Ispită

Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,

Când fiecare zi avea alt nume,

Dar las tăcerea să îți spună ea, 

De ce m-am depărtat de lume. 

Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,

Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,

Să-ți amintească dorul din noi doi,

Și cum zburdam nebuni ca doi copii. 

Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,

Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,

Ca un ecou ce intră în pământ, 

Și-mi sfâșie prezentul din privire.

Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,

De-a te cuprinde iar, ca un păcat,

Dar timpul mușcă zilnic ca un câine, 

Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.

Dar poate-n versuri vechi de altădată,

Vei regăsi iubirea mea fierbinte,

Și în cerneala ce încă nu-i uscată, 

O ultimă chemare din cuvinte.

N-a mai zburat înspre tine gândul,

Ci a căzut frânt pe o piatră,

Împrăștiind cuvintele în vântul,

Ce le-a șuierat spre-o făptură ciudată.

Apoi un fulg ce rătăcea în eter,

L-am prins și sărutat înspre tine,

Dar am pus prea multă iubire în el,

Şi-a căzut zgomotos între destine.

Am mângâiat o tânără rază de Lună,

Să-mi ducă mângâierea la tine-n fereastră,

Dar s-a pierdut în a bolții cunună,

Zămislind dureros încă o noapte albastră.

Am rupt apoi din suflet o bucată de dor,

Și-am rugat-o pe moarte când va fi să mă ia,

Să mă poarte pe-o clipă la tine-n pridvor,

Să ți-o las la fereastră și să dispar într-o stea.

Sunt plin de răni deși nu port războaie,

Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,

Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,

Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.

Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,

Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,

Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,

Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.

Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,

Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,

Iar dorurile toate, în cântec efemeric,

Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.

Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,

Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,

Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,

Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.

Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,

Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,

Și chiar de port în mine o rană care geme,

Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.

Iubirea mea nu-i cântec dulce,

Nici rouă blândă pe petale,

E-un aprig foc făcut să urce,

Să mistuie tristețile din cale.

Iubirea mea nu-i cer de ploaie,

Nici țărm de vânturi măturat,

E-o inimă în vâlvătaie,

Cu sângele din ea învolburat.

Iubirea mea nu-i drum uşor,

Nici pas domol pe iarbă moale,

E-un hău adânc, ameţitor,

Ce-mi frânge zborul în spirale.

Iubirea mea nu-i vis curat,

Nici linişte de mănăstire,

E dor nebun, neîndurat,

Ce naşte viaţă din pieire.

Iubirea mea nu-i colţ de rai,

Nici pace stinsă-n rugăciune,

E hrana vie ce mereu o ai,

Când ai rodit deșertăciune.

Iubirea mea nu-i zbor uşor,

Nici aripă ce lin te poartă,

E fulger crud, pătrunzător,

E-o veșnică iubire fără soartă.

Eu nu mai caut urme în tăcere,

Nici semne în cuvintele trecute,

Dar un suspin din veche ta durere,

În fiecare zi în mine se ascute.

Sunt tot acolo unde m-ai lăsat,

Cu spatele întors spre întâmplare,

Un om ce umblă veșnic apăsat,

De o iubire ce parcă nu mai moare.

Și dacă vei privi vreodată spre pustie,

În locul unde nimeni nu mai vine,

Vei regăsi în locul meu o poezie,

Ce-și cântă amarul zărilor străine.

Pe umeri porţi tăcerea mea de seară,

Şi nici nu ştii ce greu e să te las,

Când lăcrimez din mine numai ceară,

De sub un foc ce-n suflet mi-a rămas.

Poruncă am să dau umil la stele,

Să-ți plouă la fereastră cu lumini,

Ca tu, mirată, să privești spre ele,

Să încetezi să plângi și să suspini.

În locul unde nu sunt locuri, 

Subit renaște plictiseala, 

Iar oboseala vine încet pe tocuri, 

Să nu-ți trezească renunțarea. 

Se-așază gândul ca o ceață, 

Pe marginea din tine mută,

Și timpul curge fără față, 

Într-o tăcere nevăzută.

Se strâng în piept răspunsuri grele, 

Ca norii înainte de furtună,

Și toate întrebările rebele, 

Pe zâmbetele feții se răzbună. 

Rămâne doar un fel de-a fi,

Nici trist, nici viu - doar continuare,

O așteptare fără a mai ști, 

Că sensul nu e-n renunțare.

Încet, se crapă cerul pe retină,

Cu fulgere din gânduri negre,

Și-n inimă, pe-o scară lină, 

Tot urcă melodii funebre. 

Iar liniștea, o apă grea,

Îți spală sunetul din voce,

Și-ncet apune steaua ta, 

În așteptările feroce. 

Și-n locul unde nu sunt locuri,

Rămâne-un pas care nu pleacă, 

Chiar de-i aprinzi sub talpă focuri, 

Un „încă-i timp" pornirea i-o îneacă,

Că din plictis și din cădere,

Din gol, din frig și din tăceri,

Se naște-un sens fără durere, 

Pe-un drum ce l-ai făcut și ieri.

La o nuntă, seara cade lin,
Muzica răsună-n satul plin,
Paharele se-ntâlnesc voios,
Vinul curge-ncet, misterios.

Râsete și dans pe ritm ușor,
Băutura leagă-un dor ușor,
Sub lumina lunii, toți petrec,
Nunta e un vis ce-l tot aștept.

Cântecul răsună până-n zori,
Mireasa străluce printre flori,
Iar în zori, cu inimile pline,
Toți pășesc spre ziua care vine.

Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,

Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,

Rozu' este expresiv,

Ca si cum ai fii in vis.

Irigaţi Sahara sufletului meu,

Plantaţi copaci şi daţi speranţă,

Umbrit voi încerca mereu,

S-aspir din nou la viaţă,

Dar irigaţi Sahara sufletului meu.

Precum copiii faceţi castele,

Din acest blestemat nisip,

Închideţi-mă în turnurile cele,

În care speranţele se înfirip,

Dar faceţi castele …

 Irigaţi Sahara sufletului meu,

 Râuri să fie fericiri şi iubire,

Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,

Iar pentru mine doar amăgire,

Irigaţi Sahara sufletului meu.

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,

Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,

S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,

Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.

Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.

La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.

Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,

Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.

Acum serile devenit-aureci,cumplite

Şi straăzile sunt un haos puternic ce tulbura inimile dezgolite

Ştiu si a ea e,

Dar nu ştiu la ce să mă aştept

E-un susur cald în foșnetele serii,

Sporind  lumina dinspre stea,

Și-n glasul lui aud cântarea verii,

Și parcă-mi cântă mama mea...

O ploaie cade lin peste pridvoare,

Și-n streașină se frânge vremea grea,

Aud cum plânge apa în izvoare,

Și simt că plânge mama mea…

Văd lumea cum sfârșește pentr-o clipă,

Și mă condamn că vina toată e a mea,

Dar simt o mângâiere care mă ridică,

Și știu, că este mama mea...

Când scriu și-mi tremură în vers iubirea,

Iar lacrima se-așază peste ea,

Un foc încins îmi răscolește firea,

Și-mi vine dor de mama mea….

Atunci adie-n cer  mirosul de gutuie,

Și-n palme mi se așează-o stea,

Iar la icoana veche și gălbuie,

Stă încă-un înger…Mama mea.