pentru prima mea dată

Nimic nu e veșnic,

Nici eu,nici tu.

Nimic nu e veșnic,

Nici oamenii.

Nimic nu e veșnic,

Nici cartea.

Nimic nu e veșnic,

Nici lumea.

Autor Zamurca Alina 🌷 

O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.

Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.

Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.

Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.

Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.

Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.

Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.

pe strada mea se pierd lucruri

tot felul de lucruri

o dată am găsit o mână de om

mișcătoare

râcâia cu degetele

cu unghiile

pământul

mai încolo un ciung

dirija netulburat traficul

 într-o intersecție

și-am rămas fără grai

nu se întâmplă de multe ori

să întâlnești laolaltă cauza și efectul

nu mai spun că mâna de om

era vorbitoare

da

îi răspund

aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare

apoi m-am culcat

și-n vis m-am trezit cu ciungul

că-mi umple cu pietre fântâna

ce vrei, bre? îl întreb

dă-mi înapoi mâna!

In Universul imens,doar un punct

Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.

Acesta e omul,mărunt,

Dar spiritul lui uriaș,adânc,

Arată că oamenii sunt,

De fapt,constelații de trăiri,

Si-atunci când se frang,

Se pierd sentimente,iubiri,

Ce cuprind în ele infinitul.

In Universul imens,doar un punct,

Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,

Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.

Atât de neînsemnat,și totuși,

El lupta cu moartea,visează,și speră,

Pe frunte primește divinul sărut,

El,neînsemnatul,minusculul punct...

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

Atâta gând de îndată mă cuprinde
Cu un imbold de ne mai cunoscut
Îmi zic că astăzi este mai bine,
Că încă totul nu a fost pierdut

Pășesc de parcă n-am avut nimic
Și încetinesc,cred că va fi bine
Dar uit că inima-mi bate ritmic,
Până când stările vor fi străine!

Cuprinsă de o nedumerire totală,
Mă pierd printre mii de mulțimi
Și aceasta nu-i problemă fatală
Mi-ar lua timp pentru a le numi...

Când cazi in abisul tristeții 

Suflete frumoase te îmbrățișeaza,

Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,

Dar putini ochi le vad..

Sunt precum obiectele vechi,valoroase,

Ascunse printre nimicuri sclipitoare,

Precum o rază  apărând de după nori,

In lumea aceasta întunecată aduc zori,

Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,

Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..

Când lacrima cade,când inima doare,

Înțelegi ce neprețuită valoare 

Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..

(Monica)

Când te-am văzut întâia oară,

Cum îmi zâmbeai și cum râdeai;

Iar eu cu inima amară,

Te așteptam , tu mă visai.

Însă eu nu visam la tine,

Visam la libertatea dulce

Care-mi scufundă amărăciunea ,

Într-ale sale mângâieri fine.

Ascultă la mine ce-ți zic,

copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,

Toți “e la modă să băgăm droguri”

Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.

Trece timpu’ și ușor li se înfiripă

Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,

că ei normal ca nu vor să zică

“bă am o problemă și nu-i una-i mică”

Trece timpu’ iar și se trezesc

Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,

Că au ajuns dintr-o viață plină,

Într-una plină de rugină.

Rugina de pe cârligul ăla,

când sarea e pescarul prin ape

Te agață și ușor devin șarpe,

Și se apucă să mai zică,

“hai fă-mi și mie doar una mică”

De la mici ajung la mari,

Toleranțe de spartani,

Vise cu senzații tari,

Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.

Toți au dat-o cu impertinenta,

și acum ei strâng mâna cu dependența.

Lucrul ce-i vor opri,

din a face ce și-ar dori.

Ziua trece timpul tace 

Nu mai e o cale de întoarcere

O nostalgie mă cuprinde 

Citind versuri fara rime

Stau și simt 

Cum inima mi-e înghețată în timp

Zburdând îmi tece un gând

Ziua morți va veni și ca nu fulger va lovi 

Și în urma va rămâne visul meu distruns de zile 

Ma afund în gânduri negre 

Aș scrie despre noi, 

Noi la început doi, acum trei, de fapt unul

Unul despre noi și noi doi despre unul,

Un strop în spațiu, un punct în timp,

Un praf de stele amestecat în...trei... în unul.

Și când suntem trei noi suntem unul,

Suntem întregul Univers arzând în noi,

În stelele ce poartă în ele praf,

Din doi, în trei, în unul.

Și ard și luminează bolta,

Cu neutronică iubire,

Noi vom fi cândva de sus,

Povesti de doi, de trei, de unul.

Și vom veghea sclipind în doi,

La ani lumină de iubire,

Undeva in spațiu timp,

Cum 1 este 2 în 3 doar 1.

Încet...ușor ușor 

Mă apropii iar de tine 

Ca frunza-n vînt, iubirea mea 

Zboară iar la tine.

Și mă strecor sub haina ta 

Simținduți pielea caldă 

Căldura și iubirea ta

În mine o să ardă.