Dormi adânc bătrâne neam
Dormi adânc bătrâne neam
Fie-ți somnul cel mai calm
Perna stâlp la poarta minții
Căci în strajă's toți corupții
Te-nvățară vechii regi
Taine multe-n care fugi
Fie și în somnul tău
Te ivești de alte cruci
Ai să vezi când te trezești
Minciuni frumoase în povești
Armate întregi de izgoniți
Și tot mai rar cei nou veniți
Iar eu țip că-s pui de-al tău
Șireteniei pe nume
Nu uita când te trezești
Să te miri de ori și care
Nu sunt aici destui aiceia
Ce de copii nu au nici nume
Ori părinți făr de copii?
Preoți cei din alt cuvânt
Și iubirea-i cu de-a sila
Nu găsești pe drum nici mila
Niciun drum nu-i cel promis
Multe sunt în lume care
Din ce au zis nu s-a mai scris
Categoria: Poezii patriotice
Toate poeziile autorului: Chiriac Marius
Data postării: 10 mai 2021
Vizualizări: 1588
Poezii din aceiaşi categorie
Ștefan
Fireşte,
S-a născut domneşte.
Ştefan cel Sfînt,
Ştefan cel venit.
A fost mulţumit
Cu vitejie, şi înţelept.
El a domnit
Şi a devenit vestit.
Timişoara - 16 Decembrie 1989
Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.
La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.
La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.
Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.
Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.
Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.
Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”
O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.
Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.
Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !
Ajutor...eu cer!
Nu cred că a mai fost vreodată
În astă țară atât de multă ură,
Să vezi de dimineață-n noapte
Român cum pe român se-njură.
Și nu doar cei ce astăzi ne conduc
Și-aruncă vorbe-n stânga-dreapta,
La fel și noi ce foile am ștampilat
Îi acuzăm că ei ne-au croit soarta.
Nu știu în cine azi poți să te încrezi
Când vezi că toți au doar un interes,
Să urce sus fără privirea să întoarcă
Către acei ce cu speranță i-au ales.
Vedem că între noi există dezbinare
Și nu găsim drumul spre împăcare,
De ani de zile ne cer s-avem răbdare
Făr'a simți că-n noi se-adună supărare.
Cum aș putea să scriu despre unire
Când văd durerea din poporul meu,
Dar pot să-nalț o Sfântă rugăciune
Și ajutor să cer...la bunul Dumnezeu!
Rădăcini .
Ce-am fi noi fără istorie?
Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?
Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?
Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,
Pământul tău e binecuvântat de zei
Cresc flori însângerate
Pe morminte de eroi
Prin sacrificiul lor
Cu o tară bogată și frumoasă
Ne am ales !
Așa este la noi...
Au înflorit salcâmii pe la noi;
Se-aud în toate curţile, poveşti,
Lãtrat de câini şi behãit de oi,
Pe tot întinsul Ţãrii Româneşti!
E linişte acum. Şi pace e,
Mãcar cã nu demult a fost rãzboi,
Ce ne-a împins în grea mizerie
Şi n-a luat şi pielea, mai apoi.
Vântul pustiu şi ploile, s-au dus,
Şi nu mai e nimic din tot ce-a fost!
Doar firul bolii, adunat pe fus,
Doar el a mai rãmas singurul gost.
Şi cine ştie-n anii care vin,
Poate cã se va mai schimba ceva...
Eu, pentru ţara mea, mã rog. Amin!
Sã aibã Dumnezeu grijã de ea!
29.05.2022, Zgorzelec, PL
Mica Unire
Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună
Să facem din țară una mai bună,
Să facem să cânte din inimă tristă
Un cântec de țară cum nu mai există.
Ne strigă din moarte viteazul Mihai
Să facem unirea pe vechiul ei plai,
La Alba ne cheamă bătrânii părinți
Să facem din țară ceva ca din vis.
La Iași stau boieri cu Cuza la masă
Și arată cu mâna o țară frumoasă,
Orașul în noapte de oameni e plin
Întâmpină domnul cu torțe și vin.
Se zguduie lumea de cele întâmplate
Și vor ca Unirea să nu se mai facă,
Dar Domnul din ceruri avea hotărât
Ca să unească acest sfânt pământ
Ștefan
Fireşte,
S-a născut domneşte.
Ştefan cel Sfînt,
Ştefan cel venit.
A fost mulţumit
Cu vitejie, şi înţelept.
El a domnit
Şi a devenit vestit.
Timişoara - 16 Decembrie 1989
Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.
La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.
La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.
Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.
Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.
Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.
Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”
O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.
Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.
Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !
Ajutor...eu cer!
Nu cred că a mai fost vreodată
În astă țară atât de multă ură,
Să vezi de dimineață-n noapte
Român cum pe român se-njură.
Și nu doar cei ce astăzi ne conduc
Și-aruncă vorbe-n stânga-dreapta,
La fel și noi ce foile am ștampilat
Îi acuzăm că ei ne-au croit soarta.
Nu știu în cine azi poți să te încrezi
Când vezi că toți au doar un interes,
Să urce sus fără privirea să întoarcă
Către acei ce cu speranță i-au ales.
Vedem că între noi există dezbinare
Și nu găsim drumul spre împăcare,
De ani de zile ne cer s-avem răbdare
Făr'a simți că-n noi se-adună supărare.
Cum aș putea să scriu despre unire
Când văd durerea din poporul meu,
Dar pot să-nalț o Sfântă rugăciune
Și ajutor să cer...la bunul Dumnezeu!
Rădăcini .
Ce-am fi noi fără istorie?
Dar fără rădăcini ,tradiții,obiceiuri ?
Ce ar fi Românul fără limba-i dulce ?
Te plâng și te iubesc țara mea frumoasă ,
Pământul tău e binecuvântat de zei
Cresc flori însângerate
Pe morminte de eroi
Prin sacrificiul lor
Cu o tară bogată și frumoasă
Ne am ales !
Așa este la noi...
Au înflorit salcâmii pe la noi;
Se-aud în toate curţile, poveşti,
Lãtrat de câini şi behãit de oi,
Pe tot întinsul Ţãrii Româneşti!
E linişte acum. Şi pace e,
Mãcar cã nu demult a fost rãzboi,
Ce ne-a împins în grea mizerie
Şi n-a luat şi pielea, mai apoi.
Vântul pustiu şi ploile, s-au dus,
Şi nu mai e nimic din tot ce-a fost!
Doar firul bolii, adunat pe fus,
Doar el a mai rãmas singurul gost.
Şi cine ştie-n anii care vin,
Poate cã se va mai schimba ceva...
Eu, pentru ţara mea, mã rog. Amin!
Sã aibã Dumnezeu grijã de ea!
29.05.2022, Zgorzelec, PL
Mica Unire
Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună
Să facem din țară una mai bună,
Să facem să cânte din inimă tristă
Un cântec de țară cum nu mai există.
Ne strigă din moarte viteazul Mihai
Să facem unirea pe vechiul ei plai,
La Alba ne cheamă bătrânii părinți
Să facem din țară ceva ca din vis.
La Iași stau boieri cu Cuza la masă
Și arată cu mâna o țară frumoasă,
Orașul în noapte de oameni e plin
Întâmpină domnul cu torțe și vin.
Se zguduie lumea de cele întâmplate
Și vor ca Unirea să nu se mai facă,
Dar Domnul din ceruri avea hotărât
Ca să unească acest sfânt pământ
Alte poezii ale autorului
Căzut în noapte
Iubito nu înopta acum
Spune-mi cât iubești
Întoarce-mă din drum
De vrei ace și povești
Dragoste vorbește-mi cald
Șoptește-mi amorul meu
Fără de ruj ori făr de fard
De vrei nopți cu un ateu
În tine am logodna sufletului
În care țin dorința mea
Chiar de pândești în colțul patului
Te devorez în mintea ta
Bei aerul din jurul nostru
Ca un vin de-îndrăgostiți
Hainelor nu le vezi rostu
Când te lipesc eu de pereți
Vrei cerul te voi înalța la el
Dar privești în jos și-n mine marea
În buze dulci și-n gustul lor caramel
Ce adânc lovește-n noi iubirea
Extazul nu-l mai definești
Limbilor nu le ajunge vorba
Întregi țipete cerești
Cobori din rai să fumăm ţigara
Clasa noastră.
Clasa noastră boierească
În tandem da-n altă casă
Cei croiți de acest neam
Dar nu poartă al său hram
Ei! să vezi copil din mine și beteag de a sa minte
Cel naiv de crede-n bine și de bine nu-s cuvinte
Crede-n țara românească și în rugi la o fereastră
Dară orice buruiană lângă casă vrea să crească
Și ce casă-i astă țară
Ce grădină de virtuți
Grădinarii sunt pe-afară
Și în casă doar corupți
Nu mai plângeți într-o droaie
Nu vă temeți de-astă ploaie
Căci din nori de nu e soare
Tragem norii și răsare
Între turnurile lacrimilor diafane
Între turnurile lacrimilor diafane ...
Așa mă simt uneori,
Nevoit, de neștiute sorți,
Să mă pierd în ochii tăi,
Să cad în visare,
Seara-n asfințit,
Către iubitu-mi Dumnezeu.
Căci rabd, la poarta suferinţei,
Voind să te mai văd încă odată
Și mă-nchin, făgăduind că altă dată
O să aprind un vis şi-n care,
Să lumineze, firav și neștiut,
Chipul iubitei mele
Alb, cu ochi albaștri, interzis
În mii de feluri.
Și iar mă rog la bunul Dumnezeu
Să nu mă lase muribund
Sfârșit de dorul iubitei mele, interzise
În mii de feluri neîntelese,
Pe nesfârșitul orizont de şoapte,
În războiul dintre zi și noapte,
Unde se nasc visele.
Acolo unde eu ... Acum...
nu mă mai regăsesc...
Sunt demiurg? Ori sunt creştin?
Sunt un Zamolxe fără coroană,
Ori sunt ultimul martir?
Mă simt pierdut,
Mă simt o flacără homerică,
Sau o scânteie-nlăcrimată,
Ce se îndreaptă către mare...
Iar ea, la fel ca mine,
păşeşte înspre moarte Incet,
cu fiecare pas, cu fiecare gând,
mi-aduc aminte,
De o Cartagină-n ruine...
Povestea de dragoste dintre noi,
E un duet oximoronic,
Un duet în care nu există dans în doi...
Așa se sting și flăcările tremurânde,
Cu priviri miloase, împătimite,
Precum lacustra de pe lacul de niciunde,
Ucisă de speranțe-nchipuite...
Un lant de patimi stă cuminte,
Așteptând la poarta suferinței,
ultimele sale zale,
Căci te-am regăsit...
Dar tu te stingi în uitare,
Iar lanțul devine tot mai mare, tot mai mare
Umbre și cuvinte
Și, deodată, în linistea adâncă
Două inimi bat vibrează încet
Trei cuvinte rascolite,
cad stancă
Cu brutalitatea unui cărturar inert
Diluviul secundelor recente
În scurta lor mișcare pe atlaz,
Cuprinde camera, pe nesimțite
În răstimpul de extaz.
Martor la întregul joc
Eul meu privea neputincios
La mine și la a mea ființă
Al meu surâs și-al meu noroc,
Rămân pe apă ca pe foc
Râmân un sublim oximoron
În celebrul vis drept cântăreț afon.
În teatrul gol gându-mi fuge către public
Și așa, timpul, a încremenit, fatidic.
Dar tu esti prea sus demon angelic
Ce-n sinea-ti porți adâncul adâncurilor
Prăpastia unui răsărit mojic
Un atentat la sărutul dimineților
Un Seth al nopților piramidale
Pe sub porții,
blesteme,
Zbori printre gânduri
Între rândurile mele .
Arthur și coroana de spini
Arthur! Bătrân monarh,
Al pădurilor ierarh,
Plânsetele celor mulți
Când le auzi, te rog, să ierți,
Trădarea și mânia,
Trufia și nebunia.
Firea noastră ce-o aveam
Ne amintește cum eram
Eram mai buni și mai cuminți
N-aveam arginți aveam doar sfinți
Credință era și mila
Nu iubirea cu de-a sila
Neamul tău, bătrâne urs,
Îl aminteam în orice vers
Ne-am săturat de atât suspin
Și blestem pe cel ce rupe
Din coroana ta de spini
Urletul din noi erupe
Și în plânset adormim.
Oscilații continue, Inimi și destine
În inerția unui sărut cinetic
Gândul meu atoll, impuls mecanic
Pătrunde-n timp efemer dar magic
Iar frecvența inimi-mi pare lanț de amintiri
Un șir monoton de pasiuni pierdute
A cărei diagrame statico-cinematică
Izbește firavul simțământ invariant
În proiecți ortogonale ale sufletului meu
Ce acceleraza unghiular în priviri făurite
De așa natură să mă-nfioare, și-mi par
Creații divine închistate-n perpetum infinite
În marșul ce mă apropie de tine
Energia mea se stinge
Și rămân fără cuvinte
Lumea mea cuantică, lanțană de sfere
Se pierde în durere
Un compendium de suspine
Mă ajută să găsesc un silogism
O teoremă un algoritm
Căzut în noapte
Iubito nu înopta acum
Spune-mi cât iubești
Întoarce-mă din drum
De vrei ace și povești
Dragoste vorbește-mi cald
Șoptește-mi amorul meu
Fără de ruj ori făr de fard
De vrei nopți cu un ateu
În tine am logodna sufletului
În care țin dorința mea
Chiar de pândești în colțul patului
Te devorez în mintea ta
Bei aerul din jurul nostru
Ca un vin de-îndrăgostiți
Hainelor nu le vezi rostu
Când te lipesc eu de pereți
Vrei cerul te voi înalța la el
Dar privești în jos și-n mine marea
În buze dulci și-n gustul lor caramel
Ce adânc lovește-n noi iubirea
Extazul nu-l mai definești
Limbilor nu le ajunge vorba
Întregi țipete cerești
Cobori din rai să fumăm ţigara
Clasa noastră.
Clasa noastră boierească
În tandem da-n altă casă
Cei croiți de acest neam
Dar nu poartă al său hram
Ei! să vezi copil din mine și beteag de a sa minte
Cel naiv de crede-n bine și de bine nu-s cuvinte
Crede-n țara românească și în rugi la o fereastră
Dară orice buruiană lângă casă vrea să crească
Și ce casă-i astă țară
Ce grădină de virtuți
Grădinarii sunt pe-afară
Și în casă doar corupți
Nu mai plângeți într-o droaie
Nu vă temeți de-astă ploaie
Căci din nori de nu e soare
Tragem norii și răsare
Între turnurile lacrimilor diafane
Între turnurile lacrimilor diafane ...
Așa mă simt uneori,
Nevoit, de neștiute sorți,
Să mă pierd în ochii tăi,
Să cad în visare,
Seara-n asfințit,
Către iubitu-mi Dumnezeu.
Căci rabd, la poarta suferinţei,
Voind să te mai văd încă odată
Și mă-nchin, făgăduind că altă dată
O să aprind un vis şi-n care,
Să lumineze, firav și neștiut,
Chipul iubitei mele
Alb, cu ochi albaștri, interzis
În mii de feluri.
Și iar mă rog la bunul Dumnezeu
Să nu mă lase muribund
Sfârșit de dorul iubitei mele, interzise
În mii de feluri neîntelese,
Pe nesfârșitul orizont de şoapte,
În războiul dintre zi și noapte,
Unde se nasc visele.
Acolo unde eu ... Acum...
nu mă mai regăsesc...
Sunt demiurg? Ori sunt creştin?
Sunt un Zamolxe fără coroană,
Ori sunt ultimul martir?
Mă simt pierdut,
Mă simt o flacără homerică,
Sau o scânteie-nlăcrimată,
Ce se îndreaptă către mare...
Iar ea, la fel ca mine,
păşeşte înspre moarte Incet,
cu fiecare pas, cu fiecare gând,
mi-aduc aminte,
De o Cartagină-n ruine...
Povestea de dragoste dintre noi,
E un duet oximoronic,
Un duet în care nu există dans în doi...
Așa se sting și flăcările tremurânde,
Cu priviri miloase, împătimite,
Precum lacustra de pe lacul de niciunde,
Ucisă de speranțe-nchipuite...
Un lant de patimi stă cuminte,
Așteptând la poarta suferinței,
ultimele sale zale,
Căci te-am regăsit...
Dar tu te stingi în uitare,
Iar lanțul devine tot mai mare, tot mai mare
Umbre și cuvinte
Și, deodată, în linistea adâncă
Două inimi bat vibrează încet
Trei cuvinte rascolite,
cad stancă
Cu brutalitatea unui cărturar inert
Diluviul secundelor recente
În scurta lor mișcare pe atlaz,
Cuprinde camera, pe nesimțite
În răstimpul de extaz.
Martor la întregul joc
Eul meu privea neputincios
La mine și la a mea ființă
Al meu surâs și-al meu noroc,
Rămân pe apă ca pe foc
Râmân un sublim oximoron
În celebrul vis drept cântăreț afon.
În teatrul gol gându-mi fuge către public
Și așa, timpul, a încremenit, fatidic.
Dar tu esti prea sus demon angelic
Ce-n sinea-ti porți adâncul adâncurilor
Prăpastia unui răsărit mojic
Un atentat la sărutul dimineților
Un Seth al nopților piramidale
Pe sub porții,
blesteme,
Zbori printre gânduri
Între rândurile mele .
Arthur și coroana de spini
Arthur! Bătrân monarh,
Al pădurilor ierarh,
Plânsetele celor mulți
Când le auzi, te rog, să ierți,
Trădarea și mânia,
Trufia și nebunia.
Firea noastră ce-o aveam
Ne amintește cum eram
Eram mai buni și mai cuminți
N-aveam arginți aveam doar sfinți
Credință era și mila
Nu iubirea cu de-a sila
Neamul tău, bătrâne urs,
Îl aminteam în orice vers
Ne-am săturat de atât suspin
Și blestem pe cel ce rupe
Din coroana ta de spini
Urletul din noi erupe
Și în plânset adormim.
Oscilații continue, Inimi și destine
În inerția unui sărut cinetic
Gândul meu atoll, impuls mecanic
Pătrunde-n timp efemer dar magic
Iar frecvența inimi-mi pare lanț de amintiri
Un șir monoton de pasiuni pierdute
A cărei diagrame statico-cinematică
Izbește firavul simțământ invariant
În proiecți ortogonale ale sufletului meu
Ce acceleraza unghiular în priviri făurite
De așa natură să mă-nfioare, și-mi par
Creații divine închistate-n perpetum infinite
În marșul ce mă apropie de tine
Energia mea se stinge
Și rămân fără cuvinte
Lumea mea cuantică, lanțană de sfere
Se pierde în durere
Un compendium de suspine
Mă ajută să găsesc un silogism
O teoremă un algoritm