Mă ocolește îndelung securea
Se rupe cerul pe sub pleoape
Și plouă-ncet cu gust amar,
Copacii, îngropați de noapte,
Trosnesc din crengi în mod bizar.
Un clopot vechi, cu limbi uscate,
Mai bate-n pieptul unui pin,
Iar îngerii, cu aripi aplecate,
Beau apă din izvorul cristalin.
O cioară croncăne-n poiană,
Iar moartea fuge peste munte,
Sub scoarța serii se răstoarnă,
O lună albă cu razele cărunte.
Sub pașii mei se rupe iarba,
Ca o bătrână ce oftează,
Până-n pământ îmi crește barba,
În timp ce anii se scurtează.
Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,
Și nici lumină sus pe cer,
Pe drumul negru și subțire,
Doar pașii mei împrăștie mister.
Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,
Copacii freamătă ca la un semn,
Și trupul mi se-mbracă-n frunze,
Iar carnea fragedă devine lemn.
Și brusc am devenit pădurea,
Cu frunze albe-n plină primăvară,
Mă ocolește îndelung securea,
Căci croncăne-n poiana mea o cioară.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 14 мая
Added in favorites: 1
Views: 136
Poems in the same category
Masajul e un lucru sfant
Masajul e un lucru sfant,
De cand lumea ii pe pamant.
Inventat a fost se pare,
Pentru corp e relaxare.
Masajul bine lucrat,
Ei grecii l au inventat.
Pe atunci sclavii il faceau,
Pe bolnavi ii vindecau.
Si de atunci si pana azi,
Lumea ce face masaj.
Corpul il are relaxat,
Nici decumnu nu e stresat.
Tehnicile de masaj,
S-au imbunatatit azi.
Tehnici multe aplicate,
Iti aduc doar sanatate.
Multe is tipuri de masaj,
Se aplica in tocmai azi.
E masaj de relaxare,
Dar si de recuperare.
Amandoua de le faci,
De stress si boli ai sa scapi.
Ca masajul a fost si este,
Cel ce nu are pereche !
Este cu mine mereu
Cui să mulțumesc mereu?
Doar bunului Dumnezeu.
El na ajută, ne îndrumă
Și ne dă o viață bună.
Duhul sfânt ma ajutat,
Lângă mine nencetat
Ma îndrumat, mereu, mereu...
Ca să fie cu Dumnezeu.
Dumnezeu cu-a lui putere,
In credință și-ajutor,
Lângă mine în veci este,
Îmi este bun protector.
Eu cred , această putere,
Sporește in viitor,
Mă îndrumă simt mereu,
Cum ma-ajuta Dumnezeu.
Doamne cât am așteptat,
Acest lucru minunat
Îți sunt recunoscător,
Pentru marele ajutor.
A fost odată
Norii-și picură argintul
Udând trupul cu-infinitul
Timpului prea trecător,
Prea tăcut, nepăsător.
O secundă răsfirată
Plânge ora-ntunecată,
Adunându-se-n minute
De trecut ea se ascunde.
Se așează laolaltă
Pretinzând prezent deodată,
Dar adâncu-i conținutul
Nu-i decât necunoscutul.
Se preface că se scurge
Precum lacrima ei curge,
Dar rămâne ancorată,
De trecut stă aninată.
Fara titlu
Dac-ai ști ce este în al meu suflet
Când tu îmi vorbești despre el,
De pe față îmi dispare orice zâmbet
Când te văd cum plângi după el
Îmi fuge pământul de sub picioare
Când îmi zici cât de dor ți-e de el,
A mea inimă încet îmi moare
Iar a ta bate numai pentru el,
Eu dau totul pentru tine
Tu dai totul pentru el,
Eu renunț la toate pentru tine
Tu renunți la mine pentru el.
Stau și mă întreb dacă tu te gândești măcar o secundă la cum mă simt eu atunci când îmi vorbești despre el, când am zis că sunt aici pentru tine mereu când ai nevoie nu credeam că poate să fie atât de dureros. Nu știu ce cuvinte să-ți spun atunci când plângi de dorul lui, mă doare prea tare ca să pot să-mi aleg cuvintele.
Ști că te iubesc și aș face orice pentru tine și te susțin în absolut orice ai face, însă acum chiar nu am cu ce să te ajut, încet parcă încep și eu să am nevoie de ajutor în timp ce încerc să-ți ofer ție ajutor...
Zbor
Chiar de ți-e sufletul rănit și plângi adânc în noapte,
Chiar daca iar ai obosit și nu mai ai nici șoapte,
Ai datoria de-a zbura până la capăt..
Știu,porți atâția spini,și te-au lovit ploile toate,
Știu ,lacrimile ți-au secat ades,
Dar trebuie să-ți scrii destinul până la ultima lui fila,
Așa e demn,așa e nobil,
Și chiar de -aripa ți se zbate,
Priveste-n zare și străbate,până la capăt,
Drumul vieții tale,spunând:
Nimic nu mă va-nvinge,privesc în zări,departe,
Lupt până la ultima poveste din a vieții mele carte..
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.
Masajul e un lucru sfant
Masajul e un lucru sfant,
De cand lumea ii pe pamant.
Inventat a fost se pare,
Pentru corp e relaxare.
Masajul bine lucrat,
Ei grecii l au inventat.
Pe atunci sclavii il faceau,
Pe bolnavi ii vindecau.
Si de atunci si pana azi,
Lumea ce face masaj.
Corpul il are relaxat,
Nici decumnu nu e stresat.
Tehnicile de masaj,
S-au imbunatatit azi.
Tehnici multe aplicate,
Iti aduc doar sanatate.
Multe is tipuri de masaj,
Se aplica in tocmai azi.
E masaj de relaxare,
Dar si de recuperare.
Amandoua de le faci,
De stress si boli ai sa scapi.
Ca masajul a fost si este,
Cel ce nu are pereche !
Este cu mine mereu
Cui să mulțumesc mereu?
Doar bunului Dumnezeu.
El na ajută, ne îndrumă
Și ne dă o viață bună.
Duhul sfânt ma ajutat,
Lângă mine nencetat
Ma îndrumat, mereu, mereu...
Ca să fie cu Dumnezeu.
Dumnezeu cu-a lui putere,
In credință și-ajutor,
Lângă mine în veci este,
Îmi este bun protector.
Eu cred , această putere,
Sporește in viitor,
Mă îndrumă simt mereu,
Cum ma-ajuta Dumnezeu.
Doamne cât am așteptat,
Acest lucru minunat
Îți sunt recunoscător,
Pentru marele ajutor.
A fost odată
Norii-și picură argintul
Udând trupul cu-infinitul
Timpului prea trecător,
Prea tăcut, nepăsător.
O secundă răsfirată
Plânge ora-ntunecată,
Adunându-se-n minute
De trecut ea se ascunde.
Se așează laolaltă
Pretinzând prezent deodată,
Dar adâncu-i conținutul
Nu-i decât necunoscutul.
Se preface că se scurge
Precum lacrima ei curge,
Dar rămâne ancorată,
De trecut stă aninată.
Fara titlu
Dac-ai ști ce este în al meu suflet
Când tu îmi vorbești despre el,
De pe față îmi dispare orice zâmbet
Când te văd cum plângi după el
Îmi fuge pământul de sub picioare
Când îmi zici cât de dor ți-e de el,
A mea inimă încet îmi moare
Iar a ta bate numai pentru el,
Eu dau totul pentru tine
Tu dai totul pentru el,
Eu renunț la toate pentru tine
Tu renunți la mine pentru el.
Stau și mă întreb dacă tu te gândești măcar o secundă la cum mă simt eu atunci când îmi vorbești despre el, când am zis că sunt aici pentru tine mereu când ai nevoie nu credeam că poate să fie atât de dureros. Nu știu ce cuvinte să-ți spun atunci când plângi de dorul lui, mă doare prea tare ca să pot să-mi aleg cuvintele.
Ști că te iubesc și aș face orice pentru tine și te susțin în absolut orice ai face, însă acum chiar nu am cu ce să te ajut, încet parcă încep și eu să am nevoie de ajutor în timp ce încerc să-ți ofer ție ajutor...
Zbor
Chiar de ți-e sufletul rănit și plângi adânc în noapte,
Chiar daca iar ai obosit și nu mai ai nici șoapte,
Ai datoria de-a zbura până la capăt..
Știu,porți atâția spini,și te-au lovit ploile toate,
Știu ,lacrimile ți-au secat ades,
Dar trebuie să-ți scrii destinul până la ultima lui fila,
Așa e demn,așa e nobil,
Și chiar de -aripa ți se zbate,
Priveste-n zare și străbate,până la capăt,
Drumul vieții tale,spunând:
Nimic nu mă va-nvinge,privesc în zări,departe,
Lupt până la ultima poveste din a vieții mele carte..
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.
Other poems by the author
Nemurire
Îmi plânge îngerul pe umăr,
Din zile când mai scad un număr,
Ofrandă aduc la veșnicie,
Încă din fragedă pruncie.
Ca un fachir clepsidrele înghit,
Și nu știu cum de n-am murit,
Mi-e sângele complet înnisipat,
Iar timpul simt că a-nghețat.
Îmi sună orologii în urechi,
Rămân în urmă ca un ceas străvechi,
Se pare că-s ajuns de-acel blestem,
Ca să trăiesc precum Matusalem.
E clar că nu mai am remediu,
Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,
Și-mi amintesc de viața amară,
Pe care-am dus-o-n era glaciară,
Azi plâng în raiuri pe la porți,
Repar și ung la subsuori roboți,
Şi-aș scrie întreaga mea biografie,
Dar nu există oceane de hârtie,
De aceea am să sculptez în piatră,
Toți munții ce îi am pe vatră,
Pământul să rămână pururi plat,
Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Suflare de viață
În focul mic ce tremură-n cărbune,
Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,
Iar vântul afară suflă amărăciune,
Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.
Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,
Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,
Iar mâna mea, străină mângâierii,
Întoarce file vechi din calendar.
Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,
Iar ploaia toarce fire de noroi,
În trup mi-e frig, și inima uitată,
Privește trist spre drumul dinapoi.
Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,
Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,
De-s pașii mei pierduți în pragul verii,
Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.
Și-n bezna grea ce curge peste casă,
Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,
Și simt în os, și-n carne cum apasă,
Suflarea duhului peste un trup de lut.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Aş vrea să evadez
Aş vrea să evadez în larg,
Fără dor de ancorare…
Destinul să-mi fie catarg,
Iar sufletul drapel de arborare.
Să nu am decât un ţel,
Să fiu inutil în lume,
Să lupt pentru el,
Să nu mai am nume.
Să mi se spună apă,
Şi să mă strige soare,
Sângele în trup să întoarcă,
Orice lumească suflare.
Să nu mai am putinţe,
Crunt să mă sfâşii în timp,
Să îndur umilinţe,
Umanul din mine să sting.
Fruntea-mi să lovească azurul,
Ochii să-ntâlnească amurgul,
Doar marea să-mi ştie cusurul,
Iar dorinţa-mi, demiurgul.
De-aş putea…
De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.
De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.
Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.
Nemurire
Îmi plânge îngerul pe umăr,
Din zile când mai scad un număr,
Ofrandă aduc la veșnicie,
Încă din fragedă pruncie.
Ca un fachir clepsidrele înghit,
Și nu știu cum de n-am murit,
Mi-e sângele complet înnisipat,
Iar timpul simt că a-nghețat.
Îmi sună orologii în urechi,
Rămân în urmă ca un ceas străvechi,
Se pare că-s ajuns de-acel blestem,
Ca să trăiesc precum Matusalem.
E clar că nu mai am remediu,
Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,
Și-mi amintesc de viața amară,
Pe care-am dus-o-n era glaciară,
Azi plâng în raiuri pe la porți,
Repar și ung la subsuori roboți,
Şi-aș scrie întreaga mea biografie,
Dar nu există oceane de hârtie,
De aceea am să sculptez în piatră,
Toți munții ce îi am pe vatră,
Pământul să rămână pururi plat,
Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.
Fii bucuros de-a ta trăire...
Nu cere viață neschimbată,
Și nici iubirea ce s-a frânt,
Acestea vin numai odată,
Și doar o clipă pe pământ.
Dar cât durează, strânge-n suflet,
Tot freamătul și-al ei parfum,
Căci amintirea ei te-ndeamnă,
Să fii și tu, cândva, un drum.
Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,
Ce se topesc ori ard într-un oftat,
Mai bine-i focul să te piară,
Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.
Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?
Ce-i dorul, dacă-i jurământ?
Sunt visuri ce nu pot rămâne,
Ci trec, ca umbra, pe pământ.
Deci nu te-nchide-n amăgire,
Nici nu-ntreba de ce s-a dus,
Fii bucuros de-a ta trăire,
Căci totu-i răsărit și apus.
Suflare de viață
În focul mic ce tremură-n cărbune,
Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,
Iar vântul afară suflă amărăciune,
Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.
Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,
Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,
Iar mâna mea, străină mângâierii,
Întoarce file vechi din calendar.
Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,
Iar ploaia toarce fire de noroi,
În trup mi-e frig, și inima uitată,
Privește trist spre drumul dinapoi.
Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,
Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,
De-s pașii mei pierduți în pragul verii,
Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.
Și-n bezna grea ce curge peste casă,
Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,
Și simt în os, și-n carne cum apasă,
Suflarea duhului peste un trup de lut.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Aş vrea să evadez
Aş vrea să evadez în larg,
Fără dor de ancorare…
Destinul să-mi fie catarg,
Iar sufletul drapel de arborare.
Să nu am decât un ţel,
Să fiu inutil în lume,
Să lupt pentru el,
Să nu mai am nume.
Să mi se spună apă,
Şi să mă strige soare,
Sângele în trup să întoarcă,
Orice lumească suflare.
Să nu mai am putinţe,
Crunt să mă sfâşii în timp,
Să îndur umilinţe,
Umanul din mine să sting.
Fruntea-mi să lovească azurul,
Ochii să-ntâlnească amurgul,
Doar marea să-mi ştie cusurul,
Iar dorinţa-mi, demiurgul.
De-aş putea…
De-aş putea să nu mai plec de-acasă,
Să nu-mi las pruncii singurei,
Hârjoana noastră pe sub masă,
Să fie pururea cu ei.
De-aş putea când sunt departe,
Să întind braţele spre cer,
Să sfărâm ce ne desparte,
Să fiu luna de pe cer.
Să pătrund când seara-i neagră,
Cu a mea rază prin fereastră,
Şi să-i mângâi noaptea întreagă,
Ca o mână părintească.