Devreme...

Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,

Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,

O lume în care indeterminarea să persiste,

Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.

Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,

Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,

Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,

Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.

Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,

Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,

Nicicând să nu vă închinaţi durerii,

Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.

Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,

Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,

Discret strecuraţi-vă în plăceri,

Şi zburaţi acerb peste visuri.

O floare îşi dă duhul,

Un suflet se usucă,

Fiori îmi scaldă trupul,

Trăiesc ca o nălucă.

Am pângărit pământul,

Cu a mea călcătură,

Mi-am murdărit cuvântul,

Ce l-am rostit pe gură.

Iar cerul am întunecat,

Atunci când l-am privit,

Şi m-am simţit trădat,

Şi-n suflet umilit.

Îmi este al vieţii fir,

De buruieni strivit,

Cu mintea în delir,

Pe cruce-s răstignit.

Priveşte printre lacrimi,

Priveşte-mă Doamne,        

Aruncă-mă-n patimi,

Şi taie-mi din coarne.

Din plânsul greu și firea-ți fără vină,

Ceva străin coboară peste mine,

Un fel de foc, dar fără de lumină,

Și nu știu cum dar parcă nu mi-e bine.

O clipă am uitat trecutul meu anost,

Mi-am auzit bătaia inimii în tine,

Ca-ntr-un copil privat de adăpost,

Ce simte dragostea din casele străine.

Și-n gândul care curge, pic cu pic,

E chipul tău, și nu pot să-l desprind,

Încerc cu mâinile plăpânde să-l despic,

Dar nostalgiile deodată mă cuprind.

Mă doare dorul tău mai mult ca suferința,

E beznă aici și-un urlet încontinuu de tăcere,

Îmi frâng genunchii și sorb umil căința,

Cu ochii tulburi, privirea mea te cere...

Dar n-am cui spune că mă sting încet,

Că-n piept mi-e frig și timpul trece iute,

Și-mi fac din lacrimi un imens pachet,

Să îl trimit iubirilor pierdute...

Mă frământ în nopți fără stele,

Și nu știu dacă plâng sau cânt,

Dacă smerenia mea are putere, 

Să mă ridice un pic din pământ.

Mă aflu la marginea ființei mele,

Unde soarta răstoarnă timpuri și vise,

Îngerii construiesc în juru-mi zăbrele, 

Să nu cad în acele ținuturi proscrise. 

Nu pot să ating lumina Ta, Doamne,

Sunt frunza căzută pe-un repede râu,

Tremur între maluri ce vor să condamne, 

Tot ce-am cărat cu mine-n desfrâu. 

Stau și privesc spre a Ta răstignire, 

Cele trei cruci sunt pe cer, nu pământ, 

Sângerez un amestec de ură-iubire, 

Și nu știu care dintre tâlhari eu sunt.

Doamne, nu lăsa că e mare păcat,

Să crească mărăcini în suflet de tânăr,

Adună din harul ce el l-a vărsat,

Şi mai pune-i încă un înger pe umăr.

Doamne, nu lăsa că e mare păcat,

Să trăiască banal un tânăr pe lume,

Coboară din ceruri la hora din sat,

Şi îmbracă pe-o clipă o piele de june.

Doamne, nu lăsa că e mare păcat,

Să pătrundă boala în tânăr fecior,

Lasă-l acum, că e un prinţ înfocat,

Şi dă-i zece boli când va fi senior.

Schimbă-ne iarăşi Doamne genomul,

Şi încununează pe pământ frumuseţea,

Poveri şi mai grele să poarte tot omul,

Dar, oferă-i pe veci tinereţea...

Se frânge lumina pe tâmpla serii,

ca o aripă mistuită de zbor.

Frunzele se înalță în văzduh,

dintr-o durere pe care pământul o poartă.

Am întrebat cerul de ce se întunecă,

iar norii au tăcut,

lăsând ploaia să fie singurul răspuns.

În picături, sufletul meu s-a recunoscut

ca într-o oglindă spartă.

Și atunci am știut că nu pot fugi

de tăcerea ce mă apasă,

căci tăcerea nu e un gol,

ci glasul nevăzut al unei inimi

străpunse…

De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,

Din zecile de case cu ușile închise,

La una mai micuță privirea-mi se oprise,

Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.

Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,

Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,

Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,

Iar noaptea se retrase în săli de catedrale.

Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,

De parcă purta-n sine o vină din trecut,

Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,

Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.

Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,

Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,

Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,

Și noi murim încet, privind un chip pustiu.

Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,

Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,

Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,

Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.

I.

Mai ții minte

când m-ai sărutat

prima oară?

Am murit puțin...

II.

Te sorb din ochi,

și simt că beau lumină,

și nici măcar nu ești tu,

ci umbra ta.

Hai vino...

Orbește-mă!

III.

Aleargă, aleargă, aleargă...

bate, bate, bate din aripi,

mai tare, mai tare...zbori!

Așa arată îngerii,

să nu mai cobori,

niciodată...

IV.

Plâng strămoșii în mine,

prin oase,

prin privire

prin fața ovală,

prin toate...

Dar sub gorunul bătrân,

de sute de ani,

plânsul încetează,

iar crengile, înmugurind,

mă îmbrățișează.

V.

Dacă nu-ți pot rosti

cuvinte frumoase,

pot să te mângâi?

„Viața este atât de frumoasă”

Mă gândesc plimbând în parc,

„Însă lumea e prea nervoasă”

A câtă oară eu remarc.

Tot e sur și monoton,

Și în inima se pare:

"Doar tu ești raza de lumină"

În această îngropare.”

Trecând pe lângă oameni,

Aștepți doar bun și iubire,

Dar în schimb primești,

Indiferență și dușmănie.

Nu te strădui

Doar încearcă

Apă

Apă-apușoară

Apă

De asta iubim noi ploaia

Când soarele apune peste gânduri,

Cerneală și amurg se prind în dans,

Pășești încet printre uitate rânduri

Și rătăcirii îi furi un ultim șans.

Răsfoiești pagini îngălbenite de vreme,

Fiecare rând e o veche pecete,

Amurgul își varsă nuanțe supreme

Peste destine uitate-n caiete.

Un simplu jurnal adună ninsori,

O poveste dictată din zeci de scrisori,

Când mintea se pierde în neguri adânci,

Doar foaia păstrează tăria de stânci.

Sunt slove ce ard și mențin legământul,

Un pod peste timp clădit din cerneală,

Chiar dacă furtuna îți stinge cuvântul,

Iubirea renaște din mândra spirală.

Se șterg amintiri, se destramă detalii,

Dar textul transcris e ancora sfântă,

Ofrandă adusă ultimei bătălii,

O inimă oarbă ce-ndrăznește și cântă.

Iar când lumina piere la fereastră

Și noaptea cerne liniști de mormânt,

Rămâne vie vechea taină-a noastră,

Cerneală și amurg pe un veșnic gând.

Chiar de ți-e sufletul rănit și plângi adânc în noapte,

Chiar daca iar ai obosit și nu mai ai nici șoapte,

Ai datoria de-a zbura până la capăt..

Știu,porți atâția spini,și te-au lovit ploile toate,

Știu ,lacrimile ți-au secat ades,

Dar trebuie să-ți scrii destinul până la ultima lui fila,

Așa e demn,așa e nobil,

Și chiar de -aripa ți se zbate,

Priveste-n zare și străbate,până la capăt,

Drumul vieții tale,spunând:

Nimic nu mă va-nvinge,privesc în zări,departe,

Lupt până la ultima poveste din a vieții mele carte..