Dragostea cea mare

Încă te caut, deși e târziu,

În visele-n care te chem înapoi,

Tu, suflet pierdut, dar mereu viu,

Rămâi în inima mea de-amândoi.

Oricât de departe, tu ești al meu,

Și timpul nu poate iubirea s-o șteargă,

În fiecare dor, tot a ta sunt eu,

Deși ești departe și totuși te leagă.

Nu pot renunța, nu pot să mă-mpac,

Cu gândul că nu vei mai fi lângă mine,

Ești rana ce doare, dar nu pot să tac,

Căci inima mea încă plânge de tine.

Poate-n altă viață m-ai fi strâns la piept mereu,

M-ai fi mângâiat pe frunte, alungând orice greu.

Poate-n altă viață m-ai fi iubit neîncetat,

Fără vorbe aruncate, fără dor nemângâiat.

Poate-n altă viață ai fi spus: "Sunt lângă tine",

Și i-ai fi fost sprijin mamei, cum era firesc să fie.

Poate-n altă viață m-ai fi luat de mânuță,

Să mă duci la grădiniță

Poate-n altă viață ai fi fost darul dorit,

Nu un vis împrăștiat, nu un drum părăginit.

Poate-n altă viață nu făceai promisiuni,

Nici nu-mi umpleai sufletul doar cu amăgiri și minciuni.

Poate-n altă viață ai fi fost când te-am strigat,

Nu doar umbră într-un colț, un ecou întunecat.

Poate-n altă viață nu aș fi ajuns să știu

Cum e să urăsc bărbații, cum e dorul cenușiu.

Poate-n altă viață mi-ai fi spus că mă iubești,

Că mă vezi, că-ți pasă, că de mine te mândrești.

Poate-atunci ai fi fost tată, nu un nume risipit,

Poate-n altă viață...

dar în asta ai greșit.

Mi-ai întins mâna, fără niciun cuvânt,

iar eu ți-am prins-o, parcă din visare,

și ne-am lăsat purtați de-același vânt,

spre-un început ascuns în depărtare.

Nu mi-ai cerut iubirea în cuvinte,

doar mi-ai făcut un loc lângă al tău,

iar eu am pus în două jurăminte

tot ce aveam mai viu în sufletul meu.

Și poate n-a fost dansul fără teamă,

dar muzica ne-a prins, fără să știm,

iar tu, chemându-mă încet spre tine,

m-ai făcut să cred că ne iubim.

Acum, când pașii noștri s-au oprit,

mai simt chemarea mâinii tale-n mine

că uneori, un simplu "vii?" azi șoptit

înseamnă mai mult decât un "rămâi” mâine.

Mana ta e rece, iar vorba-i grea,

Ma pierd sub umbra chipului tău dur,

De ce, tată, nu pot găsi în tine

Căldura care-mi lipsește împrejur?

In nopți târzii mă-ntreb, mereu rănită,

De ce mă simt străină lângă tine,

În loc de-a ta iubire și cuvinte,

Rămâne doar dor și visuri cu tine

Te-am întâlnit când sufletul meu tăcea,

și-ai pus lumină-n locuri fără nume,

de parcă inima mea te știa,

dintr-o poveste rătăcită-n lume.

N-ai promis eternul și poate de-asta

te-am crezut mai mult decât pe oricine,

că uneori iubirea nu cere „rămâi”,

ci doar o clipă-n care să fie bine

Ai fost fereastra mea spre dimineață,

când nopțile păreau fără sfârșit,

și încă îți aud pașii prin viață,

deși, de mult, în urmă ai pornit.

Iar dacă într-o zi ne vom uita,

să nu regreți că ne-am iubit prea tare,

că unele suflete nu se pierd,

ci doar învață să se poarte-n depărtare.

Sub cer senin, se-ntinde-o vale,

Cu râuri care strălucesc,

Păduri bătrâne, munți în zare,

Și vânturi care-n frunze cresc.

Lumina-n ape se desfată,

Plutind pe unde de argint,

Iar cerul nopții ni se arată,

Cu stele-n vise de alint.

E liniște și dor se-așterne,

Pe creste verzi și dealuri moi,

Iar luna printre umbre cerne,

Sclipiri de taină peste ploi.

Natura cântă în tăcere,

Un vals al vieții fără grai,

Iar timpul trece, efemer,

În peisajul ei de rai.

    Voi fi azi, sau voi fi mâine?
    Vei pleca, sau vei rămâne?
    Tu doar să știi că sunt aici,
    Așteptând să te decizi...
    
    Dacă azi, acum, vei râde,
    De iubirile ce-s crude,
    O să râdem împreună,
    Și-o să fie o zi nebună...
    
    Dacă mâine fi-vei-ntunecată,
    Eu voi sta la judecată,
    Fără vină, în tăceri,
    Fi-voi doar ecoul zilelor de ieri...
    
    Pot fi blând, sau pot fi aspru,
    Și tăiș de ciob de astru,
    Spune-mi doar ce vrei să fiu:
    Nor sau soare-n zor de zi...
    
    Spune-mi dacă vrei lumină,
    Ori amurg, ori lună plină?
    Voi fi ori 'nalt, ori hău adânc,
    Ori, la urmă, doar cuvânt…

A venit seara

Frumoasă ca marea

Cînd o privești.

Liniștită seara

Liniștită tare 

Cînd o asculți.

S-așeaza întuneric

Devine coleric

Pe străzi

le pustii.

Sufoc gândurile aprinse-n mine 

Nu le las să mai respire 

Aud zgomote-n neliniște

Vor toate doar la tine.

Simt că ești aproape 

Doar că răbdarea e dușmanul 

Sar și se zbat ca nebunele 

Nu mai pot , sărmanele.

Nu e vina ta ,

Păcatul îl comite întotdeauna gândul

Că de nu ai mai fi 

Eu sigur nu aș mai putea trăi.

De-ar fi și cerul să cadă peste mine,

Cum se frâng tăcerile-n suspin,

Te-aș chema, iubito, să m-aline

Umbra ta rămasă în destin.

De-ar fi și stelele să moară-n zori,

Să-nghețe timpul între ploi,

Ți-aș desena din lacrimi flori,

Să-nflorească drumul înapoi.

De-ar fi și munții să se plece-n vânt,

Și șoaptele să-mi cadă greu,

Aș pune-n rugăciune orice gând

Să te păzească-n vis mereu.

De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,

Din piept mi-aș rupe doru-n hău,

Să nu-mi răpească glasul scris,

Să-l duc cu mine, glasul tău.

seara-i pe sfârșite...

cercul se-nchide cu parada aurie

a faraonilor.

aripa-

unui ibis rărăcit,

umbrește indiferența

celor patru sfincși,,,,

neadormiți,

sub troienele

istoriei.

Se cântă iubirea pe scene de fum,

Dar gândul apasă alt nume acum.

În patul minciunii se doarme străin,

Și tot cel ce plânge ascunde venin.

Se strigă dreptatea cu glas prefăcut,

Dar spatele-n umbră a fost sărutat.

Se jură că rana n-ar face-o nicicând,

Când ei sunt cuțitul ce taie pe rând.

Iubirea se vinde pe note de aur,

Dar sufletul strigă, flămând și amar.

Nu cer mângâiere, ci doar câștig faur,

Uitând că iubirea nu e un târg murdar.

Și dansul e jale ce râde-n tăcere,

Un strigăt ascuns în pași ce se pierd.

Căci nimeni nu vede, nimeni nu cere

Adevărul ce arde în suflet stingher.

Pictăm amintiri pe pânze albastre,

Cu lacrimi ce curg din ochi obosiți.

Dar lumea privește doar umbrele noastre,

Nu vede cum suntem pe dinăuntru zdrobiți.

Bem vinul păcatului, visuri se sting,

Ne pierdem în vorbe, uităm ce simțim.

Ne privim ca ispite, nu oameni cuminți,

Ne vindem ființa pe drumuri străini.

Căci ce ești cu-adevărat când te pierzi?

Când uiți cine ești, pe cine urmezi?

Când sufletu-ți urlă, dar nimeni n-aude,

Și singur în noapte te frângi între unde?

Dar sus, printre stele, e-un glas ce te cheamă,

Un adevăr ce nu moare-n uitare.

Hristos e lumina, iubirea, o taină—

În El se sfârșește orice rătăcire amară.