VOI FI MEREU LÂNGĂ TINE...

Cumplite vremuri în zadar trecură,
Răpind a lumii inocentă vară, 
Prea multele cetăți căzute-n ură, 
S-au risipit în fum, ca să se-nalțe iară... 

Pe când femeile țeseau în tihnă, 
Și pruncii, cu blândețe, își păzeau, 
Bărbații lor lipsiți de odihnă, 
Război, în slava zeilor, porneau... 

Se-ncrucișară în lumina lunii, săbiile reci, 
Topind amurgul într-a nopții stele salbe. 
Întunecate-n sânge, armurile, ajuns-au seci, 
Nemaipurtând pe scuturi trupuri albe... 

Căci al cetății zid stă încă în picioare, 
Iar corbii zboară-n cercurile mii, 
Și ruguri nesfârșite-n cer se înălțară,
De prefăcu adânca noapte-n zi...

    Te rog nu-mi adă vinul, într-un pahar crăpat, 
    Căci vreau să-i gust parfumul, de trup întins pe pat.  
    Să nu-mi torni din carafă, paharele pe rând, 
    Căci vreau să-i simt savoarea pe buze, că-s flămând... 
    
    Nu-mi aranja în palmă un miez de nucă dulce,  
    Căci simt acum aroma, ce părul tău o duce.
    Şi n-aş vrea ca mirosul în minte să-l încurc 
    Iar izul tău de tei, să pară că-i de nuc…
    
    Mai bine îmi sărută căuşul pălmii stângi.  
    Şi în găvanul coapsei, trupşorul să ţi-l frângi, 
    Să mi te cuibăreşti în mine, aşa cum bine ştii, 
    Să-mi ceri apoi în şoaptă, să-ţi cuvânt poezii... 
    
    Iar când voi termina şi luna-i sus pe cer, 
    Să ştii că n-am să uit, să reclam pe lăicer, 
    Ce ştiu că-n miez de noapte, mi se cuvine mie, 
    O geană de zeiţă, ce trupul îşi mlădie…

    Nu vreau să plec, nu vreau să plâng,
    Vreau numai sufletul să-mi frâng,
    Să simt în colțul ochiului din turn,
    Eternitatea cosmică a zeului diurn...
    
    Nu vreau să mor și să mă rătăcesc,
    Vreau doar să fiu un excelsior ceresc,
    Să fiu eu cel care, prin zborul lui, atestă,
    Mișcarea astrelor, mecanica celestă...
    
    Nu vreau ca universul, -ce-l pe care-l știu-,
    Să fie-adânc, lipsit de stele și pustiu,
    Vreau, ca pe catifeaua cea albastră,
    Să cos și diamante și safire, laolaltă...
    
    Nu vreau să fiu eu timpul ce impune,
    Vreau doar puterea de a-l descompune, 
    Să număr un mileniu ca pe o secundă,
    Să-mi fie trecerea prin univers fecundă...
    
    Nu vreau să fiu un veșnic călător,
    Vreau să creez un cosmic nor,
    Din praful stelelor care s-au stins,
    Vreau înlesnire vieții și cuprins...

    …nimic din tot ce-am scris odată, 
    n-a fost cetit şi nu va fi vreodată… 
    doar ochii tăi mijiţi, ca semiluna 
    ceti-vor noaptea foilor, într-una...
    
    în rânduri şi cuvinte mii, 
    ascuns-am lacrimile vii 
    năvalnice ca-ntotdeauna 
    strivite-n pieptul meu de-acuma…
   
    în vârf tocit, penelul meu 
    mi-a fost amic fidel, mereu 
    şi-au fost atâtea zile crude 
    că-i tomul plin, foile ude… 
    
    ucis, de-un gând amarnic şi-albastru 
    stă cerul plin de stele - castru, 
    o nouă noapte stă să nască 
    povestea mea, povestea noastră… 
    
    n-ai să te miri prea mult: sunt zori de zi 
    s-aşterne praful ca şi cum n-ar fi, 
    aşteaptă noaptea, zi-mi că-ţi place, 
    această lună plină... care tace… 

-Bunicule, de ce păsările nu zboară noaptea? Sau atunci când plouă?
-Bre... Pune mâna șî ti culcâ, câ-i târziu... Unili păsări zboarâ noaptea, ca ciuvicile sau bufnițili! Iar di zburat pi ploaie, d-apoi cum?, dacâ au penili udi șî-n zburliti?

Am tăcut, închizând ochii... Dar mintea mea, slobodă, calcula ciudatul răspuns: îi drept că bufnițele zbor mai mult noaptea decât ziua, că doară noaptea vânează la șoareci, iară ziua dorm sub streșini... Păi, da!, cum să zboare cu penele ude de ploaie? Hm! Ce haioase sunt păsările cu penele ude! Acu', îmi amintesc de acvila care-o stat în salcâm cu aripile larg desfăcute, să și le usuce de roua dimineții! Dihania ținea ciocul larg deschis și gâlgâia la cânele care lătra la dânsa să rupe lanțul!

Pentru o clipă am zâmbit pe întuneric la amintirea aceea... Fusese pentru prima dată în viața mea când am văzut o acvilă atât de aproape! Bunicul îmi spusese atunci s-o lăsăm în plata Domnului, doar să fim atenți să nu zboare cu vreo orătanie de prin curte în gheare... Iară eu, în sinea mea, chiar îmi doream să văd cum acvila își ia zborul cu Zorica în gheare... 

Zorica era o găină cam bearcă, cu gâtul golaș, slabă și cu penele rare... Avusese căpușe, iar bunicul o doftorisise cu gaz - panaceu universal -, iar acu' era deoparte în carantină față de celelalte găini care cam cârâiau atunci când Zorica, făcea doi pași ca mai apoi să se puie în iarbă, că n-avea putere, săraca! Mai bine s-o ieie acvila în gheare și s-o scutească de suferință, că oricum Zorica era slabă și nu dădea semne de revenire! 

Dar acvila, odată ce și-a primenit penele, s-a înalțat brusc ca o săgeată-nspre cer, lăsând în urmă-i țipăt ascuțit. Gata! Acu', nici nu se mai vede! Mă găseam oarecum dezamăgit, căci nu mai puteam să spun povestea unei acvile care-a zburat hăt, departe!, luând în gheare, din curte, o găină bearcă și cu gâtul golaș!

Cânele latră-n lănțug, iară eu mijesc ochii într-o rază de soare care-mi vestește o nouă zi. Mă ridic din pat, casc prelung întinzându-mi oscioarele și trosnindu-le cu satisfacție: încă mai este vacanță mare, la bunici!

În curte s-a lăsat liniștea. Cânele își încălzește burta într-un petec de soare ce se ițește dintre umbrele salcâmilor. Vântul adie ușor provocând salcâmii să mă salute cu brațele tremurând de mult prea plinul bănuților verzi... Încă este răcoare, soarele nefiind în putere...

Apoi, aud bufnitura unui curcan cu penele înfoiate, îmbufnat la apariția mea cu părul ciufulit de somnul cel dulce de vacanță. Culeg de pe jos o pară și o azvârl în direcția lui, fără să-l nimeresc. Curcanul protestează cârâind înspre mine și antrenându-i pe ceilalți, care dau repede buzna apărând orgoliul rănit al tovarășului lor. 

Drept îi că eram în oarecare dihonie cu curcanii: eu nu-i sufeream defel, dar nici ei nu mureau după mine; din contră!, când mă vedeau, cârâiau de fiecare dată îmbufnați că le deranjam siesta, scuturându-și moțurile peste ciocurile ascuțite, fiind gata chiar să mă ciupească, dacă nu îi amenințam cu bățul!

La fel, mă uram de moarte cu gâștele lu' Gociu, vecinu' de peste drum, care le dădea mai tot timpu-n drum, iară nebunele ciuguleau frunzele tufelor de iriși pe care bunica îi sădise-n lungul gardului, eu având misiune solemnă să păzesc obiditele flori, de ciocurile flămânde ale împielițatelor de înaripate... (oare de câte ori am auzit în acele vremuri expresia "Sai, c-o dat iară Goșiu drumu' la gâști!", iar eu săream...)

În schimb, mă împăcam de minune cu rațele leșești: astea, de cum le slobozeam din poiată, își luau zborul și sfrrr! pe gârlă, unde stăteau toată ziulica cât era de lungă, bălăcindu-se și scufundându-se cu cozile-n sus, ce mai, erau haioase rău!

Mie-mi plăcea să le iau urma până la gârlă, și mă uitam cu orele la bălăceala lor, la măcăitul lor continuu, activitate de care nu mă săturam niciodată! Le părăseam doar când îl auzeam pe bunicu chemându-mă la masă: pâne coaptă de casă, caș proaspăt cu ceapă și roșii, ouă fierte c-un strop de sare grunjoasă, iar la sfârșit, o felie groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lume?

Curând soarele a-nceput să-și arate forța, gonindu-mă înspre răcoarea odăii... Am ridicat cartea întoarsă cu fruntea spre masă, reluând lectura de cu-o zi înainte... Însă gândurile mi se frânseră aiurea, căutând ecoul acvilei care-mi răsuna slab în timpane... 

Am închis ochii și i-am urmat zborul către înalt. Albastrul cerului părea că se zbătea neputincios în umbrele prelungi ale aripilor care-și risipeau norii... Și odată cu ei, gândurile mele asupra unei dimineți răcoroase de vară în care zborul a fost durat până la capăt...

Ce-ntinse sunt câmpiile mele,  
până aproape de marginea zdrenţuită de nori,  
acolo unde golul se cască,  
în pierdute prăpăstii, înnegrite genuni...
  
Ce înalţi sunt munţii,  
stânci ascuţite până la cer...   
gravi şi tăcuţi în masivitatea lor,  
încununaţi de riduri şi imortali în timp.
  
Ce verde e marea şi ce adâncă...   
mister ce-ascunde de ochi muritori,   
vise-mplinite în marmură albă,   
şi sacră, şi vie, de sculptorii greci...  
  
E tot ce am. E lumea mea..., 
la care mă-nchin ca vechii asceţi,   
lumea mea unică, n-o pot descrie,  
o mie de cuvinte, ar fi fără de rost...

O lebada pluteste pe malurile marii

o inima se roaga sa nu o dai uitarii

un dor ma chinue si inima imi plinge

un inger imi sopteste ,iubirea va invinge.

Ne văităm că Europa

Nu prea ne vrea în Schengen?

Păi noi suntem moldoveni,

Sau ardeleni, poate olteni,

Putem fi și-un fenomen

Dar la cum suntem de melteni

Nu putem fi europeni!

...

Suntem dezechilibrați

Facem multă hărmălaie,

Sărim iute la bătaie,

Certăreți, nu prea curați,

De muncit, precum se știe

Muncim mult, dar în prostie

Și nu suntem o națiune

Schengen? Încă nu, române!

...

Noi suntem europeni

Voi? O turmă de melteni,

Prea ușor de dus de nas,

Cu pensiile voastre speciale

Cu apucături tribale,

Bătuți cu sorcova de-un sas

Plin de case și noroc,

Conduși de hoți și haimanale

Pentru Schengen, n-aveți loc!

Zăpadă peste tot și vânt de iarnă
Ce mă pătrunde și mă-ngheață,
Mult mi-aș dori să-mi fii aproape
Să ne iubim în fiecare dimineață.

Din  tot ce-a fost, acum s-a dus
Fără a înțelege, de ce-ai plecat,
Doar sec mi-ai zis, că mă urăști
Și-ai dat verdictul... ești acuzat.

Ai refuzat o vorbă să schimbăm
Și singură ți-ai hotărât

..plecarea,
Uitând, că ne-am promis iubirea
Iar de greșim... există împăcarea.

Mult prea ușor, mi-ai dat sentința
Că-s vinovat, că ne-am îndepărtat,
Fără să discutăm... despre răceala
Ce-n cuplul nostru... s-a strecurat.

Acum și eu, când singur mă găsesc
Mă-ntreb, dacă vreodată m-ai iubit,
Sau doar am fost un trecător grăbit
Prin viața ta și musafirul

...nepoftit.
............................................
Dar cine nu s-a îndrăgostit cândva
Când tinerețea, a fost pe partea sa,
Crezând în dragostea ce se-nfiripă
Iar prima fată, în timp, îi e

...aleasa!

O altă zi de luni, după tot felul de presiuni
' Offf, trei stații în plus ', în soaptă mi-am spus
După ce, câteva stații am mers, cumva într-o amețeală dus
Gândindu-mă la tot felul de sesiuni
 
 
O femeie plictisită, de fericire lipsită
Acum, foarte dichisită, tocmai din vacanță venită
Merge la muncă, într-o transă atât de adancă
Încă pe malurile Italiei, unde valurile bat o singuratică stâncă
 
 
Lângă ea stă un bărbat în vârstă
Cu un zâmbet pe buze, chiar dacă poate gustă
O ultimă dată din viața sa măreață
Și, cu o atitudine glumeață, se întreabă ce o să îi mai aducă această dimineață
 
 
Puțin mai departe, niște copii vorbesc de un profesor care îi plictisește de moarte
Și că ar vrea mai multe materii bazate pe arte, în școală
Că matematica e nasoală și că profa de română e prea vocală
Mai mult, dacă din guvern ar face parte, ar face totul ca la carte
 
 
Metroul se oprește și o femeie spune așa, pe zărește, " Piața Romană "
Ușile se deschid și totul se oprește cand în metrou se urcă, ea
Merge încet, de parcă vrea să se dea, cea mai rea
Parcă purta o coroană, era de o frumusețe de icoană
 
 
Toate mișcările ei erau ca dintr-un portret
M-am uitat la ea, indiscret dar fără vreun regret
Un zâmbet mi-a sărit în ochi și fără vreun interpret
Era de parcă știa un secret, atât de șiret
 
 
O fericire ascunsă de noi, undeva pierdută într-o mulțime de nevoi
De parcă toți duceam lipsă dar ea, atât era de aprinsă
Și din nou, ce rost are o candelă dacă e stinsă?
Pentru un moment, am pășit înapoi, nevrând să fiu vreun țărănoi
 
 
Nici un pas nu am făcut, că s-a întamplat, un lucru atât de plăcut
Ochii ei căprui, s-au uitat în ai mei verzui
Și cu pași repezi înspre mine a mers, unde a stătut
Liniște, pentru câteva clipe amărui
 
 
Ușile se închid și totul devine din nou rapid
Până când să îi aud glasul subțire, tăcut și timid
" Vreun buton mi s-a desfăcut? "
" Dacă nu, atunci la mine de ce te uiți, asa de urât? "
 
 
' Defapt, nu doar unul ci chiar doi'
Îi zâmbesc și ea îmi zâmbește înapoi
" Maria, de cunoștiință îmi pare bine "
' Andrei, atenția mea îți aparține '
 
 
Totul părea ca un vis, unul de așa de mult timp interzis
Totuși, nimic nu era promis, nimic nu era scris
Așa că am decis să îi pun o întrebare
' Maria, cu mine la o cafea ai merge oare?'
 
 
Înainte să îmi răspundă, s-a auzit " Piața Unirii "
Ea, mă întreabă, realizând efectul știrii
" Dacă spun da, promiți că vei mai sta? "
' Dacă asta înseamnă cafea atunci cum să spun nu și a pleca? '
 
 
Avea un mers ca de prințesă
O privire de duchesă
Elegantă dar fără să fie ignorantă
Extravagantă dar fără să fie arogantă
 
 
Totuși, pe cât era de perfectă pe atât de defectă
Atât de furioasă când simțea că viața nu o respectă și nu e corectă
Atât de nervoasă atunci când se simțea neputincioasă
Când simțea că nu avea ceva sau pe cineva, atât de mofturoasă
 
 
Și totuși, am crezut că dupa o vreme
Totul va devenii fundamental de banal
Până să mă cheme, de un scaun să mă rezeme
Și să o fi văzut pe tocurile ei de cristal
 
 
Când am ajuns, ne-am luat o cafea
Și am întrebat-o dacă am putea
Să ne ținem de mână
Și dacă ar vrea, măcar pentru puțin, să rămână
 
 
Dintr-o dată, sare din scaun și spune
Că ea presupune că am o pasiune pentru un joc
"Se pare că ai noroc, te provoc"
' Hmmm, pentru a mă răpune, ar trebuii să ai măcar o noțiune despre această chestiune '
 
 
' Nu te speria dacă vei greșii, dar știi ce e această piesă? '
Toată fața i se înroșește și ea îmi șoptește, "e o prințesă"
Îmi zâmbește timid și îmi dă regina
"Okay, nu prea știu să joc dar asta înseamnă că mă vei lumina, nu-i așa?  "
 
 
Cu cât s-a înserat, cu atât, mai mult am jucat
Și cu un zâmbet de neînduplecat spune, " E patru "
I-am răspuns cu un simplu atac, fără vreo piesă să înșfac
' E-5, draga mea ', am spus eu într-o voce ca de teatru
 
 
Nimic din partea ei, stătea, se gândea, la executarea mea, " patru C "
Eu, nepăsător si visător, gândul meu zburase, ' B sașe '
Nici acum nu știu, cum ea m-a putut seduce încât nu am putut deduce, ce făcea - deoarece
Ce urmase, a făcut sigur că nu mai aveam mișcari rămase
 
 
Cu o voce tandră și dulce, mă reduce, la nimic, " F trei "
Marii, doamne dar ce vrei să îmi iei?
Când aude, ' B șapte ', nu face un sunet și trece direct la fapte
A zâmbit mai frumos și mai inimos ca în oricare altă noapte
 
 
" Si, sah mat", spune ea cu un glas entuziasmat
" Sper că acum nu te deranjeaza că te-am chemat"
' Ha, în niciun caz, m-ai calcat ca pe un gândac '
' Și nu m-a deranjat, defapt, cred că te plac '

A fost frumos... a fost ca niciodată 

Dar n-am să mai implor vreodată

Să-mi dai un semn oricât de mic

...s-a terminat n-a mai rămas nimic...

Poți să stai liniștit, am obosit...

Mă voi gândi la tine în fiecare anotimp

Pentru tot restul vieții mele

Prin vise voi călători în timp

Unde gândurile-mi pot umbla rebele...

Poate te-oi regasi printre ele...

Și aripi imi vor crește inc-o dată 

Si voi zbura căutând a stelelor lumină 

Sperând povestea cu "a fost odată"

Cu finalul blanc ca o foaie velină...

Să ti-o amintești si tu când... Luna va fi plină...