Dragostea cea mare

Parul ei negru, valuri revărsându-se in bolta plaviculei de lut
Pe de-a șirul spatelui meu, își fac loc fiorii
Ochii albaștri luminandu-i chipul tăcut
Îmi imaginez măduva ei osoasă, albă cum norii

Pășește tu pe scalpul meu, vreau sa mă simt viu
Luminează tu căile mele, pe mine nu mă lumina
Pășește-mi tu adevăr, dar nu mă lăsa să te știu
Fa din mine un altar, dar nu mi te închina

Ne-am cunoscut când liliecii abia înfloreau, 

Mi te amintesc flăcau, verde puștan.

Eu eram deja înrădăcinată, 

Grădina mi-era vastă.

E ciudat să te văd cu barbă acum...

Eu îți știam petalele albe, 

Poate ți le-am pigmentat prea mult, 

În acea noapte.

Când am făcut dragoste pentru prima oară

—Atunci în grădina mea; îți mai amintești?—

Floriile ne-au fost martore, 

Luna ne-a cununat discret, 

Deși eu eram a altcuiva,

Iar tu doar un bobocel. 

Nu neg greșeala făcută, 

De multe ori nici n-o regret. 

Te-am cultivat în viață 

Și în păcat drăcesc.

Astăzi, grădina mi-e ofilită, 

Liliecii au murit demult.

Tu ai cules altă floare, 

Eu încă sunt a lui?

Doar vântul nopții poate,

Să-ți poarte-al meu oftat,

Prin viscol de uitare,

Prin timpul destrămat.

Iar plânsul ce îți pare,

Atât de nevăzut,

Va inunda pământul,

Sub pasul tău tăcut.

Iar seara, când tăcerea,

Te va chema-napoi,

Vei auzi departe,

Un glas străin prin ploi.

Și poate-n acea clipă,

Când ceru-ți va fi gol,

Vei regăsi-n tăcere,

Și gestul tău frivol.

Și-atunci, de va fi astfel,

Să nu-mi mai scrii nicicând,

Căci dorul ce se-ntoarce,

E cel mai greu mormânt.

Era o zi cu soare-afară

Cînd prima dată te-am văzut.

Am tresărit,te privesc iară,

Dar nu mai ești,ai dispărut.

A mai trecut un timp de-atunci

Și iată că te-am regăsit,

N-oi folosi cuvinte lungi

Dar vreau să-ți zic acum ce simt.

Deja cînd ești în fața mea

Nu îți mai spun nici un cuvînt.

Te rog,de-acum nu mai pleca

Că-ți zic ce simt,în gînd.

Și-a mai trecut un timp deja,

Am devenit prieteni buni.

Cred că nu voi mai tăcea

Ce vreau să-ți spun,îți spun.

În seara asta fermecată

Cînd cerul parcă e aprins,

Și cînd îți spun totul deodată

Mă simțeam ca într-un vis.

Credeam că totul se termină

Și visul nu mai este vis.

Tu te apropii brusc de mine

M-ai sărutat și m-ai cuprins.

Era clipa așteptată

Pe care noaptea o visam.

Sunt fericit ca niciodată,

Că pe tine acum te am.

Cei care spun că dragostea la rându-i moare,

Sunt cei care nu știu ce e iubirea!

Eu însumi am aflat de la iubita Vasilica

Secretul nemuririi amorului,iubirii,dragostei...

Căci este mult mai simplu

Să previ decât a repara!

Amorul moare dacă e lăsat în părăsire

Cu siguranță se întâmplă așa!

Cu lucruri mici sau daruri ce par neînsemnate,

Nu-l lași să plece să dispară !

De vrei ca dragostea să viețuiască veșnic

Hrănește-o zilnic cu ceva,

O vorbă bună, un sărut sau o speranță,

Si n-o lăsa așa vreodată ca să moară!

(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Caldura corpului tău ma arde,

Dorința creste mai mare,

Mâinile se plimba orbește pe mine

Facandu ma sa stresar.

 Inima îmi arde în interior,

Pielea pe exterior,

Duși de val spre marele abis,

Strălucește sudoarea ca oglinda în lumina.

 Ne am îndrăgostit unu de altu,

De inima, trup și suflet,

 Sufocantul aer nu se lasă,

Un obstacol între noi,

 Iar caldura arzătoare.

Ne iubim ca doi nebuni,

Ce demult nu sau văzut!

În lumea noastră, în reci culori, 

Un băiat rătăcește, în jocuri și dorințe,

Repetă greșeala, ce ne frânge inimile, 

În neînțelegere și în tăcere, ne despărțim triști.

Prin zori de zi și serile lungi și sumbre,

El evadează în lumi pline de fantezii, 

Timpul lui e un zbor fără rost și pierdere de timp, 

neștiind ca diferite persoane ne fac sa ne simțim mai vii.

În fiecare zi, cuvinte goale și absențe, 

El lasă distanța să crească și să strivească, 

În sufletul nostru, se ivește durerea apărută,

În lumea lui, timpul se scurge, iar iubirea ni se risipește.

În colțuri întunecate, ne-am pierdut amândoi, 

În tăcerea nopții, ne strigăm numele, fără de folos,

În inimile noastre, se ascunde tristețea,

În lumea lui, iubirea noastră e doar un fleac.

Așa că ne despartim, cu lacrimi și regrete,

Un băiat ce repetă greșeala, ne-a rupt din nou în două,

În inimile noastre, rămân doar amintiri frumoase,

Iar noi, neștiind ne aflăm pe căi separate..

În căutarea unui alt început, 

Un nou început, fără de rău.

În noaptea adâncă, singurătatea mă strigă,

Privesc în gol, îmi simt inima grea.

Frica de a fi lăsată în urmă, mereu mă bântuie,

Și mă împinge să fac greșeli in viața mea.

Fiecare pas pare să mă ducă către eșecul meu,

Și greșelile, regretele mă obsedează..

În lumea gândurilor, pierdută eu rătăcesc.

Drumul spre lumină, un mister devine,

Fiecare pas mă duce spre-ntuneric,

În valul de amărăciune și dorințe ce nu se împlinesc.

În clipele de neputință, sufletul e prizonier,

Universul meu, neînțeles și mut,

Dansând cu frica, pierdut printre umbre,

Căutând salvare, dar găsind doar abis.

Cu inima grea și lacrimi ce ard,

Îmi pierd sufletul într-un dans al pierderii și fricii,

Frica de abandon mă-ngenunchează, dar nu mă-nfrânge,

În lumea mea sumbră, unde durerea își lasă semnătura sinistră.

Sub cer senin, se-ntinde-o vale,

Cu râuri care strălucesc,

Păduri bătrâne, munți în zare,

Și vânturi care-n frunze cresc.

Lumina-n ape se desfată,

Plutind pe unde de argint,

Iar cerul nopții ni se arată,

Cu stele-n vise de alint.

E liniște și dor se-așterne,

Pe creste verzi și dealuri moi,

Iar luna printre umbre cerne,

Sclipiri de taină peste ploi.

Natura cântă în tăcere,

Un vals al vieții fără grai,

Iar timpul trece, efemer,

În peisajul ei de rai.

În grădina lumii, cântă primăvara,

Cu flori ce-n rouă și soare strălucesc,

În vântul blând, natura se trezește, 

Și inimile noastre pur si simplu înfloresc 

Prin livezi și câmpii, izvoare curg lin, 

În aerul dulce, dragostea plutind, 

În sufletele noastre, speranța renaște, 

Primăvara aduce regrete uitate și visuri ce vin

Așa că bucură-te de vremea frumoasă,

De parfumul florilor și de verdele crud ce ne împrospătează,

Căci primăvara e o minune, o poveste frumoasă!

În umbre lungi de tristețe, ne despărțim,

Cu lacrimi reci și suflete stinghere,

În inimi pustii, ne simțim străini,

Iubirea noastră devine doar amintire.

Răsăritul soarelui nu ne aduce alinare,

Ci doar umbre nesfârșite de regrete,

Înserarea aduce doar mai multă durere,

Când inimile noastre se despart cu greutate.

Pășim pe cărări separate, pierduți în timp,

Cuvintele noastre rămân fără ecou, fără glas..

În tăcerea nopții, simțim golul imens,

Despărțirea ne arde, ne lasă fără basm.

Cu sufletele sfâșiate și vise spulberate,

Ne privim în ochi ca doi străini pe pământ,

În poiana vieții, iubirea noastră a murit,

În rime triste, despărțirea ne lasă plângând.

Sub cerul instelat, un dor nemărginit,

Stelele dansează-n ritmuri de lumină,

Și vântul lin se-așterne în grădină,

Eu te privesc, pierdut, îndrăgostit.

În nopți linistite, timpul s-a oprit,

Cu ochii tăi în suflet să alinte,

Iar inima în șoapte să mă-mbline,

Simt universul cum m-a copleșit.

De dorul tău, în mine tot s-a frânt,

Și timpul pare veșnic ne-nceput,

În visul meu, rămâi ca la-nceput,

Când lumea toată era doar un cuvânt.