PRIETENE

Îmi place mirosul de pământ reavăn, de după ploaie. Ieri, bine conturat pe un cer plumburiu, am văzut pentru prima dată anul acesta, curcubeul. Nu-l mai văzusem de mult. 

Abia acum îmi dau seama că a trecut ceva vreme de când n-am mai privit albastrul cerului, stelele...

Cum este viața omului, câteodată așa de grea, că împovărat de greutăți, uiți să mai ridici privirea... Și apăsat de grijile, câteodată mult prea multe, uiți că nu ești singur și că povara pe care o duci în spate, devine mai ușoară când este cărată în doi...

Dar îți vor rămâne întotdeauna lucrurile simple, așa cum este mirosul ploii, a pământului reavăn, curcubeul care ți-a înseninat pentru o clipă ziua...

Departe de forfota marilor orașe, am să te las pe tine mai întâi, să privești cerul. Și stelele. Va fi ca și când ai respira aer curat, umplând-ți plămânii până peste poate și în amețeala asta dulce, poate că vei zăbovi preț de o clipă și ai să te-ntrebi: la ce bun tot acest zbucium? toată această goană după nimic?

Dar nu-i nimic: este în regulă să te simți pierdut câteodată... Tocmai atunci ești cel mai aproape de a te regăsi.

    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-nvăluit în glasul său -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea.
    
    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-aripa i-am simţit uşor -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea. 
    
    Strigat-a îngerul din mine,
    Dar nici o clipă n-am murit,
    Căci umbra mea murit-a mai departe-n mine 
    Şi-n urmă doar ecoul mi-a rămas.

    Gânduri... 
    (Inutile) 
    
    Florile neputinţei mele 
    S-au scuturat 
    În cuvinte de bine. 
    
    Păsări... 
    (Călătoare) 
    
    Pe cerul frunţii mele 
    S-au zbătut 
    Aripi, albastre şi line. 
    
    Ploi... 
    (Trecătoare) 
    
    Cenuşa inimii mele 
    S-a topit 
    În rouă, peste frunzele fine. 
    
    Luni... 
    (Zile)
    
    Timpul vieţii mele 
    S-a scurs 
    Fecund, în brazdele pline. 
    
    Priviri... 
    (Furişate) 
    
    Umbra minţii mele 
    A crescut 
    Nimicind, dorinţe haine. 
    
    Stări... 
    (Către sori) 
    
    Palmele mâinilor mele 
    S-au instins 
    Culori, în curcubeie vecine. 
    
    Gânduri, păsări, ploi,
    Inutile, călătoare, trecătoare...
    Luni, priviri, stări,
    Zile, furişate, către sori...

Cum este viața omului, de ce înaintează-n vârstă, tot stă și se oprește, de-i răsbate la suprafață câte-o amintire, ia așa, câteodată mai duioasă, altă dată mai hazlie, altă dată mai amară...

Îmi amintesc că odată, cu noaptea-n cap, mă zghihuie bunică-miu, să mă 'nalț din somn ca să mergem la Socodor... Când am auzit eu de-aiestea, țuști! am și sărit din pătuțul cel moale și cald, m-am spălat iute pe față și după urechi, m-am îmbrăcat iute cu-o pereche de brăcinari scurți verzi și o cămeșă cu mâneci scurte, galbenă ca paiul...  Așa obișnuiam eu să-mi petrec toate zilele de vacanță, îmbrăcat așa, cu picioarele goale prin colbul moale din curte, sau prin iarba verde și grasă din grădină, dând bătrânilor o mână de ajutor după puterile mele...

La Socodor, toți sătenii își țineau "în dare" fiecare ce oi avea. Bunicul ținea vreo patru oi zdravene, blegi de proaste ce erau, care nu știau decât să rumege etern la iarbă și să facă peste tot numai căcăreze, că lapte nu prea dădeau... Dar în fine, o dată sau de două ori pe lună, bunicul mai îmboldit de bunica își lua noaptea-n cap și pleca la stână să-și ridice rația de brânză, urdă, caș și lapte, rezultate din urma blegelor de oi. De data asta însă, îl însoțea un pici somnoros, care încerca din răsputeri să țină pasul cu cel al bunicului, care se grăbea să ajungă la strungă înainte ca soarele de amiaz' să bată prea tare...

După ce-am lăsat în urmă hotarul satului, am apucat-o pe un drum de țară mărginit într-o parte și alta de lanuri cu grâu copt, ce băteau deja în auriu, peticite din loc în loc cu maci roșii ca sângele și de albăstrele ca cerul ce se afla limpede, fără de nori, cu un soare blând ce ne însoțea timid, la o depărtare respectuoasă față de doi pelerini care o luaseră dis-de-dimineață la picior, cu un scop bine determinat: strunga oilor de la Socodor.

Odată ajunși la o buză de pădure întunecoasă și răcoroasă, bunicul dijmui din raniță câteva ouă fierte-tari, o bucată mare de mămăligă, un calup generos de caș, ceapă verde, roșii mari și zemoase drese cu sare grunjoasă, și cu nelipsita-i brișcă, împărți în mod egal bunătățurile așternute pe un ștergar alb din in de la bunica... Și cum stăteam noi tolăniți în iarba 'naltă și deasă, și ne înfruptam din toate-acele de bunătăți, iată că, dintr-o dată, bunicul îmi făcu semn să tac: dinspre pădure, la o distanță de câteva zeci de prăjini, o ciută însoțită de doi iezi pătați, ieșau temători spre lumină...

Cu ochii măriți a mirare și aproape ținându-mi răsuflarea, stăteam ciuciulit în iarba deasă, cu bătrânul lângă mine, privind în tăcere cum ciuta își fremăta urechile în toate părțile, adulmecând în zare cu nările căscate, doar-doar o simți vreo primejdie, când deodată, semeț, își făcu apariția din întunericul pădurii un cerb cu coarne înalte și ascuțite, frumos, cum numai în poze mai poți vedea... 

Era o liniște profundă, nu se auzea decât foșnetul ușor al frunzelor din bătaia vântului, iar mie-mi tremurau genunchii de emoție, când liniștea fu dintr-o dată spartă de un croncănit îndepărtat de pasăre, iar ciuta cu iezii cei jucăuși, dimpreună cu cerbul cel semeț, se și topiră ca un fum albăstrui în negura pădurii...

Pasăre tâmpită! Nu puteai și tu să mai zăbovești o clipă, ca noi să mai avem parte de această priveliște unică prin însăși măreția ei! O clipă pe care aș fi dorit s-o fixez mai bine în memoria mea... Ne-am ridicat anevoie și ne-am așezat pe copacul prăbușit, îmbrăcat în mușchi verde și pufos, ne-am hodinit preț de o clipă, după care, am luat-o din nou la picior înspre... Socodor!

Pe la prânz am ajuns, și însoțiți de doi dulăi mari, lățoși și fioroși, care ne lătraseră de la distanță, ne-am apropiat de bordeiul îngropat pe jumătate-n pământ al ciobanilor, pe care i-am aflat trăgând la aghioase, dormind la umbra unui stejar bătrân care-și oferea cu generozitate-n jur umbra răcoroasă. Pesemne căldura era prea mare, de doborâse ditamai zdrahonii de ciobani, iar oile pășteau răsfirate care-ncotro, din când în când, se auzea câte-o talangă, două, răsbătând slab, spărgând în fuioare o tăcere nefirească de după-amiază, când amorțește toată suflarea sub soarele prea tare arzator...

Bunicul, scoase din raniță vreo două pachete de țigări pe care le întinse ciobanilor, iar aceștia îi dădu la schimb - sau cel puțin așa-mi imaginam eu! -, o bucățoaică de mare caș, o vadră de brânză frământată de oi și o doniță înaltă și subțire din lemn plină-ochi cu lapte proaspăt muls. Le mai dădu bunicul ciobanilor și un val de tifon alb numai bun pentru strecurat, o pâine tare și mare cât o roată de car, precum și o damigeană mică cu țuică de prune, numai bună de răcorit pe-o arșiță ca aia...

Între timp, ciobanii întețiră cărbunii, stârnind un foc zglobiu și jucăuș, ascunzând în jar proaspăt câte-un bulz pentru fiecare, știți de care, din ceia de mămăligă cu brânză  frământată la mijloc, care se coceau frumos, la fum iute de cetină de brad, ah! cum simt și-acum, după atâția ani, gustul pe cerul gurii... inconfundabil, de neuitat!

Dinspre-amurg, ne-am întors către casă, ce bucurie! că ne-am întâlnit cu un căruțaș care scobora înspre vale cu un car tras de doi boi băloși, încărcat, plin cu fân, bunicul se luă la vorbă cu căruțașul, iar eu, în car, stăteam tolănit pe spate cu mâinile-așezate sub ceafă, privind cerul stropit de stele care începeau a licări o lună mare și rotundă, care-și vărsa lumina de felinar peste răcoarea serii, care, iată, se desfășura pastoral peste Socodor, o lume uitată și readusă la viață, de un strop de lapte ce-atârnă fragil de-o mustață de motan...

    Cuvântul tău a rupt în mine,
    răni şerpuite, de bici,
    şi-a erupt, ca o lavă fierbinte,
    peste coşmarul meu cotidian,
    şi s-a întors împotrivă-mi,
    şi-mpotriva lumii întregi,
    şi către toți împăraţii şi regii,
    care au dreptul la ultimul cuvânt,
    cuvântul tău, împotriva ta,
    împotriva mea, împotriva vieţii,
    cuvântul tău, care nu mai poate fi uitat,
    cuvântul tău, care acum e şi-al meu...
    noi am spus «nu»,
    noi am spus «da»,
    am dat verdicte,
    şi-am stabilit adevăruri,
    cum că lumina, e de fapt întuneric,
    albastrul, e de fapt roşu aprins,
    soarele l-am înecat în mare,
    luna în cuvinte,
    aceste cuvinte, cuvintele noastre,
    care se reduc de fapt, la un singur cuvânt:

    cuvântul tău... şi al meu...

Dintre toate acele clipe petrecute împreună cu cineva drag ție, pe care ai alege-o ca fiind cea mai bună? Mai intensă?

Este, evident, o întrebare fără răspuns. Nu voi putea niciodată să aleg, nu-mi este cu putință, întrucât mintea mea nu se poate opri doar la o clipă. Au fost atâtea momente, încât pot doar să mă opresc, și, povestindu-ți, să "sar" de la unul către un altul, întocmai precum Șeherezada...

Deci, fii astăzi Șahriar-ul meu și am să-ți povestesc că odată...

... era o seară de iarnă timpurie, cu lapoviță spulberată de un vifor nebun, iar timpul se scurgea prin mine lent, cleios... Era trecut de ora zece; în casă se lăsase frig, iar de-afară se auzea "upa" de la barieră. Un marfar se tânguia, trecând greoi macazurile șinelor, sacadat, urlându-și povara...

La o lampă de birou cu lumină slabă, îmi făceam temele. Cifrele se încăpățânau să nu-și dea mâna între ele, iar eu abandonasem, fără să știu, lupta cu ele... Pe brațe, deschisă, "20.000 de leghe sub mări" mă purta prin lumi subacvatice, fantastice, zgândărindu-mi imaginația... 

Liniștea din casă, restaurată, își făcuse culcuș în mintea mea. Am închis cartea, caietele, am stins lumina și m-am târât către culcușul rece, încercând disperat să-mi încălzesc picioarele... Într-un târziu am adormit și-am visat că...

... eram om mare și însoțit de jumătatea mea de măr și păpădia noastră veselă, care râdea tot timpul către soare pe sub pălăriuța ei de pai, ne așezasem la o coadă lungă cât o zi de post, ce șerpuia în jurul Sagradei din Barcelona. 

Era punctul culminant al vacanței noastre, plănuisem această vizită cu luni de zile înainte, și iată, acum stăteam și sporovăiam veseli și nerăbdători ca un mic stol de vrăbii, așteptând ca rândul nostru să înainteze. Noroc că de soarele arzător al dimineții spaniole, eram protejați de o copertină subțire de stuf care ne dădea exact atâta umbră, cât să nu ne uscăm ca niște pești rămași fără apă.

Sagrada Familia. Înaltă, unică, impunătoare cu turnurile ei ascuțite crescute înspre cer, îmi lăsa impresia unui castel filigranat în nisip, ca și cum Gaudi proiectase în joacă, ceea ce va deveni cândva, cea mai mare Basilică creștină din lume.

Cinci arce înalte și zvelte turnate în beton alb ce contrastează plăcut culorii cafenii ale clădirii, adăpostesc statui stilizate de sfinți și scene biblice, care sunt surclasate de scena sfâșietoare a crucificării Mântuitorului.

Dedesubt, două uși uriașe din bronz ce reliefează în mod absolut spectaculos intrarea, creează vizitatorilor senzația că mai degrabă sunt invitați să intre într-o bibliotecă, dat fiind sutele de cuvinte ce răsar în mod inegal din trupul ușilor, și am observat cu uimire cuvintele care sunt cel mai adesea atinse de către pelerini, întrucât le-am citit și eu însumi mai lustruite față de celelalte: GOD, FAITH, LOVE...

Pășim cu emoție în întunericul răcoros, într-o, pădure de coloane grațioase ale căror capiteluri ornate cu medalioane din sticlă de Murano, sprijină miraculos acoperișul care îmi pare un cer nesfârșit, dar totuși palpabil. Din toate părțile, vitralii spectaculoase, la fel de înalte ca și coloanele gotice, frâng lumina în cioburi multicolore, întruchipând sfinți, scene biblice, sau pur și simplu, dând viață luminii... 

Marmura de pe jos și-a cedat luciul curcubeului, iar mie mi se părea că pășesc pe diamante, fiind cu totul copleșit de acest efect vizual suprem, care îmi aduce lacrimi de uimire în colțul ochilor. Dar asta nu e tot: în spatele altarului, același curcubeu mângâie cu blândețe tuburile argintii ale orgii sporind efectul și subliniind ideea că lumina se desface în spectrul celor șapte culori...

Deasupra altarului simplu și auster, o umbrelă uriașă mărginită de picăturile unei ploi încremenite în lumină, adăpostește aerul sfânt ce se ridică deasupra unui crucifix uriaș. Isus, nu este înfățișat cu capul plecat în jos, ci cu chipul îndreptat înspre Cer, într-o rugăciune mută: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”...

Fără îndoială, "arhitectul lui Dumnezeu" a fost un geniu, întrucât Sagrada Familia nu este un lăcaș de cult oarecare. Efectul creat nu este unul de opulență, ci dimpotrivă: pelerinul este încercat de un sentiment adânc de pioșenie față de măreția lui Dumnezeu. Aici îl poți afla pe Dumnezeu, în fiecare coloană, în fiecare vitraliu, în fiecare culoare zugrăvită de lumină peste marmura rece, în fiecare detaliu filigranat care îți înnobilează privirea oriunde te-ai uita.

Brusc, mă opresc în marea de pelerini și-mi rotesc ochii spre înălțimile coloanelor, ca mai apoi să strivesc această imagine, această clipă, îndărătul pleoapelor, întipărindu-mi-o adânc în memorie.

Dar clipele nu se lasă înlănțuite – ele curg, se risipesc și se topesc, ca lumina amiezii în vitraliile Sagradei. Numai amintirea lor poate rămâne, fragilă și strălucitoare, ca un curcubeu răsfrânt într-un vis pe care l-am trăit aievea, în care lumina, timpul și emoția se contopesc într-o singură vibrație.

Of, Doamne, de ce nu mi-ai dat puterea de a încremeni în timp această clipă?

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când m-am trezit și primul meu gând era despre tine. Când dispoziția și starea mea depinde de ceea ce simți tu.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când pe zi ce trece, fiind la distanță de mii de kilometri, sufletul meu striga de dorul sufletului tău. De piele, de miros, de vorbă și de săruturi. De îmbrățișările și de zâmbetele care îmi fac ziua mai călduroasă.

Mi-am dat seama că te iubesc din ce în ce mai mult, când stăteam printre foarte multă lume și tot singură mă simțeam fără tine.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când spunând rugăciunea de seară , o făceam și pentru tine. Când seara de seara îi mulțumeam lui Dumnezeu ca îmi ești alături, chiar și în cele mai grele momente și nu ești persoana care renunță când vede pietre pe drum.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când distanța ne-a separat dar eu oricum încă te aștept acasă.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult , când numele tău îmi aprinde inima de fiecare dată iar apelul din partea ta este cel mai așteptat, la fel ca orice mesaj.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult , când ochii mei au început să te vadă doar pe tine…

Te scriu în poezii de parcă încă ai fi al meu,

te scriu în ale mele gânduri,

încercând să te caut într-un alt el,

căci am pierdut tot ce mi erai la doisprezece ani.

Te-am lăsat, fără de minte,

încă te puteam avea.

gândul ți-e la ea,

al meu la tine,

mi-am spus printre lacrimi și suspine,

căci al meu nu vei mai fi, de te-aș căuta noapte și zi.

Și inima-mi rămâne prinsă-n tine,

căci tu ai fost prima și ultima mea iubire,

ochii tăi zăresc asupra ei,

dar ai mei privesc în continuare către tine.

Și de-aș fi gândit la momentul potrivit,

poate încă m-ai fi iubit,

te-aș fi avut lângă mine,

lacrimile mi-ar fi curs de fericire.

te puteam păstra doar pentru mine,

scumpa și tandra mea iubire…

te-am iubit, dar am greșit la ai mei doisprezece ani de zile.

N-am știut ce-i dragostea și cum se privește ea,

și-aș vrea să pot întoarce timpul, măcar un ceas măcar,

căci dorul meu de tine, e acum și mai amar…

Iarba-i verde și cu flori

Turmile-s în risipire,

Mieii mici își  cheamă mama

Ce-i cu ei nici ei nu știe.

Pe imaș în valea seacă

Roua plânge uneori

Vântul se agită-n ramuri

Spicul grâulu-i cu flori.

Câinii știu pe ce cărare 

Urcușul e mai  ușor,

U nde-istâna lor de vară

Unde-l găsesc pe Azor.

Ascultă-mă și spune-mi tu dacă nu sună frumos

Eu, tu, singuri pe-o moale canapea în sufragerie

O masă joasă, două pahare și un ambient întunecos

În față un Smart TV, lângă noi vin de culoare sângerie

Vom petrece noaptea amețiți

De aburii băuturii și ai iubirii

Prietenii mei însuflețiți și neînsuflețiți

Îi vom asculta și citii de-lungul convorbirii

Nichita Stănescu și Eminescu

Cenaclul Flacăra cu al său Păunescu

Cargo, Pheonix și cu Iris

Ghicolescu, Gheorghe Tudor și Alifantis

Cash, Dylan, sweet country

Clapton, B.B. King, vai ce blues

Inconfundabil stil, Bukowski

Fucking Ozyy, rock and booze.

Jacques Brel, ne me quitte pas

Je suis malade, Lara Fabian

Tom Waits, Foy Vance

Suflet vărsat intens

Va bea și telecomanda mea

Vor bea și butoanele de pe ea

Va bea podeaua și canapeaua

Va fi tot beat și frumos, veselă stea

Dimineața va apărea într-un sfârșit, iar eu obosit apoi

Te voi invita, scumpa mea, să dansăm pe Shostakovich, Vals Nr. 2

Te prefaci că o iubești 

Ce urmărești?

De ce nu o părăsești?

Nu vezi că mă rănești?

Amanta ta nu voi fi

Nu sunt o pereche de pantofi

Vreau să fiu iubita 

Nu accept resturi de la alta.

Te șantajează cumva?

Ce știe despre tine?

Spune-mi ceva

Dacă nu, vei rămâne fără mine.

Te-am așteptat destul

Nu ai trecut testul

Rămâi cu aia, iubire

Nu am nevoie de despăgubire 

Mai vreau o dată

Sa fiu de tine sărutată

Mai vreau de o mie de ori

Sa mă treacă mii de fiori

Mai vreau să ți văd zâmbetul

De la care nu ți mai poți lua gândul

Mai vreau îmbrățișarea ta

Unde mă simt în siguranță în ea

Mai vreau sa mă alinți

In fiecare noapte,in fiecare zi

Mai vreau să mă iubești

Așa cum numai tu știi

Mai vreau să mă seduci 

Din nou pentru că tot la fel as fii

De ar fi sa dau timpul înapoi

Tot cu tine as trai