Eliberare

A plecat tata-n taină, fără veste, într-o zi,

Lăsând în urmă dor și amintirile lui vii,

O tăcere grea s-a lăsat peste noi,

Parcă totul e altfel, nimic nu-i ca-napoi.

Prea brusc s-a stins lumina în pragul său drag,

Prea repede s-a rupt al vieții fir frag,

N-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc,

Nici să-i mulțumesc pentru tot ce primesc.

Îl caut în vis, în tăceri și-n amintiri,

În serile lungi și-n vechi amăgiri,

Îl simt printre lacrimi, în suflet, ascuns,

Ca o flacără vie ce n-a fost de-ajuns.

Unde ești, tată, de ce-ai plecat așa,

Lăsând în urmă doar umbra ta?

În inimă port durerea, dar și-al tău chip,

Și-n gânduri mă-ntorc la al nostru timp.

Rămâi cu mine-n suflet, călăuză mereu,

Chiar dacă-ai plecat spre cerul tău,

Căci iubirea ta, tată, în mine va fii,

Și-așa îți voi păstra amintirea vie-n fiecare zi.

Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!

1.Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

Că Dumnezeu nu e. N-a existat.

Că te-ai trezit și azi, tu, pur și simplu

Că viața ta-i un simplu ciclu?...

      2. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

          Că nimeni nu te-a semănat,

          Că tot ce vezi e de la sine,

          Că nu El te-a creat pe tine.

3. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

Că inima n-a încetat

Pentru că soarta ta așa e scrisă

Și nu crezi că de El ea e decisă...

     4. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

        Că orice faci, nimic nu e păcat.

        Că după moarte doar te duci și-atât.

        Că nu Domnul te-a conceput.

 5. Tu nu ești sigur că ce crezi e-adevărat.

Tu nu știi asta. Doar ești înșelat.

Tu nu vrei azi să recunoști

Că, 'colo-n cer cu multe oști,

Exist-un singur Dumnezeu

Ce azi privește-n dreptul tău?

Era  în zorii zilei  ,când somnul  e mai dulce .Visam .

Primisem un semnal să mă uit la ușă ,în special  pe

mânerul  ei  care se mișca  cu încetinitorul ,fără

nici un zgomot .Încetineala mi-a dus curiozitatea  la

extrem .Cine îmi deschide ușa fără să-mi  atragă

atenția ,era contra obiceiului din casa noastră .În

sfârșit în deschizătură apare chipul unei necunoscute ;

nici doamnă  , nici hârcă  bătrână cu figura răutăcioasă ,

ci o bunicuță mai mult plăcută ,calmă ,blândă ,dar cu o

privire  hotărâtă îmi face semn să tac  și să o urmez .

Înțeleg ce urmează și vreau să mă conformez ,dar

emoțiile mă trezesc și  apariția dispare  ca un  balon

de săpun .

     Semn  că am  visat  au rămas  bătăile  inimii repezi

și borboanele  de sudoare  de  pe  frunte ! Mă desmeticesc

și mă străduiesc  să tălmăcesc visul .Poate fi așa ușoară

plecarea din astă lume ?Atunci de ce teama de moarte  e

așa de teribilă?

     Vizitatoarea  mea era parcă din altă lume ,o pot descrie chiar .

Era o femeie de vârstă mijlocie ,energică  așa ca dintr-o fotografie

veche  ,cu capul descoperit ,părul strâns într-o coadă groasă pe

stânga . Purta o fustă lungă ,vișinie  și un cojocel  subțire din care

ieșeau două mânici  largi ,bogate .Avea o privire ageră ,hotărâtă .

Să trag o concluzie  , nu pot ,dar nu mai am nici-o frică ,dacă vine

să mă conducă numai ea știe unde!...

Daca soarele si luna sunt acelasi lucru ?

Daca atunci cand noaptea vine si toti merg sa se culce,

Soarele isi arata adevarata fata, care urla dupa ajutor,

Dar nimeni nu este acolo sa il auda ?

Soarele sufera, nimeni nu vede asta.

Dimineata isi pune un zambet mare, calduros,

Si ii face pe oameni sa se simta bine,

Asteptand sa il incalzeasca cineva si pe el.

Cand apune, se straduie sa faca cerul cat mai colorat

Ca sa ne incaleasca ochii artistici,

Si sa pastram o fotografie cu creatia lui,

Asteptand pe cineva care sa ii coloreze viata.

Soarele nu este simbolul fericirii.

Chiar daca e galben si  stralucitor

Cu mii si mii de raze si cu un zambet mare,

Soarele simbolizeaza cat de bine poate cineva sa ascunda suferinta.

Scrâșnești din dinți

și-auzi colcăiala mercenarilor care mărșăluiesc în catacombele memoriei.

Simți presiunea 

care-ți strivește cutia craniană -

o dâră translucidă pe podea.

Vârtejul alb-verzui 

cercul hipnotic folosit de fostul tău psihiatru -

porc sinonim asudat intermitent de falduri de grăsime râncedă.

Te uiți la el și

vezi cum te-ai uitat la el în deja-vu.

Nu ai puteri telekinetice.

Țintuită în scaunul stacojiu 

ineluctabilă victimă a omului-lăcustă.

Nu am devoalat prea multe texturi

Vomă cadaverică.

Puzderie de oameni care se isterizează până la paroxism.

Nu ești impresionată de nivelul e adorație pe metru pătrat.

N-avem nevoie de frumos,

De lucru bun şi adevărat,

Ne place fructul găunos,

Şi munca stând în pat.

Creem un balamuc multicolor,

Culori livide şi stridente,

Cu lighioane în decor,

Şi personaje indecente.

Pe viermele ce roade-n măr,

Simbol l-am declarat,

Bem apă otrăvită din ciubăr,

În care întâi mizerii am vărsat.

Pe prunc din alăptat l-am rupt,

Vedetă am făcut din mamă,

Venin de cobră noi am supt,

Şi acum muşcăm fără de teamă.

De apocalipsă în fiecare zi vorbim,

Acum i-o ştire neinteresantă,

Pe cel de sus nu-L mai iubim,

Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.

Coboară omule cu mintea,

În inima-ţi de piatră,

Prin foc să-ţi treacă gândul,

Să poţi păşi din nou pe apă.

Mi-a rămas o carte nescrisă,

Și-n suflet o ușă deschisă,

O carte c-o singură filă,

Cea mai amară, cea mai umilă.

Ea stă pe un raft mai aparte,

Umbre se-ncovoaie pe coală,

Cine-o va scrie-i departe,

Ori pare să nu aibă cerneală.

Cu anii trecuți și galben ca ceara,

Cu trupul slăbit, aproape fosilă,

Văd îngerul cum cară cerneala,

Și moartea îmi scrie ultima filă.

Brusc o lumină m-absoarbe din trup,

O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,

Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,

Și-n suflet se-nchide ultima ușă.

Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,

Părintesc mângâiată de lacrimi,

Mi-o tratez cu otrăvuri suave,

Şi insomnii pline de patimi.

Amintirile au început să-mi putrezească,

Am încercat întunericul să adorm,

Dar el spre infinit începe să crească,

Totul în mine devenind confuz şi inform.

Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,

Iar aceasta este realizarea tinereţii …

Prin degetele de la mâna amputată risip,

Petale veştejite din trandafirul vieţii.

Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,

Într-un leagăn cu muguri de ciumă,

Moartea plăcerea demonic îşi cântă,

Pe durere de tată şi mumă.

… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat

  etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a

  mea suferinţă. Mama râde de mine…

E vremea când gândacii se răscoală,

Păianjenul nici pânza nu mai țese,

Elevul e bolnav de-atâta școală,

Dar nimănui nu pare să-i mai pese.

Așa e acum cu scara inversată,

Când unu și cu unu egal trei,

Și nu mai știi de e băiat sau fată,

Chiar dacă scoți și haina de pe ei.

Se strâng în cerc profeții fără nume,

Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,

Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,

Un cântec fals, și mult contagios.

Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,

Iar oamenii își pierd mereu chemarea,

Un chip de lut privindu-se himeric,

Refuză să mai vadă iar schimbarea.

Acum nici vântul n-are libertate,

Iar ploi se anunță numai la comandă,

Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,

Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.

Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,

La fiecare colț o lume se destramă,

Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,

Fărâma de curaj îți tremură de teamă.

Ce noapte grea mi s-a lăsat,

Pe suflet ca un sloi,

Și parcă cerul răsturnat,

Se frânge peste noi.

Ce vânt pustiu îmi bate-n piept

Ca-n trunchiul unui fag,

Când brațul cald eu mi-l îndrept ,

Să-ți prindă trupul drag.

Ce iarnă albă-mi curge-n sânge,

Cărând troieni de patimi,

Iar ochiul trist adesea plânge,

Numai ninsori de lacrimi.

Și, valuri vii din alte mări,

Mă cheamă cu-al lor glas,

Să scap de acele încercări,

Ce-n inimă-au rămas.

O, stele, stingeți rând pe rând,

Lumina unui vis,

Să nu mai sper, să nu mai plâng,

În sufletu-mi închis.

Afară noaptea mână stele,

Pe cord îmi plânge-un pui de dor,

Cu sulița mă-npunge în prăsele,

Suspinul netrăitului amor.

Cu ochii triști și plini de lacrimi,

Privesc fotografii demult uitate,

Iar sufletu-mi înfășurat în patimi,

Scâncește precum pruncul după lapte.

Furtuni se-anunță în cruda soartă,

Corabia îmi este fără de catarg,

Pe inimă îmi tatuez spre tine-o hartă,

Și orbit de dragoste pornesc în larg.

De atâția ani mi-i lungă odiseea,

Iar valurile carnea mi-o străpung,

Iar Doamne dacă ai creat femeia,

N-ar fi nici drept la dânsa să n-ajung.

Afară noaptea împletește zorii zilei,

Pe cord îmi plânge acum bătrânul dor,

Și simt în os cum ghearele acvilei,

Se-nfig când se opresc subit din zbor,

Și-mi mușcă fără milă zilnic din ficat,

Sortit ca Prometeu să mor înlănțuit,

Cu al iubirii foc trăit și nicidecum furat,

La moarte-s condamnat că aprig te-am iubit.