar hasta que fuera suyo, porque venía de Holanda. Cecilia no tenía prisa, estaba súper emocionada de que su motocicleta tuviera un accesorio de todos modos. Afortunadamente, estaba muy enérgica, no necesitaba más vitaminas, tampoco dormía por la noche, por el éxtasis de que tal vez el dueño del servicio de automóviles la llamara para que viniera a buscar su maletín.

Un mes después, recibe una notificación por correo electrónico del servicio de automóviles informándole que la pieza está lista y que puede venir con la motocicleta para colocarla en los laterales. Cecilia llegó con algunas ojeras, durante demasiado tiempo había esperado estar lista en el menor tiempo posible. Debía entrar tres veces al campo de maíz. Pero está bien, no sufrió nada, llegó sano y salvo al servicio de coches. Los hombres se lo colocaron, le quedó bien, no se tambaleó, no había nada que sospechar. Al menos eso pensó Cecilia a primera vista. Pero ni siquiera montó una motocicleta con un accesorio para ver cómo se siente la experiencia en sí. Arrancó la moto para volver a casa. De camino a casa, sintió que el accesorio era un poco difícil de llevar, que la motocicleta se hacía más difícil de manejar por eso, especialmente cuando tenía que girar, a la izquierda, a la derecha, donde fuera necesario. Sin embargo, ella no se deja desanimar, va todo el tiempo con el agregado, hasta que un incidente bastante trágico la hace cambiar de opinión.

Una calurosa tarde de agosto fue de compras al hipermercado de la zona. Luego de conseguir todo lo que necesitaba para hacer la lasaña, puso la bolsa con los productos comprados en el archivo adjunto. Salió del estacionamiento de la tienda, mientras caminaba por un camino lleno de baches, porque ella vive en las afueras y así son los caminos, en un momento sintió algo extraño, como si se hubiera desprendido la extensión que llevaba. No se equivocó en absoluto. La agregada llegó al campo de maíz, todos sus productos estaban en el llano. ¿Cómo puede todavía preparar la lasaña del Dr. Oetker en estas condiciones? Cecilia se quedó muda de asombro, pensando que en lugar de la cartera bien podría haber sido una persona. No le gustaban las consecuencias de su deseo imprudente, por lo que hizo un anuncio en la prensa local, vendió el agregado a un precio exorbitante y con el dinero compró una lasaña ya preparada.

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare. Păstrăm amintirea lor în sufletele noastre.

Într-o viață de om, pasager, întâlnești tot felul de oameni, călători ca și tine printre luminile și umbrele vieții, dar numai câțiva îți vor atinge sufletul și le vei purta pentru totdeauna, marca...

Un asemenea om, pentru mine, a fost Domnul Drăghin, directorul liceului meu, un domn desăvârșit prin eleganță și prezență, de o cultură și elocință cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, cu-adevărat o lumină într-o epocă întunecată, care știa, prin vorba sfătoasă, domoală și dulce, că poate schimba destine.

Aproape că ajunsesem să îmi doresc să fac vreo boacănă zdravănă, fie chiar și numai pentru a fi urechiat de vreun profesor în compania acestui domn!

Cum să-l descriu în câteva cuvinte, succinte, dar revelatoare, pe Domnul Drăghin? Foarte greu, într-adevăr o misiune imposibilă! Dar am să încerc, întrucât, astăzi putini își mai amintesc de un om, care a însemnat câteva generații cu învățătura, calmul și generozitatea sa.

Domnul Drăghin era un bărbat înalt, subțirel, cu păr grizonat, cu ochi albaștri mari, blânzi și luminoși, cercetători îndărătul unei perechi de ochelari cu rame subțiri, aurite. Avea un zambet clar, care sublinia o discreție dată de o cultură vastă, pe care nu o etala în mod evident, din contră, la el elocința cărților citite într-o viață, venea natural, precum o respirație ușoară și senină...

Îmi amintesc de eleganța Domnului Director, pe care o emana prin însăși prezența lui, se purta întotdeauna îmbrăcat la patru ace, dar fără a fi ostentativ, cum să spun, sunt unii bărbați, cărora costumul și cravata le șade bine în mod natural, nu dau semne de stânjeneală, nu se simt stingheri, ci umplu încăperea cu sufletul, sau cel puțin așa mă simțeam eu in prezența lui...

Purta mai întotdeauna, un costum gri, din tweed englezesc, tăiat simplu și care îi scotea, subtil, înălțimea în evidență, purta întotdeauna o pereche de pantofi din piele neagră, cu șiret, pălărie de fetru negru, iar pe vreme nepotrivnică, un taior bej, însoțit de o eșarfă de mătase bleumarin și mănuși fine, tot din piele neagră. Ținuta îi era completată de o servietă simplă din piele neagră și o umbrelă subțire cu mâner de baga și capăt argintat, țin minte și acum liniștea care se lăsa pe holurile liceului, hărmalaia încetat imediat, la auzul ecoului lăsat de vârful cel argintat al umbrelei Domnului Director...

Și îmi mai aduc aminte de o întâmplare cu profesoara mea de limbă și literatură română, care îmi notase pe nedrept o teză de semestru.
Fiind nemulțumit de verdictul necruțător, care avea să-mi strice irevocabil media, m-am dus la secretariat și am solicitat o audiență la Domnul Director.

M-a primit cu bunătatea-i obișnuită, mi-a ascultat păsul, mi-a citit teza și a admis subevaluarea ei.
A chemat-o de la oră pe doamna de română și i-a cerut explicații.
Doamna a motivat nota, spunând că mi-a scăzut două puncte pentru scrisul neciteț și aproape imposibil de descifrat.

Domnul Director a zâmbit ușor și, cu acea blândețe fermă ce-l caracteriza, a spus că un punct în minus pentru scrisul neciteț era suficient.
Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus domol:
„Pe viitor, încearcă să-ți îndrepți scrisul... afară doar dacă ai de gând să urmezi medicina.”

N-am urmat medicina și n-am putut să-mi îndrept scrisul, care tot neciteț a rămas…
Dar am îndurat mult mai ușor nedreptățile punctelor în minus la toate lucrările și tezele de la română care au urmat, amintindu-mi, la fiecare notă încasată, de umorul fin al Domnului Drăghin.

Ei bine, altă dată, am chiulit cu toată clasa de la ora de biologie.
După ce am făcut o chetă riguroasă, noi băieții, ne-am dus la o terasă din apropierea liceului, am unit vreo trei mese și ne-am pus pe bârfă, în compania unor cinstite sticle de… suc.
Uite că nu-mi mai amintesc cum se numea piș-tronada aceea cu gust anemic de lămâie, dar sticlele ei semănau tare mult cu cele de bere servite pe terase.

Evident, a doua zi s-a iscat un scandal cât… liceul!
Profa de biologie ne-a pârât Directorului că am chiulit de la oră, lăsând-o cu buza umflată, și că ne-a văzut pe toți beți-mangă, lălăind pe terasă în compania altor bețivi și făcând liceul de rușine în văzul întregului oraș!

A urmat careul cu tot liceul și tot corpul profesoral adunat în păr, perdaful încasat de la Domnul Director și rușinea aferentă de „după”, privirile reprobatoare — din partea profesorilor — și de admirație sinceră — din partea altor băieți, de la alte clase… căci n-am fost niciunul nebuni să admitem că nu a fost bere, ci… piș-tronadă!

Mult mai târziu, după facultate, am urmat o carieră scufundată în cifre, ba chiar, la un moment dat, prin prisma experienței acumulate, am ajuns, timp de un an, să activez ca profesor la o post-liceală din oraș.

Domnul Drăghin trecuse de mult către alte orizonturi, fiind regretat de un întreg oraș, iar eu m-am aflat predând unei generații, cu drag și aceeași abnegație pe care am învățat-o de la un Om care, prin însăși existența lui, a reușit să „atingă” mințile și sufletele unor generații.

Trebuie să vă mai spun, chiar cu mândrie, că Domnul Director Drăghin nu mi-a fost numai mie Director, ci și ambilor mei părinți, dar și fraților mei…