CINE SUNT EU...

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...

După un drum lung și obositor, la capătul discret al unei banale alei, am descoperit cu încântare, intrarea într-o grădină tradițională japoneză. Cum să descriu într-un cuvânt ceea ce vedeam, sentimentele amestecate pe care le încercam? Perfecțiune. Și atât. 

Chiar de la poartă, se afla șerpuind, o alee așezată din plăci de gresie gri ce contrasta plăcut cu patul din pietriș alb de râu, o cale ce sugera vizitatorului un drum către infinit, un drum ce în mod real impunea vizitatorului un alt ritm, unul mai lent și odihnitor. Din loc în loc, pini bătrâni își unduiau trupurile șubrede tulburând oglinzile lacului. O pagodă cu cinci etaje, își ascundea cu timiditate trupul zvelt, în spatele unui zăvoi de bambus sălbatic, sugerând echilibrul dintre ying și yang. Discret, felinare din piatră cu forme de pagode în miniatură, sugerau lumina în forme abstracte.

Obosit de-atâta frumusețe, m-am așezat pe o bancă din piatră și-am rămas așa multă vreme, admirând arta unui bătrân îmbrăcat într-un kimono simplu, de culoare maronie, care grebla nisipul etern din jurul pietrelor sacre, înscriind cercuri concentrice ce se pierdeau în spirale numai de el știute. Gesturile lui precise, inspirau nu numai un calm desăvârșit, ci și pace deplină. Și liniște. Multă liniște.

Am închis ochii și mi-am golit mintea de gânduri. Nu știu cât am rămas așa: poate un ceas, poate două, sau poate o veșnicie. Când am deschis ochii, am vazut că bătrânul își desăvârșise munca, iar acum stătea în genunchi pe un petec de iarbă. Imediat ce m-a zărit mișcându-mă, s-a înclinat într-o plecăciune adâncă, ce mă făcu să fiu ușor stânjenit. Trecuse cu mult de ora închiderii către public a grădinii în care ne aflam. Am încercat cu un gest să-mi cer iertare, dar bătrânelul îmi zâmbi stingher, plecându-se din nou. Mi-a spus simplu, că m-a văzut meditând și că a dorit să-mi țină tovărășie. 

Am știut atunci, că timpul s-a oprit pentru o clipă, un moment pe care l-am împărtășit în meditație profundă, numai pentru noi, o favoare rară, poate unică. Am privit din nou gradina scăldată în lumina aurie a apusului. Mărgăritare mici străluceau, tremurând când și când, ramurile pinilor. Era o atmosferă curată, simplă, o briză în care stăruia mirosul proaspăt de pin, un parfum unic, care învăluia plăcut liniștea amurgului ce va să vină.

M-am ridicat și m-am înclinat, mulțumindu-i încă odată. La rându-i s-a înclinat și cu un gest larg s-a oferit să mă conducă spre ieșire. Am plecat împreună, urmând aleea, însoțiți doar de ecoul pașilor noștri. Apoi am coborât treptele porții și am dat iarăși în drumul pe care îl urmasem. M-am întors pentru o ultimă privire, un ultim memento al unei clipe desăvârșite. Însă umbrele amurgului au ascuns grădina vederii mele, transformând-o pentru totdeauna într-un secret greu de deslușit. Fusese aievea, sau poate mai degrabă rodul imaginației mele?  Nu voi ști niciodată. Am plecat, veșnic călător. Oare voi mai găsi vreodată această grădină?

    Roşul-aprins, 
    De parcă-i desprins 
    Din apusul de soare, 
    Pe-al frunzelor răzoare... 
    
    Galben-auriu
    Peste cer ivoriu:
    Norii pufoşi sunt uitaţi 
    Peste munţii pictaţi... 
    
    Purpuriul covor, 
    Aşternut pe izvor, 
    Şerpuieşte în drum, 
    File noi în album…
    
    Verdele fraged, 
    Vremuit din făget, 
    Stârneşte în cale 
    Regrete banale... 
    
    Culorile toamnei

    Mâzgălite-n polei, 
    Nu-s deloc în zadar 
    Amintiri de ierbar…

    Şi totuşi iubirea duioasă,
    ca o lacrimă curgând albastră...
    Şi totuşi iubirea profundă,
    ca o aripă ce n-a bătut încă...
    Şi totuşi iubirea-lumină,
    ca un vers fără de rimă...
    Şi totuşi iubirea e-n noi,
    zăgăzuind torentele de ploi...

Parfumul dulceag al florii de prun,
În săculeț de mătase aș vrea să-l adun,
Din trecute și negre, cumplite genuni,
Sakura renaște din albastre furtuni...

Alei preumblate de magnoliile-n floare,
Și-au rătăcit în eter, micuțele corăbioare,
Sub cerul ce-adastă lumea asta nebună,
Sakura ne-așteaptă sub clarul de lună...

Ecoul de clopot coboară din vechiul turn,
Cocoru-și dansează perechea nocturn,
Risipind în mătase ceața subțire,
Sakura vestește a lumii sfințire...

    E furtună pe mare, şi tună cumplit,
    Tresărind albul fulger, dispare grăbit,
    Valuri se sparg de stâncile goale,
    Vântul nebun, mătură totul în cale...
    
    Nori grei, ca plumbul, atârnă sticlos,
    Vrând parcă cerul, să-l tragă în jos,
    Ţărmul e rupt, în bucăţi sfâşiat,
    Farul clipeşte în negură, c-un ochi disperat...
    
    Munţi se ridică, târând spre genuni,
    Lotci, sfărâmate-ntr-atâtea furtuni,
    În larg marinarii, de puteri sunt sleiţi,
    Ce crud e destinul ! Să moară-s sortiţi...

Doamne, sunt un adânc al neputinței,

Un întuneric umbrit de întuneric,

O lipsă aridă de ploaie,

O noapte fară stele,

Un mister fără de lună.

De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,

Doamne, sunt un Adam izgonit,

Tăcut și uitat în urmă.

Voi coborâ mereu mereu spre abis?

Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,

Aprinzând în inima mea lumina învierii,

Pălpâind în tăcere?

Sau nu...

Mă iert pe mine în pragul ființei mele

Îmi cer iertare acum, cât mai exist un pic.

Mă iert pentru acele clipe grele

Când doar am plâns... făr` fruntea s-o ridic!

Îmi iert și nopțile fără de somn

Și vorbele ce mi le-ai dat,

Fără ca lumea s-o răstorn

Și fruntea ... tot n-am ridicat!

Acum mă iert pentru o mare de tăcere

În care nici cuvintele nu mai încap...

Pentru încuvințări pline de durere

Și pentru zile în care ai fost... satrap!

Mă iert și pentru zilele cu stele,

Și pentru zilele cu lună plină,

Când n-am ajuns acolo, în lumină,

Căci am avut prea multe mantinele...

Mă iert profund, fantastic,

Mă iert cu tot ce sunt și am!

Îmi iert greșelile-ntr-un mod ecleziastic,

Și mă așez cuminte... iar... în geam...

Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;

aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.

Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni

o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;

doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;

un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă

între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre

din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;

natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum

coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;

ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;

viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,

în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.

Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.

Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și

așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Știi,dacă ceasul tic-tac bate

Și timpul trece și după moarte,

Poate viața-i condamnare

Ce se-ncheie când el moare.

Știi,poate iadu-i viața-n sine,

Un suflet amnezic vine,

Trăind,croind din nou o amintire

Pentru a lui ispășire.

Știi,trăind ne redresăm,

Amintirea o creăm,

Căutând menire nouă…

Viața-i moarte sau amândouă?

În întuneric te aștept ... sau mă aștept ? Pe mine să mă regăsesc în altă variantă , care nu mai se lasă speriată de fiare și iluzii care crede că se poate și limite nu are . Care crede și se lasă să plutească lin pe ape adânci , care nu se mai întreabă dacă e nevoie să vezi că să crezi ... Dar totuși cu cine vorbesc ? Pentru cine scriu defapt ? Sau de ce n-am liniște și nu adorm până valurile de ganduri nu le aștern pe hârtie ? Sau oare de ce încă mai pun întrebări și nu accept cine sînt ? Copilul unic ce încerci să-l ascunzi sub măști de lut ,copilul ce te reprezintă...care despre lumină vorbește , desenează ce vede și simte ce alți ignoră ... abstract gândește căutând logica în neamt , și se întreabă de ce culori există și unde se duc gândurile uitate .

   Dar este simplu tot, doar acceptă cine ești și ce alegi a fi mereu ,înțelegere nu mai caută în jur căci deja ai obosit și te distrugi. Încerci să pui o masca care acum doar te ustura și lasă urme adânci pe ființă ta, când roșul din obraji si culoarea vieții numai într-un pahar de vin se mai gasesc. Doar respira și dă drumul la orice ...lasă te să vezi cum oameni sînt înconjurați de lumină și culori radiante , cum sprijiniți sînt când ei poate nu cred.

 Lasă te să simți și să crezi că pe drumul bun te afli când vezi că ești ghidat și clopoței se aud pe unde mergi și pe el îl simți în dreapta ta spunandu ți povestea acestor copaci și stănci uitate .Când stai cu cei dragi pe malul marii unor tărâmuri cu istorii de mult uitate și lin zbori printre stele și universe . Crezi că uni aud și cel mai silențios strigat interior al tău și că luceferi blânzi te asculta în noapte și îți răspund la întrebări, că bucuria o văd în tine când chipul este rigid și plictisit de împrejurare , dar mereu fericirea o vei găsi în interiorul tău , în propia casa , și ști bine că îți aduc aminte de casa interioara cea în care trăiește sufletul tău drag .

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?