Gheața
gheața de sub mine e tot mai subțire,
o simt cum crapă sub pașii mei grei,
și orice mișcare oricât de ușoară,
mă poate lăsa să mă pierd printre ei.
imi țin răsuflarea dar frigul mă arde,
nu știu cât timp mai pot să rezist.
poate că mâine n-o să mai fie,
poate că mâine n-o să exist.
intind mâna-n gol, dar nimeni nu vine,
nimeni nu vede că sunt pe final
că gheața se rupe, că lumea ma uită
că-n mine e haos, tăcere și val.
Poems in the same category
Prevestire
Pesemne mă trezesc în vis
Fac ochii mari, ceva de nedescris,
Neîncetat mă minunez, așa ceva
Să vezi și să nu crezi…
E mai presus de noi,
Se naște o dilemă
Tu al cui ești?
Devine o problemă…
Respir adânc, pornesc în căutare
Ma liniștesc, răspund la întrebare
Tu ești! Al meu ursit…
Te vad, abia ce te-am zărit
Te urmăresc, abia îți tin pasul
Te regăsesc, atunci când sună ceasul
N-apuc să-ți spun…
Stânga-mprejur și mă întorc din drum.
Tu ai plecat, eu m-am salvat
Urma o rugăciune, un legănat
Mare păcat când am aflat
Că visul meu, a fost adevărat.
Eliberarea
Vocile îți vorbesc,
Șoaptele te înnebunesc
Ele strigă neîncetat
Sari..., mori înecat.
Ești un nimeni, un nimic,
Încă de când erai un copil mic.
Vinul vorbește, vodka gândește,
Iar creierul meu încetinește
Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge
Asta e moartea, lipsa vieții,
Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...
Ultima clipă
Vicii pe mină,
Lacrimi pe pat,
Viața nui dulce
Țin în mine și tac
Tristețe în suflet,
Cuțite piaproape,
Ma concentrez
Închid ochii și moarte
De ce să m-apuc?
Și ce să mai fac?
Ce va fi înainte ?
Mă retrag eu și tac,
Dar acum nu mii frică
De spaimă nu mor
Căci ultima clipă
Se trăiește ușor.
Cârtița
Stau,
nu simt nici gerul, nici incendiul;
deși tremur, nu-i de vină curentul...
Nu mă mișc,
deși încerc un vârf de deget să ridic,
nu reușesc, privesc și mă oftic...
Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–
acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;
după care speranța i s-a scufundat...
Cu ochii închiși,
mă gândesc la amintirea veche cu mine,
m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...
Nu mă știu,
dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,
așa că mai bine stau și-i ascult...
Se întâmplă mai rar,
să-i aud cum aprind un mic dar,
și acela parcă luminează tot în zadar...
Alteori îi auzeam pe alții,
apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,
să treacă și să-mi mai ude măcar macii.
Prin întregul tot mai negru,
ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,
să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...
mereu.
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Autor: Alina Zamurca 🎀
Te-ai dus și tu...
Trag de porți și se deschid greoi,
Câini bătrâni lătrând pustiul,
De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi
C-am rămas doar eu "fiul".
Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,
Ai uitat de toți, de noi,
Cei ce-ți plâng pe urmă roi
Căci n-ai să te-ntorci înapoi.
Am râs cu tine, cât am stat
Nici o vorbă n-ai suflat.
Ochii împăcat ți-ai închis,
Zâmbetul-ți trădează un vis.
Am blestemat tradiții vechi
Și crucea eu am purtat-o la priveghi.
Toți se grăbeau pe lângă mine,
Dar crucea tot în față vine.
Clipa-n care te-am atins
Toată viața-n mine s-a stins,
Chinul tău de ani strâns
S-a eliberat prin al meu plâns.
Am înălțat crucea la cer
Și-a căzut grea ca un fier
Trăgându-mă-n genunchi sub ea,
Arătându-mi cum te scapă-n groapă,
Slăbind, mai mult ea mă ținea.
Simțeam cum pe mine mă sapă,
Victimă a prietenei Morți,
Să te uite, să nu plângă toți,
Ci doar eu, singur și sfânt,
Să astup al tău mormânt.
Am plâns cum n-am crezut vreodată,
Că până și Moartea s-a ascuns furioasă
Crezând c-a mea dragoste-i trădată
Și n-am s-o mai vreau mireasă.
Dar mai bine așa i-a fost,
Decât să chinuie fără rost...
Poarta-n urmă îi se închide,
Ea încă speră că mai vine...
Prevestire
Pesemne mă trezesc în vis
Fac ochii mari, ceva de nedescris,
Neîncetat mă minunez, așa ceva
Să vezi și să nu crezi…
E mai presus de noi,
Se naște o dilemă
Tu al cui ești?
Devine o problemă…
Respir adânc, pornesc în căutare
Ma liniștesc, răspund la întrebare
Tu ești! Al meu ursit…
Te vad, abia ce te-am zărit
Te urmăresc, abia îți tin pasul
Te regăsesc, atunci când sună ceasul
N-apuc să-ți spun…
Stânga-mprejur și mă întorc din drum.
Tu ai plecat, eu m-am salvat
Urma o rugăciune, un legănat
Mare păcat când am aflat
Că visul meu, a fost adevărat.
Eliberarea
Vocile îți vorbesc,
Șoaptele te înnebunesc
Ele strigă neîncetat
Sari..., mori înecat.
Ești un nimeni, un nimic,
Încă de când erai un copil mic.
Vinul vorbește, vodka gândește,
Iar creierul meu încetinește
Se stinge..., durerea nu mă va mai atinge
Asta e moartea, lipsa vieții,
Unde nu te poți afla intre pereții tristeții...
Ultima clipă
Vicii pe mină,
Lacrimi pe pat,
Viața nui dulce
Țin în mine și tac
Tristețe în suflet,
Cuțite piaproape,
Ma concentrez
Închid ochii și moarte
De ce să m-apuc?
Și ce să mai fac?
Ce va fi înainte ?
Mă retrag eu și tac,
Dar acum nu mii frică
De spaimă nu mor
Căci ultima clipă
Se trăiește ușor.
Cârtița
Stau,
nu simt nici gerul, nici incendiul;
deși tremur, nu-i de vină curentul...
Nu mă mișc,
deși încerc un vârf de deget să ridic,
nu reușesc, privesc și mă oftic...
Și degeaba se chinuie fostu-mi lăcaș–
acum e gol, chiar dacă l-au îmbrăcat;
după care speranța i s-a scufundat...
Cu ochii închiși,
mă gândesc la amintirea veche cu mine,
m-aș întoarce să le zic și lor că nu e bine...
Nu mă știu,
dacă plâng, nu e ca și cum ei mă aud,
așa că mai bine stau și-i ascult...
Se întâmplă mai rar,
să-i aud cum aprind un mic dar,
și acela parcă luminează tot în zadar...
Alteori îi auzeam pe alții,
apoi mă gândeam și la ai mei... săracii,
să treacă și să-mi mai ude măcar macii.
Prin întregul tot mai negru,
ascult și aștept să vină sfârșitul cel greu,
să apară și el când și ei se vor sătura să vină la mine...
mereu.
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Autor: Alina Zamurca 🎀
Te-ai dus și tu...
Trag de porți și se deschid greoi,
Câini bătrâni lătrând pustiul,
De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi
C-am rămas doar eu "fiul".
Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,
Ai uitat de toți, de noi,
Cei ce-ți plâng pe urmă roi
Căci n-ai să te-ntorci înapoi.
Am râs cu tine, cât am stat
Nici o vorbă n-ai suflat.
Ochii împăcat ți-ai închis,
Zâmbetul-ți trădează un vis.
Am blestemat tradiții vechi
Și crucea eu am purtat-o la priveghi.
Toți se grăbeau pe lângă mine,
Dar crucea tot în față vine.
Clipa-n care te-am atins
Toată viața-n mine s-a stins,
Chinul tău de ani strâns
S-a eliberat prin al meu plâns.
Am înălțat crucea la cer
Și-a căzut grea ca un fier
Trăgându-mă-n genunchi sub ea,
Arătându-mi cum te scapă-n groapă,
Slăbind, mai mult ea mă ținea.
Simțeam cum pe mine mă sapă,
Victimă a prietenei Morți,
Să te uite, să nu plângă toți,
Ci doar eu, singur și sfânt,
Să astup al tău mormânt.
Am plâns cum n-am crezut vreodată,
Că până și Moartea s-a ascuns furioasă
Crezând c-a mea dragoste-i trădată
Și n-am s-o mai vreau mireasă.
Dar mai bine așa i-a fost,
Decât să chinuie fără rost...
Poarta-n urmă îi se închide,
Ea încă speră că mai vine...
Other poems by the author
Străinule
străinule, tu ce mai faci?
te mai oprești pe drum, vreodată?
mai rătăcești prin amintiri
sau le-ai uitat, ca altădată?
străinule, tu ce mai zici?
iți mai vorbești măcar în gând?
te mai întrebi de ce-ai plecat
sau te convingi că-i totu-n rând?
străinule, tu cum te simți?
te doare lipsa mea vreodată?
ori tu traiesti fără regret,
ca și cum n-am fost odată?
străinule, ce ai mai făcut?
ai mai privit în urma ta?
sau ți-ai găsit alt drum mai bun,
fără să-ți pese cineva?
străinule, cum mai gândești?
mai crezi în vorbe, promisiuni?
mai juri că n-o să pleci vreodată
sau taci, ca-n toate cele luni?
străinule, îmi ești străin.
si te privesc ca pe oricine.
nu te mai caut. nu mai doare.
nu mai există noi – nici mâine.
Nu te-am rugat
nu te-am rugat să-mi cumperi flori,
nici să-mi aduci cadouri scumpe,
ca orice fată, uneori,
am vrut atentie si gesturi multe.
nu te-am rugat să-mi juri pe stele,
nici să promiți ce n-ai simțit,
dar uneori, în nopți rebele,
mă întrebam dac-ai iubit.
eram naivă, visătoare,
stiam că taci, dar totuși simți,
că dragostea nu-i doar o floare,
ci o privire printre sfinți.
eram prea proastă, prinsă-n vise,
credeam că dorul te-a durut,
dar azi privesc ușor surprinsă
si vad cum tu te-ai prefăcut.
nu te-am rugat să fii aproape,
dar uneori, în nopți cu vânt,
aș fi vrut doar o vorbă-n șoapte,
semn că eu mai-ți sunt în gând.
Nu te-am rugat 2
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
Sub masti de fier
Privești în oglindă, dar vezi doar un chip,
Ascuns în minciuni, invidie și chin,
Pe internet, te arăți fericit,
Dar sufletul tău e gol și plin de venin.
Nu ne-am născut cu ură în noi,
Dar alegem să ne-mbrăcăm în ceață,
Purtăm măști grele și nu vedem roi,
De oameni ce caută speranță.
Nu ai ales să te naști în furtună,
Dar alegi să te lupți într-un război mut,
Între iubire și ură, găsești o minciună,
Și uiți că-n adânc, toți suntem la fel născuți.
Drumuri de Dor
Plecăm departe, lăsând în urmă plaiul,
Dealuri tăcute, părinți la geam privesc,
Cu dor în suflet ne uităm graiul,
În țări străine speranțe ne clădesc.
Moldova, mă întorc la tine-n zori,
Cu pași pe drum bătut,
Părinții ne așteaptă, cu ochii plini de dor,
În inimă purtăm pământul cel tăcut.
În ochii lor, iubirea stă cuminte,
Când trenul trece, plecăm în depărtări,
Ne cheamă dealuri, păduri ce-s fără minte,
Întoarce-te, măcar în vis, când cazi în zări.
Pământul nostru plânge că-i uitat,
Fântâni ce s-au uscat în așteptare,
Moldova-i tot acasă, neschimbat,
Dar noi plecăm, cu visuri în schimbare.
Străinule
străinule, tu ce mai faci?
te mai oprești pe drum, vreodată?
mai rătăcești prin amintiri
sau le-ai uitat, ca altădată?
străinule, tu ce mai zici?
iți mai vorbești măcar în gând?
te mai întrebi de ce-ai plecat
sau te convingi că-i totu-n rând?
străinule, tu cum te simți?
te doare lipsa mea vreodată?
ori tu traiesti fără regret,
ca și cum n-am fost odată?
străinule, ce ai mai făcut?
ai mai privit în urma ta?
sau ți-ai găsit alt drum mai bun,
fără să-ți pese cineva?
străinule, cum mai gândești?
mai crezi în vorbe, promisiuni?
mai juri că n-o să pleci vreodată
sau taci, ca-n toate cele luni?
străinule, îmi ești străin.
si te privesc ca pe oricine.
nu te mai caut. nu mai doare.
nu mai există noi – nici mâine.
Nu te-am rugat
nu te-am rugat să-mi cumperi flori,
nici să-mi aduci cadouri scumpe,
ca orice fată, uneori,
am vrut atentie si gesturi multe.
nu te-am rugat să-mi juri pe stele,
nici să promiți ce n-ai simțit,
dar uneori, în nopți rebele,
mă întrebam dac-ai iubit.
eram naivă, visătoare,
stiam că taci, dar totuși simți,
că dragostea nu-i doar o floare,
ci o privire printre sfinți.
eram prea proastă, prinsă-n vise,
credeam că dorul te-a durut,
dar azi privesc ușor surprinsă
si vad cum tu te-ai prefăcut.
nu te-am rugat să fii aproape,
dar uneori, în nopți cu vânt,
aș fi vrut doar o vorbă-n șoapte,
semn că eu mai-ți sunt în gând.
Nu te-am rugat 2
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
Sub masti de fier
Privești în oglindă, dar vezi doar un chip,
Ascuns în minciuni, invidie și chin,
Pe internet, te arăți fericit,
Dar sufletul tău e gol și plin de venin.
Nu ne-am născut cu ură în noi,
Dar alegem să ne-mbrăcăm în ceață,
Purtăm măști grele și nu vedem roi,
De oameni ce caută speranță.
Nu ai ales să te naști în furtună,
Dar alegi să te lupți într-un război mut,
Între iubire și ură, găsești o minciună,
Și uiți că-n adânc, toți suntem la fel născuți.
Drumuri de Dor
Plecăm departe, lăsând în urmă plaiul,
Dealuri tăcute, părinți la geam privesc,
Cu dor în suflet ne uităm graiul,
În țări străine speranțe ne clădesc.
Moldova, mă întorc la tine-n zori,
Cu pași pe drum bătut,
Părinții ne așteaptă, cu ochii plini de dor,
În inimă purtăm pământul cel tăcut.
În ochii lor, iubirea stă cuminte,
Când trenul trece, plecăm în depărtări,
Ne cheamă dealuri, păduri ce-s fără minte,
Întoarce-te, măcar în vis, când cazi în zări.
Pământul nostru plânge că-i uitat,
Fântâni ce s-au uscat în așteptare,
Moldova-i tot acasă, neschimbat,
Dar noi plecăm, cu visuri în schimbare.