Visez…
Îmi este noaptea albă și pustie,
Și-mi cade mâna pe hârtie,
Condeiu-i relaxat pe călimară,
Cuvântul plânge undeva afară.
Mă zgârie baladele pe tâmplă,
Iar inima în alte piepturi cântă,
Îmi smulg privirea-mi hăituită,
Ce-aleargă în a ochilor orbită,
Și o aștern pe coala de hârtie,
Să plângă-ntruna poezie,
Să-nece amarul meu și-al lumii,
În pustietatea rece a lunii,
Să-mi ardă pielea de nesomn,
Sub pijamaua mea de om,
Să-mi plângă noaptea pe obraz,
Că toate zilele-mi sunt azi,
Și tot ce-i azi, va fi să fie,
O lungă zi de poezie,
În noaptea-mi albă și pustie,
Iar visul nedormit să scrie,
Volume întregi, biblioteci,
În lumea lor topit pe veci,
Și-n loc să stau să lecturez,
Cu fața-n sus, doar le visez...
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 9 января 2024
Views: 609
Poems in the same category
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Iubiri interzise
Iubiri interzise îmi rod din călcâie,
Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,
Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,
Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.
Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,
Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,
Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,
Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.
Strivit între lacrimi… zâmbesc,
Presat de nelinişti m-ador,
Doresc să conving pe cei care mor,
Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Iată stau la prag
Aho, aho dragi gospodari,
Iată c-am ajuns ș-aici,
Cu urări din alea tari
Pentru mari și pentru mici!
Înc-un An a mai trecut,
Cu bine la-ți și sfârșit!
Altul Nou s-a început
Peste prag eu v-am pășit.
Belșug mare v-am adus
Când ma-ți întâlnit:
Fără să-mi mai fi propus
V-am urat un ,,Bun Venit"!
Și acum vă mai doresc;
Sănătate nesfârșită,
Fericire vă mai cresc
Peste tot fie găsită.
Să vă fie luminat,
Mereu gata de ajutor
Sufletul cel fermecat
În moment neștiutor.
La bani să nu visați
Să-i luați pe meritate,
Chiar de vă-mpiedicați
Mereu de nedreptate.
Stimă și respect s-aveți,
Reciproc să le-mpărțim
În Domnul să mai credeți
Și dorințele-mplinim.
S-ajungeți și prin alți ani
Cu frumoase amintiri,
Fiind și mai suverani
În dulcele povestiri!
Clopoței și clopoțele
Sună-n depărtări,
Iată c-au adus și ele
Diferite iar noi zări...
Zări de lacrimi fericite
Ce cu drag vor alunga,
Apele-ți nedumerite
Pe care le vor lega.
Zâmbetul să nu-ți dispară,
Ai grijă de el,
Viața-ntreagă ți-o prepară
Niciodată nu mă-nșel.
Datoria eu mi-o fac,
Destin bun eu ți-am descris,
Acum plec încet tic-tac,
Tu ai grijă ce-ai decis!
Vârsta contradicțiilor
În zori de zi, în lumina răsăritului,
Adolescența se ivește, un vis neîngrădit.
În suflete tinere, pasiuni se aprind,
Iar visele prind aripi,înspre cerul nesfârșit.
Cu inima plină de curaj și cutezanță,
Tânărul adolescent se avântă cu speranță,
În lumea lipsită de nuanță,
În care căutarea sinelui îi dă o siguranță.
Vrei s-ajungi, s-ajungi cu vântul
Doar acolo unde gândul
Poate-ajunge-ntr-un minut,
Un minut și nu mai mult.
Dar oricum, ești mic, ești mare,
Tot ce faci un rost își are.
Când vei crește-ți va fi dor
Fiindcă totu-i trecător.
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Iubiri interzise
Iubiri interzise îmi rod din călcâie,
Iubiri de biserici, iubiri de Iisus,
Trăiesc peste lacrimi undeva mult prea sus,
Unde-i sunet de harpă şi miros de tămâie.
Graţii mi-s pasul, plânsul şi glasul,
Tunet mi-i chipul, fulger mi-s ochii,
Coregrafic ploaia îşi dirijează stropii,
Şi trist curcubeul îmi cromează sălaşul.
Strivit între lacrimi… zâmbesc,
Presat de nelinişti m-ador,
Doresc să conving pe cei care mor,
Că iadu-i suspans iar raiu-i grotesc.
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Iată stau la prag
Aho, aho dragi gospodari,
Iată c-am ajuns ș-aici,
Cu urări din alea tari
Pentru mari și pentru mici!
Înc-un An a mai trecut,
Cu bine la-ți și sfârșit!
Altul Nou s-a început
Peste prag eu v-am pășit.
Belșug mare v-am adus
Când ma-ți întâlnit:
Fără să-mi mai fi propus
V-am urat un ,,Bun Venit"!
Și acum vă mai doresc;
Sănătate nesfârșită,
Fericire vă mai cresc
Peste tot fie găsită.
Să vă fie luminat,
Mereu gata de ajutor
Sufletul cel fermecat
În moment neștiutor.
La bani să nu visați
Să-i luați pe meritate,
Chiar de vă-mpiedicați
Mereu de nedreptate.
Stimă și respect s-aveți,
Reciproc să le-mpărțim
În Domnul să mai credeți
Și dorințele-mplinim.
S-ajungeți și prin alți ani
Cu frumoase amintiri,
Fiind și mai suverani
În dulcele povestiri!
Clopoței și clopoțele
Sună-n depărtări,
Iată c-au adus și ele
Diferite iar noi zări...
Zări de lacrimi fericite
Ce cu drag vor alunga,
Apele-ți nedumerite
Pe care le vor lega.
Zâmbetul să nu-ți dispară,
Ai grijă de el,
Viața-ntreagă ți-o prepară
Niciodată nu mă-nșel.
Datoria eu mi-o fac,
Destin bun eu ți-am descris,
Acum plec încet tic-tac,
Tu ai grijă ce-ai decis!
Vârsta contradicțiilor
În zori de zi, în lumina răsăritului,
Adolescența se ivește, un vis neîngrădit.
În suflete tinere, pasiuni se aprind,
Iar visele prind aripi,înspre cerul nesfârșit.
Cu inima plină de curaj și cutezanță,
Tânărul adolescent se avântă cu speranță,
În lumea lipsită de nuanță,
În care căutarea sinelui îi dă o siguranță.
Vrei s-ajungi, s-ajungi cu vântul
Doar acolo unde gândul
Poate-ajunge-ntr-un minut,
Un minut și nu mai mult.
Dar oricum, ești mic, ești mare,
Tot ce faci un rost își are.
Când vei crește-ți va fi dor
Fiindcă totu-i trecător.
Other poems by the author
Rătăcire
Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,
Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,
Acolo unde timpul sărută uitarea,
Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.
Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,
La pieptul tău ca un copil mă ascund,
Mângâierea adusă îmi alină orice durere,
Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.
În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,
În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,
Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,
Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.
Tăcere
N-am mai vorbit demult cu tine,
Dar nici nu pare să îți pese,
Pe buzele ce-mi sunt străine,
Păianjenii au început să țese.
Sunt scrib de când nu mai vorbesc,
Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față,
Aş vrea să strig că te iubesc,
Dar parcă-s mut de-o viață.
Limbajul corpului am învățat,
Și-s strălucit în pantomimă,
Şi n-am crezut cu adevărat,
Că a vorbi este egal cu crimă.
Mai bine aș fi și orb, și surd,
Să nu mai știu nimic de tine,
Și n-aș vedea ceva absurd,
Dac-ar urla cuvintele în mine.
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Frați
În fiecare drum ce ni se frânge,
rămâne umbra pașilor uitați,
ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,
doi rătăciți, ce-am fost odată frați.
Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,
dar timpu-a șters urmele blând,
mă uit spre tine și zăresc priviri,
ce se îndreaptă numai spre pământ.
Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,
un joc al umbrelor ce-și caută ecou,
dar când ne strângem, suntem două abisuri,
ori doi străini, legați de-același hău.
Ne sfâșiem tăcerile pe rând,
cuvintele rămân fără de glas,
și-mbătrânim, întruna murmurând,
de ce nu face celalt primul pas.
Dar într-un colț de suflet ruginim,
cu amintiri ce mușcă din lumină,
doi frați, ce încă ne privim,
dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină.
Epigrame XXVI
Metamorfoză
Leit Cleopatra arată-n pat,
Zgândărind al meu hormon,
Dar după ce s-a demachiat,
Am zis că-i Tutankamon.
Plată şi răsplată
M-a pus să-i cumpăr scumpe rochii,
Şi lenjerie fină de bumbac,
Că dacă-o fi să mă apropii,
Ca s-o dezbrac e musai s-o îmbrac.
Unui contabil
N-a avut discernământ,
Zilnic făcând compromis,
Și-a plecat de pe pământ,
Cu bilanțul... neînchis.
Unei vânzătoare
Fura la cântar sever,
Vămuind tot ce-a putut,
Însă când s-a dus în cer,
Vămile, nu le-a trecut.
Pe mormântul lui Stefan cel Mare
Aici zace Ștefan Vodă,
Cel mai mare domnitor,
Care-a instaurat o modă,
Unde dormi, faci un fecior.
Pe mormântul lui A. I. Cuza
Aici doarme Cuza Vodă
Care, când făcea safteaua,
Îmbrăca domneasca robă,
Şi te prindea cu ocaua.
Unui speolog
A plecat un speolog,
Şi-a ajuns în toiul serii,
În patul unui omolog,
Lângă peștera Muierii.
Visuri
Cocoșul meu cânta întruna,
Visând, bătu-l-ar vina,
Că va petrece toată luna,
Pe vârful muntelui Găina.
Prohibiție pe Siret
Plecă cu barca în aval,
Să pescuiască în secret,
Şi-l răsturnă c-un val,
Siretul pe șiret.
Dorință - varanul are doi ficați
Mi-aș dori varan să fiu,
Când mă duc să beu,
Să am prins în circuit,
Doi ficați și eu...
Surpriză
O discutau pe ulicioară,
Că ar fi femeie ușoară,
Dar nu știe nimenea,
Că de-o lună, ea e grea.
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Rătăcire
Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,
Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,
Acolo unde timpul sărută uitarea,
Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.
Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,
La pieptul tău ca un copil mă ascund,
Mângâierea adusă îmi alină orice durere,
Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.
În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,
În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,
Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,
Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.
Tăcere
N-am mai vorbit demult cu tine,
Dar nici nu pare să îți pese,
Pe buzele ce-mi sunt străine,
Păianjenii au început să țese.
Sunt scrib de când nu mai vorbesc,
Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față,
Aş vrea să strig că te iubesc,
Dar parcă-s mut de-o viață.
Limbajul corpului am învățat,
Și-s strălucit în pantomimă,
Şi n-am crezut cu adevărat,
Că a vorbi este egal cu crimă.
Mai bine aș fi și orb, și surd,
Să nu mai știu nimic de tine,
Și n-aș vedea ceva absurd,
Dac-ar urla cuvintele în mine.
Lacul
Cad pietre în apă,
De pe-nalta stâncă,
Valuri mici se crapă,
Lăsând rană adâncă.
Inima-mi suspină,
Frântă de durere,
Lacul o alină,
Cu a sa tăcere.
Văd o barcă-n zare,
Lunecând ușor,
Cu un lup de mare,
Fără un picior.
Ce departe stăm,
În pribeagul umblet,
Și-amândoi cărăm,
Rănile în suflet.
Zilnic lacul plânge,
Multe, multe fețe,
Și-n adâncu-i strânge,
Valuri de tristețe.
Frați
În fiecare drum ce ni se frânge,
rămâne umbra pașilor uitați,
ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,
doi rătăciți, ce-am fost odată frați.
Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,
dar timpu-a șters urmele blând,
mă uit spre tine și zăresc priviri,
ce se îndreaptă numai spre pământ.
Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,
un joc al umbrelor ce-și caută ecou,
dar când ne strângem, suntem două abisuri,
ori doi străini, legați de-același hău.
Ne sfâșiem tăcerile pe rând,
cuvintele rămân fără de glas,
și-mbătrânim, întruna murmurând,
de ce nu face celalt primul pas.
Dar într-un colț de suflet ruginim,
cu amintiri ce mușcă din lumină,
doi frați, ce încă ne privim,
dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină.
Epigrame XXVI
Metamorfoză
Leit Cleopatra arată-n pat,
Zgândărind al meu hormon,
Dar după ce s-a demachiat,
Am zis că-i Tutankamon.
Plată şi răsplată
M-a pus să-i cumpăr scumpe rochii,
Şi lenjerie fină de bumbac,
Că dacă-o fi să mă apropii,
Ca s-o dezbrac e musai s-o îmbrac.
Unui contabil
N-a avut discernământ,
Zilnic făcând compromis,
Și-a plecat de pe pământ,
Cu bilanțul... neînchis.
Unei vânzătoare
Fura la cântar sever,
Vămuind tot ce-a putut,
Însă când s-a dus în cer,
Vămile, nu le-a trecut.
Pe mormântul lui Stefan cel Mare
Aici zace Ștefan Vodă,
Cel mai mare domnitor,
Care-a instaurat o modă,
Unde dormi, faci un fecior.
Pe mormântul lui A. I. Cuza
Aici doarme Cuza Vodă
Care, când făcea safteaua,
Îmbrăca domneasca robă,
Şi te prindea cu ocaua.
Unui speolog
A plecat un speolog,
Şi-a ajuns în toiul serii,
În patul unui omolog,
Lângă peștera Muierii.
Visuri
Cocoșul meu cânta întruna,
Visând, bătu-l-ar vina,
Că va petrece toată luna,
Pe vârful muntelui Găina.
Prohibiție pe Siret
Plecă cu barca în aval,
Să pescuiască în secret,
Şi-l răsturnă c-un val,
Siretul pe șiret.
Dorință - varanul are doi ficați
Mi-aș dori varan să fiu,
Când mă duc să beu,
Să am prins în circuit,
Doi ficați și eu...
Surpriză
O discutau pe ulicioară,
Că ar fi femeie ușoară,
Dar nu știe nimenea,
Că de-o lună, ea e grea.
Eli, Eli, lama sabachthani ?
Sămânță am fost și pui de om,
Deși m-aș fi dorit o floare,
Ori doar un simplu și infim atom,
Ce arde veșnic undeva în soare.
Mi-a fost sortit ca să dau roadă,
Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,
Dar pentru corbi am fost firavă pradă,
Fiindcă am căzut la margine de drum.
Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,
Și m-am pierdut trăind printre străini,
În loc stâncos și infectat de ciume,
Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.
Ca șansă ultimă întru a mea salvare,
M-am pustnicit printre creștini,
Dar m-am simțit precum o târâtoare,
Și sufocat am fost de tufe mari de spini.
Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,
Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,
Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,
Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?
Eli, Eli, lama sabachthani ?