Suflare de viață

M-am săturat să fiu discret, 

Și nu mai am nici o speranță, 

Și anunț aici fără regret, 

Că-mi chem iubirile-n instanță. 

M-am tot lăsat purtat de val, 

Mereu, la fel, și altădată... 

Și-mi chem, profund sentimental, 

Chiar inima la judecată. 

O vină aduc și la privire, 

Că prea adânc s-a tot uitat, 

Și slab fiind mereu de fire, 

Iubirii nu am rezistat. 

În culpă a fost doar mângâierea, 

Căci a răspuns la mângâieri, 

Iar martoră i-a fost chiar pielea, 

C-a suportat senzații și dureri. 

Dar cea mai mare vină-o are, 

Sărutul dulce al ispitei, 

Că-n ziua aceea pe-nserare, 

A adormit pe buzele iubitei. 

Instanța rog cu adânc regret, 

Să ierte un biet amorezat, 

Şi în același mod discret, 

Eu retractez ce-am acuzat. 

În timp ce acuma îţi scriu,

Podeaua miroase a sicriu,

Cerneala-i vâscoasă şi neagră,

Foaia de tine întreabă.

În timp ce amintiri croşetez,

Ascuns în dulapul obez,

Rochia ta de dantelă,

Mi te-arată în trup de gazelă.

O lacrimă-mi pătează suspinul,

Amorul mi-l cântă delfinul,

Cântec de valuri şi stâncă,

Cântec de rană adâncă.

Acum pentru tine recit,

Poem parfumat şi-ncâlcit,

Versul se întoarce-n silabă,

Căci vocea mi-e tristă şi slabă.

Chiar acum văd cum cade o stea,

Sicriul miroase a podea,

Gândul de tine mă întreabă,

Cineva firul vieţii-mi dezleagă.

Chiar acum mă aplec să îţi scriu,

Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,

De dezlegi a sa taină, subit …

O să ştii cât de mult te-am iubit.

Lumea ta eu n-o mai știu

Părul tău cel auriu,

Zâmbetul de primăvară,

Pasul tău cu urma rară.

Lumea ta eu n-o mai văd,

Totu-n juru-mi e prăpăd,

Plânge-o lacrimă sub pleoape,

Că tristețea-mi stă aproape.

Lumea ta n-o mai visez,

Sunt o fructă fără miez,

Trist copac fără de floare,

Fără frunze, fără soare.

Lumea ta mi-e rătăcire,

Labirint fără ieșire,

E un șuierat de vânt,

Care sapă un mormânt.

Lumea ta străină-mi este,

Nu mai este acea poveste,

Cu un mire și-o mireasă,

Ce-și doreau copii și casă.

Lumea ta eu n-o mai știu,

Tot în juru-ţi e pustiu,

Lumea ta eu n-o mai văd,

Tot în juru-mi e prăpăd...

Dacă tu ai dispărea,

Ca un vis sfârșit deodată,

Te-aș sculpta din umbra mea,

Într-o noapte înstelată.

Ți-aș croi din dor veșmânt,

Pe suspine te-aș aduce,

Să te port până-n mormânt ,

Să-mi fii și pământ, și cruce.

Dacă tu ai dispărea,

M-aș topi în neființă,

Și m-aș face-n cer o stea,

Să te-ndrum spre biruință.

Mai apoi, să poți, să vii,

Ca un zumzet îngeresc,

Lin, pe aripi să mă ții,

Și să-ți spun cât te iubesc.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș zidi icoana vie,

Dintr-un colț uitat de stea,

Dintr-o lacrimă târzie.

Și-ntr-o zi, din visul meu,

Ți-aș întoarce pașii-n lume,

Și-am să-l rog pe Dumnezeu,

Să îți dea același nume.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș găsi urma în vânt,

Aș culege aroma sa,

Și aș pune-o în pământ,

Să răsară câmp cu flori,

Și izvoare ce suspină,

Să te nască apoi în zori,

Dimineața cea divină.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș lua clipa trăită,

Și m-aș îngropa în ea,

Ca o șoaptă nerostită.

Și-ntr-o zi, cu cer superb,

De mă vei striga, ca ciută,

M-aș întoarce ca un cerb,

În pădurea ta, pierdută.

Pe fruntea ta mi-am pus bătaia vieții,

Și-am adormit în tine ca-ntr-un vers,

Apoi am strâns în suflet toți poeții,

Ca să-ți aprind o stea în univers.

Mi-ai dat tăceri mai grele decât munții,

Și le-am purtat cu teamă și suspin,

Sub pielea mea s-au adunat toți muții,

Și-am devenit treptat un pantomim.

Chiar m-am lăsat cu totul în cădere,

Plutind pe râuri repezi fără mal,

Iar apa toată izvora doar din durere,

Și-un urlet se-auzea din fiecare val.

Cu patos ți-am zidit o mănăstire,

Și-n mijloc ți-am făcut altar,

Ca să te rogi spre veșnică iubire,

Iubita mea cu sufletul precar.

Rămân pierdut în umbre și lumină,

În trupul tău mi-e cerul cel mai sfânt,

Și-am să te port cu mine-n rădăcină,

Să-mi fii de-a pururi apă și pământ.

Unui agronom

A zis c-a dat lovitura,

Şi-a luat ogor bonom,

Dar nu i-a ieşit cultura:

Căci, gras pământ, slab agronom.

Unui amic - face 50 ani

Să fii amice prea slăvit,

Şi să trăieşti întru mulţi ani,

Căci ani 50 ani împlinit,

Dar jumătate i-ai cam risipit.

Unui amic - face 50 ani

Din roza vieţii s-a dus înc-o petală,

Ai dus o viaţă pe a locuri grea,

Vreo zece – doişpe ani la şcoală,

Iar restul pe la birt şi cafenea.

Unui confrate

La dânsul tot privesc mereu,

Şi meditez adeseori,

Pleşuv şi el, pleşuv şi eu,

Dar numai el cu capu-n nori.

Compasiune

Am vrut compasiune să-i arăt,

Şi să mă pun în pielea ei un pic,

Dar m-am dat iute îndărăt,

Căci n-are piele, ci şoric.

Unei amice

Vrând să mă-mpac cu-a mea amică,

A zis că da, dar să îi vând un pont,

Că nimenea nu vrea să-i zică,

Ce sumă mi-a rămas în cont.

Unei soaţe

I-a zis soţului de la Paris:

- Să-mi trimiţi “mesaj” garson,

Nu prin poştă sau în scris,

Ci prin Western Union.

Unuia - după cura de slăbire

A reuşit perfect s-ascundă,

Formele şi burta mai rotundă,

Dar totuşi, ceva i-a scăpat,

Fiindcă capul i-a rămas pătrat.

Unui alpinist

Alpinist vechi, de succes,

A avut femei o hoardă,

Profesional soţia şi-a ales,

Pe cea mai tare coardă.

Şcoala on-line

I-o problemă serioasă,

Să predai on-line la sat,

C-absolventul o să iasă,

Cu bug-uri şi virusat.

Şcoala on-line

S-a decis precum se ştie,

On-line studiu-n pandemie,

Dar presimt mare urgie,

Carte…Google o să ştie.

Şcoala on-line

Pe vremea mea era o vorbă bună

Ai pus cartea pe oala cu smântână,

Azi, se zice cam aşa…

Ai pus mouse-ul lângă cafea.

Şcoala on-line

Când mă scotea profu la tablă,

Mă trecea prin corp rece fior,

Azi, on-line, n-am nici o treabă,

Râd de el, la monitor.

Şcoala on-line

Ministrul Educaţiei a declarat,

Şcoala on-line are succes,

Dar pe la sat s-a constatat,

Curent nu e, şi nici wireless.

Ecumenism

Alături de eretici Papa se închină,

Şi osanale aduc lui anticrist,

Trăgând peste credinţă o cortină,

Pe care o numesc Ecumenism.

Unor invidioşi

Banul meu muncit cu greu,

E râvnit măi oameni buni,

Doar de acei, ce mai mereu,

Au tăiat frunză la câini…

Doină - după tăierile de păduri

 “Jelui-m-aș și n-am cui,

Jelui-m-aș codrului,”

Azi te jelui la ghiveci,

Codrul e la austrieci.

Excursie

A plănuit să meargă la Cazane,

Dar Dunărea fiind învolburată,

S-a întors al meu amic chefliu,

Tot la cazane, dar cele cu rachiu.

Minune 

Un secret i-a împărtășit

Lângă soba de granit,

Și-apoi a rămas uimit,

Că gura sobei a vorbit.

Unei accidentate

  a rămas fără dantură în urma accidentului de maşină

La zâna măseluţă te-ai rugat,

Să-ţi pună dinţi de divă de showbiz,

Dorinţa ea ţi-a ascultat,

Şi ţi i-a pus, pe bord şi pe parbriz.

Unei accidentate

Singurătate ai vrut neapărat,

Şi îl priveai pe soţ cu ură,

El brusc pedala a apăsat,

Şi singură ai rămas… în gură.

Mănânc pământ și nu mă satur,

Miros ca un Adam la început,

Cu moartea împart adesea patul,

Și-mi face împachetări cu lut.

Mă scald etern în apă vie,

Apoi îngurgitez din nou pământ,

Și fac aceeași veșnică prostie,

La zei mă-nchin prin legământ.

Îmi cresc pe spate aripi plate,

Cu care doar abisul să-l ating,

Nicicând de ceruri să am parte,

Ci în pământ cu ele să mă-nfing.

Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,

Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,

Dar doar pământ am dreptul a mânca,

Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.

Mănânc pământ și sunt îndestulat,

Miros ca un Adam demult trecut,

Și singur mă foiesc plângând în pat,

Căci moartea nu mai are lut.

Din tărâmul ceresc, o lumină coboară,

O poveste sfântă, cu jertfă și glorie.

Un prunc se naște, în iesle culcat,

Fiul lui Dumnezeu, lumii salvat.

Cuvinte de pace și dragoste propovăduiește,

Minuni înfăptuiește, bolnavi vindecă.

Oamenii îl urmează, cu speranță în suflet,

Căci Împărăția lui Dumnezeu e aproape.

Dar ura și invidia îl conduc spre moarte,

Pe cruce răstignit, pentru păcatele noastre.

Trei zile în mormânt, dar moartea nu-l ține,

Învie din morți, biruitor, cu slavă deplină.

Cincizeci de zile petrece cu ucenicii,

Îi învață și îi trimite să propovăduiască Evanghelia.

Duhul Sfânt coboară, Biserica se naște,

Credința se răspândește, sufletele se mântuiesc.

De-a lungul veacurilor, creștinii îl urmează,

Prin cruci și suferințe, dar și cu bucurie.

Căci în Hristos au viața veșnică,

Nădejdea gloriei cerești, lumina nemuririi.

Creștinismul e o poveste de iubire,

De jertfă și iertare, de speranță și mântuire.

E o călătorie spre Împărăția lui Dumnezeu,

Un drum al credinței, al dragostei și al luminii.

Mă port ca pe-o rană tăcută,
ca pe-un hram ce nu-l înțeleg.
În fiecare zi ce trece
îl simt cum devine întreg.

Ce pustiu, umplut de nimic,
unde pașii răsună prea tare,
iar tăcerea se sprijină-n mine,
și-n mine tăcerea devine chemare.

E-un gol care nu se sfârșește,
se-adâncește sub piele, tăcut,
și din el răsar gânduri-buruieni,
cu miros de tăcere și lut.

Nu urlă, nu cere, nu plânge,
nu vrea, nu iubește, nu strigă,
dar totul în jur se prelinge
în tăcerea lui, de frică.

E-un gol cu miros de durere,
cu gust de secundă ce pică,
un gol ce apasă-n tăcere,
întinzând spre ajutor o mână timidă.

Și totuși... în el e lumină,
o flacără mică, ascunsă,
care mai mare nu vrea să devină,
ci doar să nu fie stinsă.

Acel gol ce apasă devine
un semn că încă mai sunt,
că-n mine ceva mai suspină,
ceva viu, în adânc, în pământ.

Plouă ca din găleată,

Nu se mai oprește odată..

Nemulțumiți ne ofticăm;

Starea vremii invocăm.

Visăm soare și frumos,

Nu chipul cerului noros.

Apoi când căldură vine,

Parcă iar nu este bine;

Ne topim de zăpușeală 

Și ne ia cu amețeală,

Tânjim umbra unui nuc 

Și -un pahar rece cu suc.

Ne rugăm să vină toamnă,

Prețuită ca o doamnă,

Chiar de ne paște nostalgia

Și ne seacă nevralgia.

Firea noastră efemeră,

Similară -n orice sferă,

Nu găsește alinare.

Este -n perpetuă mișcare;

Cerșim reformă cu ardoare,

Stropită cu sudoare.

Și așa va fi și iarna;

Nu ne mai place haina,

Ce ne ferește de frig,

Mușcăm lacom din covrig..

Dar uite vine primăvara,

Tot simțim în noi povara;

Ori că -i albă,ori că -i meargă,

Pe obraz nuanța -i acră..

Omule, trăiește, ți viața,

Lasă moftu și prefața...

Doamne, ne-am zugrăvit fețele

cu străluciri de ceară,

dar sub ele bate golul,

și urletul unei foame

care nu mai e de pâine,

ci de sens.

Ne-am înveșmântat trupurile

în frumuseți trecătoare,

dar sufletele ni le-am dat

pe arginți ieftini,

vândute la colțul dorințelor

care nu mai au rușine.

Chipul decadenței, Doamne,

nu e doar în palate,

ci în ochii care nu mai văd,

în buzele care nu mai rostesc adevărul,

în mâinile care nu mai binecuvântează

ci doar apucă.

Am făcut altar din confort

și Dumnezeu din poftă.

Am numit păcatul libertate

și tăcerea — înțelepciune.

Dar suntem goi, Doamne,

goi de Tine.

Decadența nu vine cu tunet,

ci cu zâmbet.

Nu ne doboară prin războaie,

ci prin lene și uitare.

Și ne trezim, încet,

fără inimă.

Dar Tu, Doamne, încă mai plângi

pentru chipul nostru stricat,

cum ai plâns pentru Ierusalim.

Nu ne lepezi,

ci ne cauți prin ruine,

ca un Părinte care-și recunoaște copilul

chiar sub straturi de praf și vină.

Ridică-ne, Doamne,

din acest chip căzut,

și suflă din nou peste noi,

ca lutul să-și amintească

de ce a fost creat.

Se clatină-n minte gândul pierdut, 

iar ceasul bate deja ora târzie,

mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,

dar vocea-mi se pierde ca o stihie.

M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,

și-n aburii bahici încet mă destram,

noapte îmi sapă întruna în gânduri, 

și visu-mi rămâne ca o rază în geam.

Se frânge ușor lumina sub pleoape,

ca o floare uscată sub arșița verii,

dorul îmi pleacă pribeag peste ape,

și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.

Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,

printre urmele șterse caut lumina,

amintirile-mi par hidoase și slute,

și toate, în cor, pe mine dau vina.