Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Category: Diverse poems
All author's poems: Cristi Dobrei
Date of posting: 5 февраля 2023
Views: 728
Poems in the same category
Apusul soarelui
Când soarele dispare
Și orice speranțe de câștigare
Au fost distruse
Ca soarele vor fi apuse
Lumina de pe cer
S-a întors în al său somn etern
Până soarele răsare
Deasupra oceanului mare
Razele sale vor fi subjugate
De întunericul ce îi dă târcoale
Pe care nu îl vei înțelege
Fără mintea a-ți pierde
ÎNTÂLNIREA ÎN TAINĂ
Într-o noapte,mergând pe drum,
Sa apropiat de mine un înger bun
Și, simțind prezența forței dragi,
Știam că vii cu pace să mă atragi.
Mi-aș dori să vii să stăm pe veci
Nu doar în anotimpuri ușor reci.
Învățătura ta inima mea o vrea
Și, dorind, curând ne vom revedea
Știu că lupta mea nu s-a încheiat
Căci nu am necesarul întemeiat,
Dar simt că ziua măreață va sosi
Și în război sufletul îl voi folosi!
Și întâlnirea în taină se va încheia
Căci în casa ta mare tu mă vei lua
Și acolo sincer eu mă voi bucura,
Știind că timpul nu va mai zbura!
Vara
Să fie vara astăzi, distinsa doamnă,
Cu verde mult și cânt de cuc?
Plecată-i iar prea înflorita primăvară,
Copila sau domnișoara de odinioară,
Ce-i astăzi doar vesel vis...
Dar trimițându-și în schimb surata,vara,
Ce arde cu-al său soare totul
Știind s-aducă doar speranța,
Să lase viața să cuvânte,
Natura să se veselească
Pe noi să ne încânte ca la bâlci,
Privirile să ni le prindă gingaș
În vii culori ce glăsuiesc melodios,
Cântând o simfonie ce-mi pare cunoscută,
Adusă din depărtări celeste ce veșnicia prevestesc...
Ei bine prea frumoasă vară,
De data asta îți promit,
Că te voi prinde de-o aripă,
Să stai pe loc etern la mine-n gând!
(23 mai 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Mozaic
Pestriță e lumea întreagă!
Pe loc nu știe a sta...
De stă,vrea să se miște,
De mișcă,vrea să stea!
Iar omul nu știe ce vrea!
Când râde, când plânge!
Ori naște,ori moare!
Face,desface, țipă sau tace!
Direcție au toate
Chiar de n-ar vrea!
Lumea-i făcută de cineva
Sau ba!?
(26 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Un bătrîn
Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.
Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.
Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.
Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.
E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…
Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.
Apusul soarelui
Când soarele dispare
Și orice speranțe de câștigare
Au fost distruse
Ca soarele vor fi apuse
Lumina de pe cer
S-a întors în al său somn etern
Până soarele răsare
Deasupra oceanului mare
Razele sale vor fi subjugate
De întunericul ce îi dă târcoale
Pe care nu îl vei înțelege
Fără mintea a-ți pierde
ÎNTÂLNIREA ÎN TAINĂ
Într-o noapte,mergând pe drum,
Sa apropiat de mine un înger bun
Și, simțind prezența forței dragi,
Știam că vii cu pace să mă atragi.
Mi-aș dori să vii să stăm pe veci
Nu doar în anotimpuri ușor reci.
Învățătura ta inima mea o vrea
Și, dorind, curând ne vom revedea
Știu că lupta mea nu s-a încheiat
Căci nu am necesarul întemeiat,
Dar simt că ziua măreață va sosi
Și în război sufletul îl voi folosi!
Și întâlnirea în taină se va încheia
Căci în casa ta mare tu mă vei lua
Și acolo sincer eu mă voi bucura,
Știind că timpul nu va mai zbura!
Vara
Să fie vara astăzi, distinsa doamnă,
Cu verde mult și cânt de cuc?
Plecată-i iar prea înflorita primăvară,
Copila sau domnișoara de odinioară,
Ce-i astăzi doar vesel vis...
Dar trimițându-și în schimb surata,vara,
Ce arde cu-al său soare totul
Știind s-aducă doar speranța,
Să lase viața să cuvânte,
Natura să se veselească
Pe noi să ne încânte ca la bâlci,
Privirile să ni le prindă gingaș
În vii culori ce glăsuiesc melodios,
Cântând o simfonie ce-mi pare cunoscută,
Adusă din depărtări celeste ce veșnicia prevestesc...
Ei bine prea frumoasă vară,
De data asta îți promit,
Că te voi prinde de-o aripă,
Să stai pe loc etern la mine-n gând!
(23 mai 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Mozaic
Pestriță e lumea întreagă!
Pe loc nu știe a sta...
De stă,vrea să se miște,
De mișcă,vrea să stea!
Iar omul nu știe ce vrea!
Când râde, când plânge!
Ori naște,ori moare!
Face,desface, țipă sau tace!
Direcție au toate
Chiar de n-ar vrea!
Lumea-i făcută de cineva
Sau ba!?
(26 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Un bătrîn
Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.
Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.
Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.
Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.
E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…
Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.
Other poems by the author
Liniștea de-acasă
În liniştea de-acasă
Îmi place-aşa de mult!
Îmi plac umbrele serii
Şi greieri să ascult.
Copil al altor vremuri,
Mă trimeteau ai mei
Cu mieii pe izlazuri,
Să am grijă de ei...
Cu doru-i, pitpalacul
Mi se pierdea-n câmpii,
Plutea în aer pacea
Şi dragul de-a trăi.
Vedeam departe codrul,
Un cal fără stăpân,
Mă saluta izvorul
Şi mirosea a fân.
În faptul serii, mierla
Cu-acorduri de artist,
Îţi alina durerea
Oricât erai de trist.
Cânta privighetoarea
La margini de zăvoi,
Şi-o buhă, făr-să ştie,
Ne speria pe noi.
☆
Aşa se vedea viaţa
În veacul douăzeci
Dar ştiinţa şi progresul
Le-au risipit pe veci!
Regrete târzii
Nu ştim sã preţuim valori
Ce ne sunt date nouã-n dar;
Când le-am pierdut, adeseori,
Ne-ncearcã un regret amar...
Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,
Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;
Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi
Cât vieţuiesc cu noi, aici.
Nu suntem îngãduitori
Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.
Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,
Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"
Dar, într-un ceas nenorocit,
Şezând plângând, lângã sicriu,
Ne vom trezi şi, în sfârşit,
Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
Copiii timpurilor noastre
Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"
Suntem înconjuraţi, neîncetat,
De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,
Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".
Copiii, mai cu seamã, ne uimesc
Cum leapãdã cuvântul românesc:
Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",
Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.
N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,
Sã o înveţe puiul, pe gãinã:
Ei ştiu ce este un calculator,
Mai bine decât chiar pãrinţii lor!
Revãd filmul de ieri, la interviu,
Se uitã la ecran, în timp ce scriu!
Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,
Mai ceva decât chiar Napoleon!
A fost o vreme-n casa pãrinteascã,
Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:
Un lucru mic sau mare, de stricam,
Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.
Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã
Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.
Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,
Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.
Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,
Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:
Un telefon, trimis de un amic,
Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.
Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,
Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;
Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:
Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!
Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,
De-i "academician" copilul tãu,
De nu-i în stare-a face o prostie,
De-a avea vise şi copilãrie!
Dacã nu te ocupi de fiecare,
Vor sta, fãrã a cere de mâncare,
Cu nasul toatã ziua-n telefon,
Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.
Ci, vor cãlãtori în alte lumi,
Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;
Însã eşti responsabil, ca pãrinte,
Cã eşti matur şi ai mai multã minte!
Ei ştiu actori sau star-uri muzicale
Şi strigã tare la semifinale;
Dar, de literaturã, n-au habar:
Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.
Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,
Avem mândria noastrã, de români.
Când te pricepi aproape la orice,
Nu ştii nimic de treabã... asta e!
Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,
Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!
Îţi pare bine c-ai atâta spor
Şi ştii engleza... din televizor.
De la zuluşi şi pân-la eschimoşi
De la cei treji, la cei cu ochii roşi,
Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,
Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!
Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!
El vrea sã fie "cool", pe barba sa.
Şi se va strãdui, din rãsputeri,
Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...
Din ţara lui, sã nu ajungã slugã
Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.
Decât stãpân modest, între vecini,
Mai bine slugã mare, la strãini.
Mai bun, decât tocana de legume,
N-am pomenit un alt produs, pe lume,
Nici mai gustos ca pizza culturalã
Înãbuşitã-n a prostiei oalã!
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
Liniștea de-acasă
În liniştea de-acasă
Îmi place-aşa de mult!
Îmi plac umbrele serii
Şi greieri să ascult.
Copil al altor vremuri,
Mă trimeteau ai mei
Cu mieii pe izlazuri,
Să am grijă de ei...
Cu doru-i, pitpalacul
Mi se pierdea-n câmpii,
Plutea în aer pacea
Şi dragul de-a trăi.
Vedeam departe codrul,
Un cal fără stăpân,
Mă saluta izvorul
Şi mirosea a fân.
În faptul serii, mierla
Cu-acorduri de artist,
Îţi alina durerea
Oricât erai de trist.
Cânta privighetoarea
La margini de zăvoi,
Şi-o buhă, făr-să ştie,
Ne speria pe noi.
☆
Aşa se vedea viaţa
În veacul douăzeci
Dar ştiinţa şi progresul
Le-au risipit pe veci!
Regrete târzii
Nu ştim sã preţuim valori
Ce ne sunt date nouã-n dar;
Când le-am pierdut, adeseori,
Ne-ncearcã un regret amar...
Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,
Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;
Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi
Cât vieţuiesc cu noi, aici.
Nu suntem îngãduitori
Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.
Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,
Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"
Dar, într-un ceas nenorocit,
Şezând plângând, lângã sicriu,
Ne vom trezi şi, în sfârşit,
Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!
Oh, liniște dureroasă!...
Întins şi rece, neprivind la noi,
Cu mâna, stând pe inima opritã,
Luându-ţi bun rãmas, pornești apoi
Spre groapa rece, gata sã te-nghitã.
Te-ai stins, ca un cãrbune scos din foc,
Ce nu mai are-n sine vreo putere,
Cãci viaţa n-are milã chiar deloc
De cel care, pânã la urmã piere...
Plâng luncile şi pajiştea cu fragi,
Plâng holdele, plâng vãi şi plâng coline,
Plâng cei ce te cunosc şi ţi-au fost dragi,
Cãci, pentru tine, "mâine" nu mai vine.
Şi, parcã cerul tot s-a întristat
Şi toatã lumea-n jurul tãu, te plânge
Cã au venit aproape toţi din sat:
Creştini, de-acelaşi neam şi-acelaşi sânge!
Dar are milã bunul Dumnezeu,
Care a pregãtit o altã viaţã,
Creştinului. C-aşa a fost mereu,
O searã şi apoi, o dimineaţã.
Noi nu ne temem, chiar dacã murim,
Stingându-se lumina vieţii noastre!
Când se închide poarta-n ţintirim,
Se vor deschide zãrile albastre!...
Strămoșii
Un nume bun, e-aşa cum ştim,
O mare bogãţie
Ce-atârnã greu şi pentru Timp
Şi pentru Veşnicie!
Strãmoşii noştri ne-au lãsat
Când au plecat din lume,
Un grai plãcut, duios, curat,
O glie şi un nume.
O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat
Târându-vã în coate,
Pe un tãrâm îndepãrtat,
S-avem noi libertate,
Voi sunteţi în inima mea
O amintire vie;
Şi, cel puţin, ţãrâna grea,
Uşoarã sã vã fie!
☆
Îmi stãruieşte-n minte-un gând,
De-o bunã vreme-ncoace
Şi-a scrie despre tine-un rând
Nu vrea sã îmi dea pace.
Ţinând la pieptu-mi, poza ta
Din vremuri depãrtate,
Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,
Pentru posteritate.
Te vãd, privind înspre trecut,
- Din ce-mi spusese tata -
Trimis fiind, ba peste Prut,
Ba peste Munţii Tatra.
Noi nu ne-am cunoscut deloc
- Te ştiu din auzite -
Însã jucãm acelaşi joc
În ere diferite.
Ţie nu ţi-a trecut prin gând
Cã vin şi eu pe lume;
Cã-ţi sprijineai capul în mâini
Şi-mi cãutai vreun nume...
Din dosul carului cu boi,
În Mai, când râde vara,
Mi te chemarã în rãzboi,
Sã aperi şi tu, ţara.
Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,
Pentru atâta vreme!
Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari
Vreodatã, sã te cheme.
Dar, într-o zi, ca într-un vis
Citişi, într-o ţidulă,
Că gura morţii s-a închis,
Fiind de-acum sãtulã.
Ah, cât de mult te-ai bucurat
Visând aburul pâinii!
Şi te-ai oprit, intrând în sat,
S-auzi cum latrã câinii...
Îţi spuserã şi cei doi fraţi,
Îţi spuserã hangiii,
Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,
Nevasta şi copiii.
Iar eu acum, mai-mai plângând,
Cum pot descrie, oare,
Venirea ta, ce-a pus în rând
O mare sãrbãtoare?
☆
Azi, când aud din nou cântând
Fanfarele şi corul;
De omul care vã vorbesc,
Mã prinde, parcã, dorul.
Printre acei ce au scãpat
De recea morţii ghearã,
O umbrã vãd, intrând în sat,
Într-o ploioasã searã.
Un om, venind dintre cei mulţi
Ce n-aveau sã mai vinã,
Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,
În ţara cea strãinã.
Un cetãţean, cu suflet bun,
Cu sorã-sa, Larissa,
L-au ajutat, cu luntrea lor,
Sã treacã râul Tisa.
Un biet pescar, bãtrân şi slab,
Zãri, pe înserate,
Venind spre el vreo câteva
Fãpturi neajutorate.
El luã atunci din peştii sãi
Şi se grãbi sã-i frigã
Iar, mai apoi, puse mujdei
Şi-un boţ de mãmãligã.
Ei au mâncat şi-au prins puteri
Sã meargã mai departe,
Parcã nemaiavând dureri
Şi nici fricã de moarte.
Iar, luntrea lui, din lemn de brad,
Pufoaica lui şi brâul
Le dete unui camarad,
Sã treacã şi el râul.
C-un vechi prosop, murdar şi ud,
Cu-oglinda lui concavã,
Cu-atât a mai venit 'napoi
Din vechea Bratislavã...
Cei tineri parcã simt şi ei
Urgia din redutã,
Când mâna ta, de brav oştean
Ţi-o strâng şi te salutã.
☆
Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi
Şi ai un rost sub soare;
Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,
Rãmâi un oarecare!
Copiii timpurilor noastre
Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"
Suntem înconjuraţi, neîncetat,
De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,
Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".
Copiii, mai cu seamã, ne uimesc
Cum leapãdã cuvântul românesc:
Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",
Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.
N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,
Sã o înveţe puiul, pe gãinã:
Ei ştiu ce este un calculator,
Mai bine decât chiar pãrinţii lor!
Revãd filmul de ieri, la interviu,
Se uitã la ecran, în timp ce scriu!
Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,
Mai ceva decât chiar Napoleon!
A fost o vreme-n casa pãrinteascã,
Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:
Un lucru mic sau mare, de stricam,
Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.
Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã
Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.
Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,
Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.
Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,
Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:
Un telefon, trimis de un amic,
Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.
Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,
Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;
Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:
Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!
Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,
De-i "academician" copilul tãu,
De nu-i în stare-a face o prostie,
De-a avea vise şi copilãrie!
Dacã nu te ocupi de fiecare,
Vor sta, fãrã a cere de mâncare,
Cu nasul toatã ziua-n telefon,
Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.
Ci, vor cãlãtori în alte lumi,
Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;
Însã eşti responsabil, ca pãrinte,
Cã eşti matur şi ai mai multã minte!
Ei ştiu actori sau star-uri muzicale
Şi strigã tare la semifinale;
Dar, de literaturã, n-au habar:
Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.
Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,
Avem mândria noastrã, de români.
Când te pricepi aproape la orice,
Nu ştii nimic de treabã... asta e!
Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,
Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!
Îţi pare bine c-ai atâta spor
Şi ştii engleza... din televizor.
De la zuluşi şi pân-la eschimoşi
De la cei treji, la cei cu ochii roşi,
Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,
Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!
Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!
El vrea sã fie "cool", pe barba sa.
Şi se va strãdui, din rãsputeri,
Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...
Din ţara lui, sã nu ajungã slugã
Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.
Decât stãpân modest, între vecini,
Mai bine slugã mare, la strãini.
Mai bun, decât tocana de legume,
N-am pomenit un alt produs, pe lume,
Nici mai gustos ca pizza culturalã
Înãbuşitã-n a prostiei oalã!
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.