Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 14 февраля 2024
Views: 538
Poems in the same category
fara titlu
sa dau ceasu-nainte c-o ora miine iar voi fi nevoita
si din nou intre noi va fi diferenta de zece mii km si-o ora,
iar privirea ta calda, patrunzatoare si de mine iubita
n-o sa pot s-o imbratisez nici in Adma, Sodoma, Gomorrah.
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Symy
O, omule oricare ai fi tu din lumea. întreaga
Cum poți să spui că iubirea ta e foarte mare
Când tu asta nu dovedești nicidecum
Trăirea ta diferă de la cer la pământ.
Iubirea se vede prin fapte, nu prin vorbe
Prin ceea ce arăți în fiecare zi din viață
Mereu vrei să arăți ceea ce nu ești
Căci și vorba te dă de gol prin trăirile the firești!
O omului ce mari răspunderi ai tu oriunde te găseșt
Pentru cei ce Domnul I. a pus lângă tine
Domnul a murit pentru întreaga omenire
Și ei trebuie să afle de la tine, despre a Domnului mântuire!
O omule astăzi te îndemn :trăiește prin credință
Ca să ai cu Domnul în viață biruință!
Lucrează mai mult pentru Cel ce spui că e Domnul tău
Ca să nu te amageascā intr. una Cel rău!
O, omule înțelege că iubirea se vede la orice pas
Iubirea se vede chiar dacă este fără glas
Ptin ceea ce faci în fiecare zi, prin trăirea ta pe care o știi
Departe de Domnul, departe de veșnicii!
Trezește, te omule și vino. ți astăzi în fire
Pregătește-te să fii chemat sus în împărăție
Iubirea să crească de.-acuma în tine mereu
Până te vei întâlni în aceea zi mare cu al tău, Dumnezeu!
Ignoranță
Și mă întreb de multe ori
Cum oare poți ca să ignori
Sufletu-n care te strecori
În care ai stârnit fiori?
Mă ignori cu nepăsare
Te gândești oare cât doare?
Spui că nu îți place drama
Oare știi ce face karma...?
Eram un suflet aparte
Ce dorea să-ți fie aproape
...Ti-am fost doar tentație
Apoi "vai!... îmi iei din vibrație!".
Cum ai putut ca să ignori
Sufletu-n care te strecori
Spune-mi azi ești mai fericit
Să știi cât de mult m-ai rănit?
Am trecut peste ..azi sunt bine
(Chiar de mai scriu de dor de tine)
Dar mult ignore-ul tău m-a incercat!
Rămâi cu al tău "vibe" minune
Și ce-n viața-i îmbrățișat... blocat...
Multe..!
Multe am făcut pășind prin viață
Dar recunosc și câte-s nefăcute,
Multe dintre ele sunt cunoscute
Dar rămân și unele necunoscute.
Cine ar putea vreodat'a spune
De câte ori s-a încurcat în ițe,
Și cum a reușit să le dezlege
Făr'a lăsa în urmă...rămășițe?
Suntem o viță dacică de înțelepți
Și-avem darul de-a pune etichetă,
Ești vinovat, nevinovat plătește
Și-apoi vom face noi...anchetă.
Ne place să arătăm cu degetul
Și spre Ion, Vasile și chiar Veta,
Iar când arătătorul se întoarce
Rușinea e mai mare..ca planeta.
Odat' am ridicat de jos o piatră
Și-am aruncat-o direct în țintă,
Dar s-a întors-napoi și m-a lovit
Precum un glonț ieșit din flintă.
Târziu am priceput că-n astă viață
Poți recolta doar ceea ce sădești,
Iar dacă inima-ți e plină de răutate
Nu te-aștepta ca bine să primești!
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
fara titlu
sa dau ceasu-nainte c-o ora miine iar voi fi nevoita
si din nou intre noi va fi diferenta de zece mii km si-o ora,
iar privirea ta calda, patrunzatoare si de mine iubita
n-o sa pot s-o imbratisez nici in Adma, Sodoma, Gomorrah.
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Symy
O, omule oricare ai fi tu din lumea. întreaga
Cum poți să spui că iubirea ta e foarte mare
Când tu asta nu dovedești nicidecum
Trăirea ta diferă de la cer la pământ.
Iubirea se vede prin fapte, nu prin vorbe
Prin ceea ce arăți în fiecare zi din viață
Mereu vrei să arăți ceea ce nu ești
Căci și vorba te dă de gol prin trăirile the firești!
O omului ce mari răspunderi ai tu oriunde te găseșt
Pentru cei ce Domnul I. a pus lângă tine
Domnul a murit pentru întreaga omenire
Și ei trebuie să afle de la tine, despre a Domnului mântuire!
O omule astăzi te îndemn :trăiește prin credință
Ca să ai cu Domnul în viață biruință!
Lucrează mai mult pentru Cel ce spui că e Domnul tău
Ca să nu te amageascā intr. una Cel rău!
O, omule înțelege că iubirea se vede la orice pas
Iubirea se vede chiar dacă este fără glas
Ptin ceea ce faci în fiecare zi, prin trăirea ta pe care o știi
Departe de Domnul, departe de veșnicii!
Trezește, te omule și vino. ți astăzi în fire
Pregătește-te să fii chemat sus în împărăție
Iubirea să crească de.-acuma în tine mereu
Până te vei întâlni în aceea zi mare cu al tău, Dumnezeu!
Ignoranță
Și mă întreb de multe ori
Cum oare poți ca să ignori
Sufletu-n care te strecori
În care ai stârnit fiori?
Mă ignori cu nepăsare
Te gândești oare cât doare?
Spui că nu îți place drama
Oare știi ce face karma...?
Eram un suflet aparte
Ce dorea să-ți fie aproape
...Ti-am fost doar tentație
Apoi "vai!... îmi iei din vibrație!".
Cum ai putut ca să ignori
Sufletu-n care te strecori
Spune-mi azi ești mai fericit
Să știi cât de mult m-ai rănit?
Am trecut peste ..azi sunt bine
(Chiar de mai scriu de dor de tine)
Dar mult ignore-ul tău m-a incercat!
Rămâi cu al tău "vibe" minune
Și ce-n viața-i îmbrățișat... blocat...
Multe..!
Multe am făcut pășind prin viață
Dar recunosc și câte-s nefăcute,
Multe dintre ele sunt cunoscute
Dar rămân și unele necunoscute.
Cine ar putea vreodat'a spune
De câte ori s-a încurcat în ițe,
Și cum a reușit să le dezlege
Făr'a lăsa în urmă...rămășițe?
Suntem o viță dacică de înțelepți
Și-avem darul de-a pune etichetă,
Ești vinovat, nevinovat plătește
Și-apoi vom face noi...anchetă.
Ne place să arătăm cu degetul
Și spre Ion, Vasile și chiar Veta,
Iar când arătătorul se întoarce
Rușinea e mai mare..ca planeta.
Odat' am ridicat de jos o piatră
Și-am aruncat-o direct în țintă,
Dar s-a întors-napoi și m-a lovit
Precum un glonț ieșit din flintă.
Târziu am priceput că-n astă viață
Poți recolta doar ceea ce sădești,
Iar dacă inima-ți e plină de răutate
Nu te-aștepta ca bine să primești!
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
Other poems by the author
O rană… care scrie
Pe drumuri reci cum n-au mai fost vreodată,
Pășesc cu pași ce nu-mi mai aparțin,
Mi-e dor de-un ieri ce n-a fost niciodată,
Și parcă-n mine trăiește un străin.
Târziu, prin trup, își caută odihna,
Un gând bolnav de tot ce n-a fost spus,
Și tace lung, ca-n fața unei cruci,
Pe care n-a mai fost răpus Iisus.
Sub pleoape simt o pâlpâire rece,
Ca o lumină dusă spre apus,
Și-n fiecare clipă care trece,
De coasa morții sunt străpuns.
Nu știu ce glas îmi urlă din tăcere,
Dar nu e-al meu și totuși mi-e aproape,
Inert rămân la orice mângâiere,
Ce vrea durerea cruntă să-mi îngroape.
Prin oase-mi curge un sfârșit nedrept,
Dar nu ca moarte, ci ca amânare,
Și-atâtea înmormântări îmi stau pe piept,
Că nu gasesc un loc și pentru lumânare.
Mă-ntreb adesea dacă Dumnezeu,
Mai simte ce-i trimitem prin durere,
Căci dacă lacrima ce cade e-un deșeu,
Atunci vom fi departe de Înviere.
Rămân aici, privat de vreun câștig,
Și-nvăț că tot ce moare o să mai fie,
Și poate rostul meu nu e să strig,
Ci doar să fiu o rană… care scrie.
Așa-mi croiesc din ani cărare
În zori, când umbra se destramă,
Îmbrac în raze gândul meu,
Din roua viselor dau seamă,
Și-n suflet țin un curcubeu.
Pe ramul iernii pun veșmânt,
Din fulgi de dor țes nemurire,
Suflarea mea devine vânt,
Ce poartă urme de iubire.
Cu marea scriu pe stânci poeme,
În valuri pun un vechi refren,
Iar vântul spulberând alene,
Le șuieră ca pe-un blestem.
Și dacă timpul mă îngână,
Îl las să curgă lin, încet,
Iar fiecare clipă bună,
O țin la piept ca pe-un secret.
Așa-mi croiesc din ani cărare,
Prin noapte sorb un gând senin,
Și-n palma vieții trecătoare,
Rămân lumină și suspin.
Ochi de fecioară
Ochi visători de fecioară,
Se zăresc printre raze de lună,
Par două fitile de ceară,
Ce-au ars într-o iubire străbună.
Stele aprinse pe boltă sfârșesc,
O liniște surdă se așterne-n poiană,
Doar ochii fecioarei ce aprig sclipesc,
Pătrund prin desișuri ca un sunet de goarnă.
Vânat m-aș dori or iarbă sub talpă,
Ori floarea atinsă de tânăra zână,
Izvor pentr-o singură gură de apă,
Picătura ce-i rămâne umilă pe mână.
Cânturi de păsări vreau să mă fac,
Ca ea să-mi asculte chinul și dorul,
Frunza de codru iute să - mbrac,
Să-i mângâi obrazul și părul,
Să-i fiu călăuză în a sa rătăcire,
Un semn de destin și unire,
Iar ochii cu îngereasca-i sclipire,
Să-i port mereu la mine-n privire.
Orbul din Ierihon
De ce m-ai vindecat Iisuse?
Căci mi-ai dat patimă şi chin,
Când văd acum că cele spuse,
Sunt pline de urât şi de venin.
De ce m-ai vindecat Lumină?
Să văd în jur că fratele e trist,
Că omul şi oculta sa creştină,
S-a înfrăţit cu antihrist.
De ce m-ai vindecat Hristoase?
Să văd războaie în tot locul,
Şi-n oameni suflete răutăcioase,
Ce nu le curăţă nici chiar potopul.
De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?
Şi-mi laşi puterea de-a vedea,
Cum omului îi cresc demonic coarne,
Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.
Adună Doamne urâtul de prin lume,
Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,
Iar jertfa mea apoi să se rezume,
În faptul de-a rămâne veşnic orb.
Să dărui…
La orice ușă închisă,
Fereastră să zidești,
Și-n orice mână întinsă,
Un ban să dăruiești.
Să-ți fie pasul rază,
Să calci pe drum curat,
Iar inima-ți să vază,
Ce-i sfânt și-adevărat.
Din vis să-ți faci aripă,
Să zbori spre cei căzuți,
Să nu lași vreo risipă,
Nedăruită celor mulți.
Cuvântul tău să mângâie,
Acel suflet rănit,
Ca lacrima să-i suie,
Spre cerul liniștit.
Căci darul nu e aur,
Nici milă ori păcat,
Ci e cununi de laur,
În cer când ai plecat.
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
O rană… care scrie
Pe drumuri reci cum n-au mai fost vreodată,
Pășesc cu pași ce nu-mi mai aparțin,
Mi-e dor de-un ieri ce n-a fost niciodată,
Și parcă-n mine trăiește un străin.
Târziu, prin trup, își caută odihna,
Un gând bolnav de tot ce n-a fost spus,
Și tace lung, ca-n fața unei cruci,
Pe care n-a mai fost răpus Iisus.
Sub pleoape simt o pâlpâire rece,
Ca o lumină dusă spre apus,
Și-n fiecare clipă care trece,
De coasa morții sunt străpuns.
Nu știu ce glas îmi urlă din tăcere,
Dar nu e-al meu și totuși mi-e aproape,
Inert rămân la orice mângâiere,
Ce vrea durerea cruntă să-mi îngroape.
Prin oase-mi curge un sfârșit nedrept,
Dar nu ca moarte, ci ca amânare,
Și-atâtea înmormântări îmi stau pe piept,
Că nu gasesc un loc și pentru lumânare.
Mă-ntreb adesea dacă Dumnezeu,
Mai simte ce-i trimitem prin durere,
Căci dacă lacrima ce cade e-un deșeu,
Atunci vom fi departe de Înviere.
Rămân aici, privat de vreun câștig,
Și-nvăț că tot ce moare o să mai fie,
Și poate rostul meu nu e să strig,
Ci doar să fiu o rană… care scrie.
Așa-mi croiesc din ani cărare
În zori, când umbra se destramă,
Îmbrac în raze gândul meu,
Din roua viselor dau seamă,
Și-n suflet țin un curcubeu.
Pe ramul iernii pun veșmânt,
Din fulgi de dor țes nemurire,
Suflarea mea devine vânt,
Ce poartă urme de iubire.
Cu marea scriu pe stânci poeme,
În valuri pun un vechi refren,
Iar vântul spulberând alene,
Le șuieră ca pe-un blestem.
Și dacă timpul mă îngână,
Îl las să curgă lin, încet,
Iar fiecare clipă bună,
O țin la piept ca pe-un secret.
Așa-mi croiesc din ani cărare,
Prin noapte sorb un gând senin,
Și-n palma vieții trecătoare,
Rămân lumină și suspin.
Ochi de fecioară
Ochi visători de fecioară,
Se zăresc printre raze de lună,
Par două fitile de ceară,
Ce-au ars într-o iubire străbună.
Stele aprinse pe boltă sfârșesc,
O liniște surdă se așterne-n poiană,
Doar ochii fecioarei ce aprig sclipesc,
Pătrund prin desișuri ca un sunet de goarnă.
Vânat m-aș dori or iarbă sub talpă,
Ori floarea atinsă de tânăra zână,
Izvor pentr-o singură gură de apă,
Picătura ce-i rămâne umilă pe mână.
Cânturi de păsări vreau să mă fac,
Ca ea să-mi asculte chinul și dorul,
Frunza de codru iute să - mbrac,
Să-i mângâi obrazul și părul,
Să-i fiu călăuză în a sa rătăcire,
Un semn de destin și unire,
Iar ochii cu îngereasca-i sclipire,
Să-i port mereu la mine-n privire.
Orbul din Ierihon
De ce m-ai vindecat Iisuse?
Căci mi-ai dat patimă şi chin,
Când văd acum că cele spuse,
Sunt pline de urât şi de venin.
De ce m-ai vindecat Lumină?
Să văd în jur că fratele e trist,
Că omul şi oculta sa creştină,
S-a înfrăţit cu antihrist.
De ce m-ai vindecat Hristoase?
Să văd războaie în tot locul,
Şi-n oameni suflete răutăcioase,
Ce nu le curăţă nici chiar potopul.
De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?
Şi-mi laşi puterea de-a vedea,
Cum omului îi cresc demonic coarne,
Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.
Adună Doamne urâtul de prin lume,
Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,
Iar jertfa mea apoi să se rezume,
În faptul de-a rămâne veşnic orb.
Să dărui…
La orice ușă închisă,
Fereastră să zidești,
Și-n orice mână întinsă,
Un ban să dăruiești.
Să-ți fie pasul rază,
Să calci pe drum curat,
Iar inima-ți să vază,
Ce-i sfânt și-adevărat.
Din vis să-ți faci aripă,
Să zbori spre cei căzuți,
Să nu lași vreo risipă,
Nedăruită celor mulți.
Cuvântul tău să mângâie,
Acel suflet rănit,
Ca lacrima să-i suie,
Spre cerul liniștit.
Căci darul nu e aur,
Nici milă ori păcat,
Ci e cununi de laur,
În cer când ai plecat.
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.