Mă ocolește îndelung securea
Se rupe cerul pe sub pleoape
Și plouă-ncet cu gust amar,
Copacii, îngropați de noapte,
Trosnesc din crengi în mod bizar.
Un clopot vechi, cu limbi uscate,
Mai bate-n pieptul unui pin,
Iar îngerii, cu aripi aplecate,
Beau apă din izvorul cristalin.
O cioară croncăne-n poiană,
Iar moartea fuge peste munte,
Sub scoarța serii se răstoarnă,
O lună albă cu razele cărunte.
Sub pașii mei se rupe iarba,
Ca o bătrână ce oftează,
Până-n pământ îmi crește barba,
În timp ce anii se scurtează.
Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,
Și nici lumină sus pe cer,
Pe drumul negru și subțire,
Doar pașii mei împrăștie mister.
Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,
Copacii freamătă ca la un semn,
Și trupul mi se-mbracă-n frunze,
Iar carnea fragedă devine lemn.
Și brusc am devenit pădurea,
Cu frunze albe-n plină primăvară,
Mă ocolește îndelung securea,
Căci croncăne-n poiana mea o cioară.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 14 мая
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 141
Стихи из этой категории
Ferit mereu
Când durerea vine...
Și nu te-ai așteptat...,
Mă-ntreb este destinul?
Sau oare s-a întâmplat?
Cel ce im e drag mie,
Nu-mi poate fi lăsat...?
Am eu multe păcate..?
Știe doar Dumnezeu ,
O fi o palmă oare,
Să mă îndrept doamne eu,
Gândește reflectează
Căci bunul Dumnezeu,
Te roagă și dorește
Să fi cu el mereu.
E dragostea de tată,
E bunul Dumnezeu.
Miez de primăvară
Pe Pământul însetat,
Mereu cercetat,
Soarele s-a răsfățat,
Strălucind neîncetat.
Timpul s-a păstrat
C-un frig neașteptat
Și-n miez de primăvară
Gerul te doboară.
Totu-i bine și frumos
De faci totul cu folos,
Fără a fi capricios
Nu vei fi bolnăvicios.
Ascultă de la mine
Și atent reține,
Ai grijă de tine
Ca sa fie totul bine.
11.05.24
Ele
Din vremi de mult trecute
Sosit-au ele acum,
In bezna.
Langa pârâiașul din padure,
Casa aceea, mare
E a lor.
Am fost acolo si pot spune
Locul meu e langa ele.
Cine-s ele?
Vrajitoarele,
Prietenele mele.
Au trecut sute sau chiar mii de ani
De cand nu le-am mai vazut,
Dar dorul nu a incetat s-apara
Si sa ma sugrume.
Reuniunea a-nceput
Si cantece de veselie in natura se aud.
Toti joaca, greieri si furnici
Si creaturile noptii sunt aici,
Pentru ca ele au sosit.
Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
În fața oglinzilor sparte
În lumea de azi, unde masca-i rege,
Frumusețea devine o simplă lege.
Un trup sculptat, un chip perfect,
Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.
Să placi, să atragi, să fii adorat,
Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”
Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,
Lumea se-oprește și te înfruntă.
„De ce să gândești, când ai ochii senini?
De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”
Înțelepciunea devine o armură grea,
Iar superficialitatea, o lume a ta.
Cei care te văd, dar nu te privesc,
Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.
Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,
Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.
Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,
Poate trăi unde sufletu-i uitat?
Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,
Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.
Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,
Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.
Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,
Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.
Așa că privește, rămâi neclintită,
Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.
În fața oglinzilor sparte vei ști,
Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.
Cum e să cânți?
Cum e să cânți
Privind frunzele cum coboara
Pe patul sufletelor moarte
Si cum chipurile lor grăbite
Lasă in urmă lacrimi
Curgând, fierbinte...
Cum e să cânți
Lovind podeaua albă
Cu tălpile prăfuite și ude de atâtea drumuri.
Cum e să cânți
Asteptand ca cineva, cândva, să te audă
Si sa ți se alăture, plângând?
Ferit mereu
Când durerea vine...
Și nu te-ai așteptat...,
Mă-ntreb este destinul?
Sau oare s-a întâmplat?
Cel ce im e drag mie,
Nu-mi poate fi lăsat...?
Am eu multe păcate..?
Știe doar Dumnezeu ,
O fi o palmă oare,
Să mă îndrept doamne eu,
Gândește reflectează
Căci bunul Dumnezeu,
Te roagă și dorește
Să fi cu el mereu.
E dragostea de tată,
E bunul Dumnezeu.
Miez de primăvară
Pe Pământul însetat,
Mereu cercetat,
Soarele s-a răsfățat,
Strălucind neîncetat.
Timpul s-a păstrat
C-un frig neașteptat
Și-n miez de primăvară
Gerul te doboară.
Totu-i bine și frumos
De faci totul cu folos,
Fără a fi capricios
Nu vei fi bolnăvicios.
Ascultă de la mine
Și atent reține,
Ai grijă de tine
Ca sa fie totul bine.
11.05.24
Ele
Din vremi de mult trecute
Sosit-au ele acum,
In bezna.
Langa pârâiașul din padure,
Casa aceea, mare
E a lor.
Am fost acolo si pot spune
Locul meu e langa ele.
Cine-s ele?
Vrajitoarele,
Prietenele mele.
Au trecut sute sau chiar mii de ani
De cand nu le-am mai vazut,
Dar dorul nu a incetat s-apara
Si sa ma sugrume.
Reuniunea a-nceput
Si cantece de veselie in natura se aud.
Toti joaca, greieri si furnici
Si creaturile noptii sunt aici,
Pentru ca ele au sosit.
Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
În fața oglinzilor sparte
În lumea de azi, unde masca-i rege,
Frumusețea devine o simplă lege.
Un trup sculptat, un chip perfect,
Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.
Să placi, să atragi, să fii adorat,
Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”
Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,
Lumea se-oprește și te înfruntă.
„De ce să gândești, când ai ochii senini?
De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”
Înțelepciunea devine o armură grea,
Iar superficialitatea, o lume a ta.
Cei care te văd, dar nu te privesc,
Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.
Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,
Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.
Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,
Poate trăi unde sufletu-i uitat?
Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,
Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.
Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,
Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.
Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,
Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.
Așa că privește, rămâi neclintită,
Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.
În fața oglinzilor sparte vei ști,
Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.
Cum e să cânți?
Cum e să cânți
Privind frunzele cum coboara
Pe patul sufletelor moarte
Si cum chipurile lor grăbite
Lasă in urmă lacrimi
Curgând, fierbinte...
Cum e să cânți
Lovind podeaua albă
Cu tălpile prăfuite și ude de atâtea drumuri.
Cum e să cânți
Asteptand ca cineva, cândva, să te audă
Si sa ți se alăture, plângând?
Другие стихотворения автора
Însingurare
Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,
unde lumina moare ceas de ceas,
și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,
rătăcitori prin mersu-mi fără pas.
Pe umeri port o haină de tăcere,
țesută din atâtea răni ascunse,
iar zborul meu fără repere,
se pierde-n taine nepătrunse.
Mi-e somnul o fereastră către frig,
prin care visul plouă fără milă,
întreaga noapte mă frământ și strig,
că existența mea e practic inutilă.
Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,
din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,
și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,
unde-am pierdut și dragostea, și cântul.
Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,
ce-și caută în vechi păcate mântuire,
și în același trup cu sânge fumegând,
ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.
E toiul nopții...
E toiul nopții și încă-i supărare,
Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,
E ziua-n care nu este împăcare,
Când totul e pustiu, arid și părăsit.
E toiul nopții și încă se respiră,
E toamna care-ncet se pierde,
Și suntem frunze care se răsfiră,
Din ramura ce încă-i verde.
E toiul nopții și încă avem păreri,
Și parcă-n ușă bate primăvara,
Dar brusc apar de peste tot dureri,
Și infinit de lungă ni se pare seara.
E toiul nopții și încă avem timp,
Ca zorii zilei să ne prindă alături,
Și hai să facem nebunatic schimb,
Nimic pentru un pat și două pături.
E toiul nopții și stele au asfințit,
Iar vraja lunii veni să ne înhațe,
Și-n zori surprinși ne-am pomenit,
Pe jos dormind ținându-ne în brațe.
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…
Mă doare ziua fără tine
Mă doare ziua fără tine,
Mi-e greu când suntem amândoi,
Și nu știu cum este mai bine,
Și unde-i limita-ntre noi.
Mă înalț și prăbușesc deopotrivă,
Te admir și te urăsc cu remușcări,
Plutim pe-o luntre aflată în derivă,
Într-un ocean de nervi și amenințări.
Ce trist e-n jur și ce anost,
Ce liniște în acest tumult,
Și muți, eu cred, de am fi fost,
Am fi vorbit un pic mai mult.
Îmi cântă zilnic lacrimi pe obraz,
Un cântec trist de îndepărtare,
Şi mușc agonic din extaz,
Pierzându-mă într-o uitare.
Mă întorc întotdeauna în prima zi,
Te iert și te așez pe-un piedestal,
Iar restul zilelor de n-ar mai fi,
M-aș izola cu tine într-un spital.
Și leac, și medic permanent să-ți fiu,
Să-ți injectez un sânge dat în clocot,
Să fierb în tine și apoi să știu,
De ce ți-e plânsul numai hohot.
Să fiu ca o taină...
Du-mă Doamne-n lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Pune-mă-n pământ,
Să răsar ca vânt,
Toarnă-mă-n hârdoaie,
Să cad ca o ploaie.
Fă-mă răsărit,
Să mă știu iubit,
Ori un bob de rouă,
Lacrimi să mă plouă,
Să curg în izvoare,
Ca o taină mare,
Să mă bea cu sete,
Tinerele fete.
Fă-mă vis subțire,
Dus de amintire,
Să m-ascund în șoapte,
Rostite în noapte,
De-un tânăr fecior,
Ca un cald fior,
Și să duc pe pleoape,
Ale mării ape.
Fă-mă stea de ceară,
Să ard doar o seară,
Ori cuvânt uitat,
Într-un vers curat,
Să mă pierd în lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Însingurare
Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,
unde lumina moare ceas de ceas,
și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,
rătăcitori prin mersu-mi fără pas.
Pe umeri port o haină de tăcere,
țesută din atâtea răni ascunse,
iar zborul meu fără repere,
se pierde-n taine nepătrunse.
Mi-e somnul o fereastră către frig,
prin care visul plouă fără milă,
întreaga noapte mă frământ și strig,
că existența mea e practic inutilă.
Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,
din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,
și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,
unde-am pierdut și dragostea, și cântul.
Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,
ce-și caută în vechi păcate mântuire,
și în același trup cu sânge fumegând,
ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.
E toiul nopții...
E toiul nopții și încă-i supărare,
Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,
E ziua-n care nu este împăcare,
Când totul e pustiu, arid și părăsit.
E toiul nopții și încă se respiră,
E toamna care-ncet se pierde,
Și suntem frunze care se răsfiră,
Din ramura ce încă-i verde.
E toiul nopții și încă avem păreri,
Și parcă-n ușă bate primăvara,
Dar brusc apar de peste tot dureri,
Și infinit de lungă ni se pare seara.
E toiul nopții și încă avem timp,
Ca zorii zilei să ne prindă alături,
Și hai să facem nebunatic schimb,
Nimic pentru un pat și două pături.
E toiul nopții și stele au asfințit,
Iar vraja lunii veni să ne înhațe,
Și-n zori surprinși ne-am pomenit,
Pe jos dormind ținându-ne în brațe.
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…
Mă doare ziua fără tine
Mă doare ziua fără tine,
Mi-e greu când suntem amândoi,
Și nu știu cum este mai bine,
Și unde-i limita-ntre noi.
Mă înalț și prăbușesc deopotrivă,
Te admir și te urăsc cu remușcări,
Plutim pe-o luntre aflată în derivă,
Într-un ocean de nervi și amenințări.
Ce trist e-n jur și ce anost,
Ce liniște în acest tumult,
Și muți, eu cred, de am fi fost,
Am fi vorbit un pic mai mult.
Îmi cântă zilnic lacrimi pe obraz,
Un cântec trist de îndepărtare,
Şi mușc agonic din extaz,
Pierzându-mă într-o uitare.
Mă întorc întotdeauna în prima zi,
Te iert și te așez pe-un piedestal,
Iar restul zilelor de n-ar mai fi,
M-aș izola cu tine într-un spital.
Și leac, și medic permanent să-ți fiu,
Să-ți injectez un sânge dat în clocot,
Să fierb în tine și apoi să știu,
De ce ți-e plânsul numai hohot.
Să fiu ca o taină...
Du-mă Doamne-n lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Pune-mă-n pământ,
Să răsar ca vânt,
Toarnă-mă-n hârdoaie,
Să cad ca o ploaie.
Fă-mă răsărit,
Să mă știu iubit,
Ori un bob de rouă,
Lacrimi să mă plouă,
Să curg în izvoare,
Ca o taină mare,
Să mă bea cu sete,
Tinerele fete.
Fă-mă vis subțire,
Dus de amintire,
Să m-ascund în șoapte,
Rostite în noapte,
De-un tânăr fecior,
Ca un cald fior,
Și să duc pe pleoape,
Ale mării ape.
Fă-mă stea de ceară,
Să ard doar o seară,
Ori cuvânt uitat,
Într-un vers curat,
Să mă pierd în lume,
Fără chip și nume,
Fără trup și haină,
Să fiu ca o taină.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.