CINE SUNT EU...

    Pășesc pe așternutul plin de frunze,
    Și vin, umil, în fața ta cu scuze,
    Tu, Toamnă, serenissimă și-nmiresmată,
    Binevoiește, fii blândă, și mă iartă...
    
    Și dacă m-ai ierta, de trena-ți udă,
    Am să-ți culeg dovlecii copți cu trudă,
    Și-aș respira aroma ta mireană,
    De mere și de vin, ce-mi picură pe geană...
    
    E vremea să ridic în cinstea ta paharul,
    Căci știu prea bine care-ți este harul -
    De-mbraci pădurea-n aur și tămâie,

    Și-alungi cocorii, să zboare în pustie…

    Vorbeam, deunăzi, așa, în treacăt,
    Visând cu ochii larg deschiși,
    La soare, cer și-al verii freamăt,
    La briza lacului îmbrățișat de iriși...
    
    Sorbeam încet aroma ceaiului din cană,
    În liniștea de templu a odăii mele,
    Uitând de truda zilelor de toamnă,
    Și strălucirea prafului de stele...
    
    Te-am respirat cu teamă că se vede, 
    Fiindu-mi dor de trupul tău păgân,
    De-aroma ta de iarbă crudă, verde,
    Scăldată-n floare de salcâm...
    
    Eu, melancolic, focul ascultam,
    În fața șemineului din piatră,
    Uitând rugina frunzelor pe ram,
    Și veșnicia focului din vatră...
    
    Tu, m-ai pierdut în serile plăcute,
    Și-n jocul de lumină și-ntuneric,
    Ne-am regăsit în umbrele tăcute,
    Ce se-mpleteau pe pielea ta frenetic...
    
    Și tot așa, ademeniți cu-arome de serai,
    Trecut-am iarna cea cumplit de lungă,
    Acum e timpul florilor de mai,
    Și a nopților în care mierla cântă...

    Mai îndrăgostiţi ca niciodată, 
    ne-om regăsi pe-aceeaşi stâncă-albastră, 
    şi-n jurul nostru, marea va privi, 
    cu ochi miraţi, întâii zori ce s-or ivi...
    
    Şi sunt atâtea lucruri de privit, 
    atâtea drumuri neumblate, 
    că nu ne-ajunge timpul nostru infinit, 
    şi nu-i păcat mai mare-ntre păcate …
    
    Dar cine ştie, poate că-ntr-o zi, 
    la o răscruce ne-om găsi, 
    şi, în sfârşit, odată pentru totdeauna,
    vom fi ca două jumătăţi într-una...

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare, 
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...

Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori. 
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească, 
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască... 

Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare, 
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare, 
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre, 
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste... 

    Te chem. Îți scriu să vii desară,
    Și să-mi pășești curat pe suflet...
    În șoapta nopții, umbrită cu sfială,
    Aș vrea să fiu din nou complet...
    
    Dar tu nu-mi vii, dar tu nu-mi vii...
    Ori poate iarăși m-ai uitat...
    Acum tresar, rătăcitor, în zor de zi,
    Golit, și trist, și-nfrigurat...
    
    Căci te-am chemat cu dor în sânge,
    Dar tu nu vrei să știi și n-ai habar...
    Cum inima, tăcută, mi se frânge,
    Tânjind după sărutul tău amar...

Stau iar pe balansoar
Arde tot afară
Ceasul are-un gust amar
Când bate ora actuală

Cresc orgoliile pe gard
Cum nu cresc trandafirii
Distrug ceasul și ard
A timpului unirii

Grădina mea mare
Stă acum înecată
Destinul ce-l are
E să fie uitată

Iar eu mă plimb
Printre flori și cenușă
Îmbălsămată în haos
Și prinsă-n cătușă.

Aplecată peste marginea vremii 

Moare secunda din noi

Și totul este spulberat de vânt...

Împrăștiată în lumină 

Cenușa de vise, cenușa de clipe,

Se contopește din nou cu viața 

Secunda renaște precum Phoenix 

Strălucește și arde acum 

În trupul altei generații.

Paradox, în gândurile mele,

Blocat într-un perpetuu lapsus,

Judecat și-nchis în RMN mental.

În repaus, creieru' creează haos, 

lichidat pentru posesie ilegală de sentimente, 

Viciile nu mai sunt plăcere, 

La sentința care parcă mai mult cere,

Reprezintă doar adaos.

Gândul ascuțit,

Lasă craniul cu sechele,

Scrijulit, cu tot ce n-ai mai vrut s-auzi de-o vreme,

Păreri de la oameni cu probleme,

Probleme de la oameni cu păreri.

Ceri sfaturi fără încheiere,

Atunci când zilele par sa treacă,

Doar când nu te uiți la ele,

Da' tu tot încerci, micind ochii,

Pierzi scopu' din vedere,

În intuneric, adevăru'-i greu de descifrat,

Plafonat pe caracter fără substrat,

Atunci devine tot mai evident că ignoranța-I cheie.

Denis Poetu' -,,Închis" 2023

La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!

Parcă simt un discomfort, 

Fără să depun efort,

Prima dată m-am speriat,

Căci cumva m-am degradat.

Dar apoi veni din suflet,

Și-o durere ca un urlet,

Mă ghidă spre-a mea crevasă,

Posterioara prețioasă.

Se făcu din chin cadou,

Și primi-i un bibelou.

Dar avea puteri ascunse,

Transparent, dar tot impunse.

De te-ai uita fix în sticlă,

Și îl sui frumos pe plită;

Poti sa-i pui o intrebare

Dintr-un subiect oarecare.

Că obiectul misterios,

Întrebat scopul din dos:

"Ieri doar ce m-ai invocat,

Doar în fund ești constipat?!

Sincer nu m-am așteptat,

Ieri cazat, azi evacuat."

Ne naștem fără să știm ce-nseamnă
Să fii o clipă-n vastul Univers,
Și-nvățăm viața, zi după zi, să geamă
În noi, ca un etern și trist univers.

Căutăm sensuri printre întâmplări,
Un adevăr ascuns în fiecare zare,
Dar poate că suntem doar întrebări
Ce-au prins, pentru o vreme, întrupare.

Ce este viața? Un răgaz de soare,
Un drum pe care nu-l alegem noi?
O conștiință care, visătoare,
Își caută un rost printre nevoi?

Suntem materie ce-a prins cuvânt,
Un strop de timp ce se privește-n sine,
O clipă care întreabă de Pământ
De ce există — și de unde vine.

Iar moartea? Nu-i răspunsul la-ntrebare,
Nici poarta către-un adevăr promis;
E poate doar hotarul dintre-o stare
Și tot ce mintea n-a putut cuprinde-n vis.

Ne temem că-ntr-o zi vom fi uitare,
Că numele ni se va stinge-n vânt,
Dar cine știe dacă o plecare
Înseamnă că n-am fost pe-acest pământ?

Căci tot ce-am spus, o vorbă, o privire,
Un gest mărunt, făcut fără un scop,
Poate-a schimbat, prin simpla lui ivire,
Un alt destin, un suflet, un potop.

Nu știm ce este dincolo de vreme,
Nici dacă moartea are-un înțeles;
Dar poate că nici viața nu se teme
De-un capăt ce-i rămâne neînțeles.

Căci nu durata ne măsoară ființa,
Nici anii strânși în calendarul ce se trece,
Ci felul cum ne-am clădit conștiința
Și câte inimi n-am lăsat să plece.

Trăim cu moartea undeva aproape,
Dar nu ca doi dușmani ce se pândesc;
Ea ne amintește, dintre clipe, poate,
Că lucrurile trec — și de aceea cresc.

Un trandafir nu-i mai puțin frumos
Fiindcă se va scutura-ntr-o seară,
Iar cerul nu-i mai puțin luminos
Când stelele se sting și-apoi dispar.

Poate că veșnicia nu-i o viață
Ce curge fără margini, fără sfârșit,
Ci clipa care, deși se destramă,
Ne face să simțim că am trăit.

Și dacă într-o zi vom fi tăcere,
Fără răspunsuri, nume sau trecut,
Rămâne întrebarea: ce putere
Ne-a dat să fim — când n-am fi fost nicicând?

Poate că n-avem un rost dinainte,
Nici vreo menire scrisă undeva;
Poate că sensul nu se află-n cuvinte,
Ci-n tot ce alegem a însemna.

Iar eu, cât încă timpul mă mai ține,
Nu vreau să știu ce veșnicii mă cheamă.
Vreau să-nțeleg de ce, privind spre tine,
O clipă poate valora o viață-ntreagă.

Și dacă moartea va veni vreodată,
N-o voi numi nici demon, nici mister.
Va fi o întrebare neterminată,
Lăsată-n grija timpului și-a stelelor din cer.

Căci poate nu murim când viața pleacă,
Nici nu trăim doar fiindcă respirăm;
Ci între clipa care se destramă
Și veșnicie — îvățăm să exstăm.