A plecat tata..

Par o copilă, uneori,

Cu vise-n păr, cu flori în zori,

Dar port pe umeri, nevăzut,

Un dor adânc, un gând tăcut.

Par o copilă, uneori,

Cu râsul prins în vis și flori,

Dar port pe umeri, zi de zi,

Povara unor amintiri.

Mă bucur încă de ce-i mic,

De vânt, de ploaie, de un chic,

Dar viața-n taină mi-a lăsat

Și lacrimi ce m-au încercat.

Încerc să râd, să nu mă frâng,

Să cred că-n mine-i foc adânc,

Că orice vânt ar vrea să bată,

Eu tot rămân… mereu întreagă.

Dragostea ne-întâmplată nu va trece niciodată,

Rămâne-n gând o flacără ce arde blând, curată.

E visul ce nu s-a-mplinit, dar ne-a schimbat tăcut,

E dorul fără margini, ce-n suflet a crescut.

Rămâne-n amintiri un glas ce n-a vorbit destul,

O umbră de lumină pierdută în tumult.

Un pas ce nu s-a făcut, o mână ce-a rămas,

O clipă ce, în loc să vină, s-a frânt în al său ceas.

Dar dragostea, deși tăcută, e vie undeva,

O amintire ce tresare, străină de uitare.

Căci ce n-a fost, nu poate fi pierdut pe niciun drum,

Rămâne-n noi ca un ecou, în umbra unui fum.

Omagiu lui Mihai Eminescu

Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,

Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.

Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,

Și limba dulce-n slove ai ascuns.

Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,

Pe ape line dorul să le-nfrângă.

Iar stelele, cu farmecul tău viu,

S-au prins în horă-n cerul azuriu.

Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,

Și-n fiecare vers vibrează firea.

Ai pus în cuvinte un neam întreg,

Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.

Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,

Cu gând curat și suflet legământ.

Ești steaua noastră-n zarea infinită,

Purtând mereu lumina ta vrăjită.

Pune suflet, dacă ai,

Nu trăi pe drumuri vai.

Tot ce faci, să faci cu rost,

Nu lăsa nimic pe post.

Fii prezent în ce gândești,

Nu doar trecător să ești.

Vorba goală nu te-ajută,

Fapta bună-i mai tăcută.

Pune suflet în iubire,

În prietenii, în trăire.

Căci ce dai, se va întoarce,

Chiar și-n vremuri când te-ar arde.

Viața-i scurtă, dar frumoasă,

Dacă pui inima-n casă.

Fii cu totul în ce dai,

Pune suflet, dacă ai.

Scut de iubire

Doamne, dă-mi  scut de iubire,

Nu săgeți ce dor și dor,

Să nu rănesc în răzbunare,

Ci-n tăcere să cobor.

Dă-mi o inimă ce iartă,

Chiar când sufletu-i sfâșiat,

Să rămân lumină-n noapte,

Nu cuvânt întunecat.

Nu-mi da arme de dreptate

Dacă dorul e prea greu,

Dă-mi răbdare și blândețe,

Și puterea din cuvântul Tău.

Să fiu pace în furtună,

Să alin, nu să strivesc,

Chiar când inima-mi suspină,

Să iubesc… și-n rău, și-n chin, smerit.

⸻

Dincolo de timp

Te port în gând, zi după zi,
Oricât aș vrea, nu pot fugi.
De când privirea ți-am zărit,
Ceva în mine s-a schimbat subit.

Ne întâlnim ca din destin,
Un zâmbet blând, un dor senin.
Și mă întreb, e doar o șoaptă
Sau soarta-n taină ne așteaptă?

Oriunde merg, te simt aproape,
Ca un ecou prins între pleoape.
Poate că timpul ne desparte,
Dar inima spre tine bate.

De-ar fi să schimb ce-a fost să fie,
Aș rupe dorul pe hârtie,
Dar scriu și scriu, iar gândul meu
Se-ntoarce tot la chipul tău.

Și poate într-o zi, cândva,
Când vântul vremii va sufla,
Vom ști că n-a fost întâmplare,
Ci suflete chemate-n zare.

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Încă o lună amară,

Încă o viață sărmană,

Încă o zi în care nu mă simt bine,

Încă o zi în care nu sunt cu tine,

E trist și rece în inima mea,

Când tu lipsită ești din viața mea.

Încă un pic și voi muri,

Încă un pic și nu voi mai trăi,

Voi sta sub a vieții reci cruce,

Iar tristețea pe umeri nu o voi mai duce.

Unde ești tu, bătrână noapte?

Acum, când am nevoie de tine?

Mi-e dor de tine, tanara moarte;

Tu vino iarăși pe la mine.

Să stăm sub clar de lună

Și să ne povestim din viață;

Cu tine, tânără moarte,

Vreau sa fim iar împreună

Să-ți simt liniștea furibundă 

Ce-o emani ca pe-o ceață.

Dulcea mea moarte!

Vino azi, vino si maine!

Căci vreau sa te iubesc

Doar pe tine, nemuritoare moarte!

Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc 
Printre liniştea eternă care tremură în pini, 
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc 
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini. 

Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii. 
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt, 
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii, 
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ. 

Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit, 
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat, 
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit, 
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.

Primavara-n suflet sau doar printre noi?

Un simplu anotimp,cuprins de nenumarate ploi.

Un rau de lacrimi reci,scurgandu-se-n trecut,

O singura alinare,sa-mi fie de temut.       

Cat de fragil si tandru,este un simplu om,

Trecator prin lume,dar cu sufletul gol.

Transformand realitatea, intr-un vis lucid

Rasunand din rasputeri,urletul neauzit. 

De ce lasam uitarea,pierduta printre vai ?

Dar si nepasarea,scurgandu-se intre noi.

Prea multa rautate,durere si suspin,

Pentru o viata rece,cu un necunoscut destin.

Un sir lung de ganduri,despre viata toata 

O alinare calda,tinandu-ma strans de speranta.

Dar ce sens au toate framantarile interioare?

Daca la final,moartea are rezolvare.          

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...