Sub pasul meu și umbra ta…

E trist și cerul și pământul,

Sub clar de lună nu mai are farmec,

Fără înțeles a devenit cuvântul,

Iar să zâmbim ne e zadarnic.

E anevoie mersul omului pe stradă,

Și i se simte oboseala în priviri,

Iar oasele abia de îl mai rabdă,

Şi-i zilnic condamnat spre prăbușiri.

Nici vântul nu mai suflă de o vreme,

Iar creanga nu îmi mai lovește-n geam,

Accept orice, și doar m-aș teme,

Când pasărea n-o să mai cânte-n ram

Văd zilnic tot mai multe funerarii,

Se-acordă titluri de curaj din om în om,

Dar nimeni nu-i atent și la detalii,

Și că se trage-n plin ca-n poligon.

Sunt uluit de atâta josnicie,

Guvernele sunt pline de inculți,

Ce vor ca oamenii să fie,

După chipul și asemănarea lor făcuți.

M-am oprit într-un loc,

Între prăpăstii și munți,

Drumul lung, ca un foc,

Cerea pași mai mărunți.

Și-mi părerea un cuțit,

Între „poate” și „nu”,

Iar eu, mult prea grăbit,

Spre steaua ta, ce căzu.

Și-am rămas între ape,

Cu pasul frânt în noroi,

Doar pârâul știa drumul,

Mai bine ca noi.

Gândul, pasăre oarbă,

Se izbea de același semn,

Fiecare „dacă” ardea,

Ca jarul sub lemn.

Am stat în ziuă ostatic,

Cu noaptea peste abis,

Așteptarea mușca sălbatic,

Cu dinți de timp neatins.

Munții și stâncile,

Ca niște martori reci,

Adunau drumul și luncile,

Să nască alte poteci.

Dar pasul vioi saltă și spune,

Ploii de gheață care știe că plâng,

Că nu drumul îl va răpune,

Ci teama că n-am să ajung.

Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,

Să mă şteargă apa mării cu-n val,

Apoi să plâng, să râd, şi să strig,

Că tot ce-am trăit a fost în zadar.

Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,

Să plutesc peste ruina din mine,

Spini din coroana Domnului să smulg,

Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.

Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,

Veniţi să mă vedeţi răstignit,

Tristeţi alături de mine să paşteţi,

În clipa din urmă să mă ştiu iubit.

În tihnă apoi să mă îngropaţi,

Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,

Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,

Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.

Pe aceiaşi bancă, ca întotdeauna,

În parcul cu platani m-am aşezat,

Spre o frunză moartă întind mâna,

Şi-i caut ramul de unde-a picat.

Încerc s-astup golul din mine,

Cu mici prostii şi dulci iluzii,

Să trag cortina peste tine,

Să strig, să mă audă surzii.

De atâta timp, cald am păstrat,

Aici pe bancă al tău loc,

Şi zi de zi câte o roză am aşezat,

Dar nu mai vrei s-apari deloc.

Aşteaptă porumbeii ale tale firimituri,

Aşteaptă a ta mână caldă, moale,

M-alătur şi aştept acele guri,

Ce le furai când îţi stăteam cu capu-n poale.

Mi-e dor de mersul tău pe alee,

De clipa când te-am sărutat,

De izul tău de azalee,

De părul blond cârlionţat.

De-a noastre dulci plimbări mi-e dor,

Şi plâng ca un copil flămând,

Aici pe bancă vreau să mor,

Şi aici să-mi fie şi mormânt.

Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,

În dulci amintiri de copil să se scalde,

Focuri de toamnă din piepturi strănut,

Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.

E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,

În care colcăie șerpi și dansează năpârci,

Mă simt sechestrat de propriul dezastru,

Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.

Clopote aud zilnic plângând în timpane,

Sufletul surâde într-un zbucium al minții,

Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,

Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.

Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,

Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,

Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,

Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.

Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?

Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,

În pământul anost sub o brazdă de plug,

Să renasc din sămânță de cer ori infern.

Du-mă Doamne-n lume, 

Fără chip și nume, 

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Pune-mă-n pământ, 

Să răsar ca vânt, 

Toarnă-mă-n hârdoaie, 

Să cad ca o ploaie. 

Fă-mă răsărit, 

Să mă știu iubit, 

Ori un bob de rouă, 

Lacrimi să mă plouă, 

Să curg în izvoare, 

Ca o taină mare, 

Să mă bea cu sete, 

Tinerele fete. 

Fă-mă vis subțire,

Dus de amintire,

Să m-ascund în șoapte,

Rostite în noapte,

De-un tânăr fecior,

Ca un cald fior,

Și să duc pe pleoape,

Ale mării ape.

Fă-mă stea de ceară,

Să ard doar o seară,

Ori cuvânt uitat,

Într-un vers curat,

Să mă pierd în lume,

Fără chip și nume,

Fără trup și haină, 

Să fiu ca o taină. 

Omul Isus a fost tâmplar...

Iar eu, când traforam în şcoală,

simțeam cum înspre El mă cheamă,

Prin glasul viziunii din placaj.

În lemnul dur lucram minuțios,

Suflând agnostic în rumeguşul ros,

Ca Dumnezeu în trupul argilos.

De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,

Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,

Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,

Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...

Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât 

Atelierul şcolii să fie isprăvit

De Spân răpus Pegasul

Şi fabulosul visător

În faşă

Smotocit...

În clipa cea mai neagră, când sufletul se frânge,

Şi paşii mei se pierd în umbre ce cobor,

O rază parcă vine din cerul tău şi plânge,

Pe fruntea mea, ușor.

Mi-e glasul greu de taină şi tremur când te strig,

Dar numai vântul urlă prin codrii fără glas,

Şi-n mine cresc ruine, cu lacrimi ce se-nfig,

În fiecare pas.

O, dacă-ai fi o umbră ce vine iar în noapte,

Să-mi ştergi din piept durerea cu mâna ta de vis,

M-aş stinge fără teamă în liniştea de şoapte,

Zâmbind că te-am atins...

Când cade-n zori tăcerea pe crucea ta de piatră,

Și roua se preface în lacrimi ce te strig,

Un vis adânc mă prinde ca o minune sacră,

Și tremur tot de frig.

Mă-nchin sub ramuri grele, în locul tău de veci,

Cu fruntea mea lipită de umbra ta tăcută, 

Și-mi pari a fi plecată pe-un drum cu pași mai reci,

Și nu de tot pierdută...

Dar simt cum ceru-și frânge durerea peste mine,

Și-n valuri iarăși urlă ce n-am putut să spun,

Iar dorul tău se întoarce ca niște rugi divine,

Și-n taină mă supun…

Rămâi în gând o rugă ce nu se mai sfârșește,

O rază ce-n amurguri tresare peste veac,

Din tine-mi curge timpul spre lumile celeste,

Tu ești al meu liman și pentru toate leac.

Și când va fi să trec și eu prin vama stinsă,

Spre locul unde cerul atinge-a morții coasă,

Să vii, o, mamă dragă, cu mâna ta întinsă,

Să mergem împreună, la tine-n noua casă.

Două maluri,
niciun pod.

Doar tăcerea,
mergând desculță prin aer.

Am iubit-o atât de mult,

încât, într-o zi,

mi-am pus capul pe pieptul ei

doar ca să aud dacă inima mea

bate și acolo.

Nu ne-am certat.

Ne-am desprins.

Ca două frunze care cad din același copac,

dar vântul le duce în sensuri opuse.

N-am păstrat nimic —

nici o fotografie, nici un cuvânt.

Doar felul în care, uneori,

mă trezesc noaptea

și întind mâna spre locul unde nu mai e.

Din fiecare ochi se naște-o altă zare,

Un drum ce nu-i al meu, dar l-aș putea visa,

Un colț de cer cu pajiști și izvoare,

Un cântec stins ce vrea a se-nălța.

Se vede altfel lumea prin ochii ce au plâns,

Prin cei ce-au cunoscut trădări și dor amar,

În ei, lumina vine din fulgerul ascuns,

Și dintre mii de umbre apare cerul clar.

În fiecare ochi se vede vremea bună,

Sau, poate, o ninsoare ce nu se va topi,

Căci toți purtăm în noi o noapte fără lună,

Și o iubire stearpă ce vrea a înflori.

Din fiecare ochi se vede altfel lumea –

Un vis, un drum, un cântec neștiut,

În ochii tăi, eu văd cum înflorește bruma,

Și-n ochii mei, tu vezi c-a dispărut.

Din fiecare ochi se naște o poveste,

Un vis de foc, un țărm necunoscut,

O rană ce se stinge în lumile celeste,

Și în tăceri ce-n lacrimi s-au zbătut.

Miroase a parfum în beci,

Buchetul vinului se varsă,

Afară suflă vânturi reci,

Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.

Orașul a căzut în beznă,

Îmi cântă un ţigan la cap,

Valsez lejer din gleznă,

Cu partenera din ciorap.

Îmi curge somnul în pahar,

Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,

Parfumu-n beci e tot mai rar,

Şi iarna-și caută culcuș.