Eliberare
Mi-e greu să suflu-n lumânare,
Căci sufletul îmi este istovit,
Și nu mai simt pământul sub picioare,
Ci levitez pe-un vis neîmplinit.
Lumina galbenă sălășluiește în odaie,
Și simt că dorm cu Luna-n pat,
Pustiul ei îmi curge-n păr șuvoaie,
În ceara lumânării aproape-s îngropat.
În sfeșnic parcă mi-i întreaga viață,
Fitilul ars e aidoma ce-am trăit,
Și simt mucarnița în fiecare dimineață,
Cum se preschimbă-n moartea cu chipul ceruit.
Mi-e pâlpâirea rece și într-un tremurat,
O aripă de înger ușor o întremează,
Zăresc o siluetă cu ochiul meu uscat,
Cum stinge lumânarea și mă eliberează.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 7 decembrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 706
Poezii din aceiaşi categorie
Plânsete neauzite
După fiecare drum,
În urmă e lăsat un scrum.
Un scrum plin de durere,
Ce aduce o adâncă tăcere.
Pierderea cuiva este dureroasă,
Dar de altfel şi firească,
Ea te lasă fără zâmbete
În suflet îți aduce tunete.
Un ultim rămas bun e tot ce-ți poți dori,
Deoarece moartea nu o poți preveni.
Nu îți stă în putere,
Să opreşti această durere...
Viața e un lucru valoros
Ce trebuie luat în serios
Fără suferință şi plâns
Viața nu-i ceva de ascuns.
Chip de lemn
Răsare-n zare-un timp uitat,
Trecut de mine, petrecut,
Prin vânt și pomi am rătăcit,
Pe urme vechi ce-au dispărut.
Caut tăcerea în pielea-mi subțire,
Purtând liniștea ca pe-o rană —
Sângerez din pasul stâng
Și trupul meu în piatră se așează.
Păsări țipă din văzduh,
Iar iarba crește-n tonuri gri,
Furtuna curge ca un duh
Pe câmpuri reci și obosite.
Durerea-mi tace-n gând și piept,
Purtând o haină grea, de lut,
Și ploaia-mi cade-n sânge drept,
Când lemnul greu mi-e așternut.
Cavou de liniște pustie —
Mă strânge dulce, mă dezleagă.
Sub el, privind spre bolta vie,
Capacul blând de lemn mă leagă.
Nici om, nici glas, nimic în jur —
Doar dorul cel de nepurtat.
Unde sunteți, voi, făpturi?
Mi-s mâinile pe piept uitat.
Cuvinte stinse-mi ard în tâmple,
Fără rost, dar tot mai vii.
Rostesc finalul — clipă simplă
Blasfemiată de trandafiri.
Conturul vieții mi-l desfac
Ca pe o pânză-n vântul greu.
Număr încet, tot mai sărac:
Zilele curg… apoi — un zeu
Mă-nchide-n lemn. Tăcere. Eu
Nesiguranța
1.Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că Dumnezeu nu e. N-a existat.
Că te-ai trezit și azi, tu, pur și simplu
Că viața ta-i un simplu ciclu?...
2. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că nimeni nu te-a semănat,
Că tot ce vezi e de la sine,
Că nu El te-a creat pe tine.
3. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că inima n-a încetat
Pentru că soarta ta așa e scrisă
Și nu crezi că de El ea e decisă...
4. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că orice faci, nimic nu e păcat.
Că după moarte doar te duci și-atât.
Că nu Domnul te-a conceput.
5. Tu nu ești sigur că ce crezi e-adevărat.
Tu nu știi asta. Doar ești înșelat.
Tu nu vrei azi să recunoști
Că, 'colo-n cer cu multe oști,
Exist-un singur Dumnezeu
Ce azi privește-n dreptul tău?
Cu moartea vreau să mă însor acum
Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?
Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.
Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.
M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!
Și dacă...
Și dacă moartea e prezentă
Și așteaptă într-o stare latentă
Doar suflul să ți-l ia
Își urmărește privirea
Și sufletul cum ți se golește
Și dacă e prezentă, uitându-se la tine
Cum tot mai multe urme îți lasă
Te vrea dar nu te ia ,căci știe
Că tot mai dulce ești atunci când...
Inima ți-e plină de suspine.
Te observă din ce în ce mai aproape
Își respiră în fața fără să o vezi
Dar tu simți fiorul pe care ,
Il vei îmbrățișa într-un final.
În sfârșit ne-am întâlnit.
Cinstit
Legată de mâini,
picioarele pe nisipul fierbinte ca focul.
Cerul negru s-a făcut
stelele s-au spart de când
Trădare. Suflet al nimănui
Sabia dușmanului, peste mine a dat.
am fost rănită, dar
am uitat să mor.
Semnificația vieții mi-a dispărut
din vedere ca și din gând,
Voi rosti pe franceză ultima frază
Au revoir nu a fost rost să exist!
Nu pot să vă privesc cinstit în ochi,
Mă evapor ca aerul,
ce trece mereu prin copaci și vânt.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 14.11.2024
Plânsete neauzite
După fiecare drum,
În urmă e lăsat un scrum.
Un scrum plin de durere,
Ce aduce o adâncă tăcere.
Pierderea cuiva este dureroasă,
Dar de altfel şi firească,
Ea te lasă fără zâmbete
În suflet îți aduce tunete.
Un ultim rămas bun e tot ce-ți poți dori,
Deoarece moartea nu o poți preveni.
Nu îți stă în putere,
Să opreşti această durere...
Viața e un lucru valoros
Ce trebuie luat în serios
Fără suferință şi plâns
Viața nu-i ceva de ascuns.
Chip de lemn
Răsare-n zare-un timp uitat,
Trecut de mine, petrecut,
Prin vânt și pomi am rătăcit,
Pe urme vechi ce-au dispărut.
Caut tăcerea în pielea-mi subțire,
Purtând liniștea ca pe-o rană —
Sângerez din pasul stâng
Și trupul meu în piatră se așează.
Păsări țipă din văzduh,
Iar iarba crește-n tonuri gri,
Furtuna curge ca un duh
Pe câmpuri reci și obosite.
Durerea-mi tace-n gând și piept,
Purtând o haină grea, de lut,
Și ploaia-mi cade-n sânge drept,
Când lemnul greu mi-e așternut.
Cavou de liniște pustie —
Mă strânge dulce, mă dezleagă.
Sub el, privind spre bolta vie,
Capacul blând de lemn mă leagă.
Nici om, nici glas, nimic în jur —
Doar dorul cel de nepurtat.
Unde sunteți, voi, făpturi?
Mi-s mâinile pe piept uitat.
Cuvinte stinse-mi ard în tâmple,
Fără rost, dar tot mai vii.
Rostesc finalul — clipă simplă
Blasfemiată de trandafiri.
Conturul vieții mi-l desfac
Ca pe o pânză-n vântul greu.
Număr încet, tot mai sărac:
Zilele curg… apoi — un zeu
Mă-nchide-n lemn. Tăcere. Eu
Nesiguranța
1.Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că Dumnezeu nu e. N-a existat.
Că te-ai trezit și azi, tu, pur și simplu
Că viața ta-i un simplu ciclu?...
2. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că nimeni nu te-a semănat,
Că tot ce vezi e de la sine,
Că nu El te-a creat pe tine.
3. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că inima n-a încetat
Pentru că soarta ta așa e scrisă
Și nu crezi că de El ea e decisă...
4. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?
Că orice faci, nimic nu e păcat.
Că după moarte doar te duci și-atât.
Că nu Domnul te-a conceput.
5. Tu nu ești sigur că ce crezi e-adevărat.
Tu nu știi asta. Doar ești înșelat.
Tu nu vrei azi să recunoști
Că, 'colo-n cer cu multe oști,
Exist-un singur Dumnezeu
Ce azi privește-n dreptul tău?
Cu moartea vreau să mă însor acum
Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?
Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.
Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.
M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!
Și dacă...
Și dacă moartea e prezentă
Și așteaptă într-o stare latentă
Doar suflul să ți-l ia
Își urmărește privirea
Și sufletul cum ți se golește
Și dacă e prezentă, uitându-se la tine
Cum tot mai multe urme îți lasă
Te vrea dar nu te ia ,căci știe
Că tot mai dulce ești atunci când...
Inima ți-e plină de suspine.
Te observă din ce în ce mai aproape
Își respiră în fața fără să o vezi
Dar tu simți fiorul pe care ,
Il vei îmbrățișa într-un final.
În sfârșit ne-am întâlnit.
Cinstit
Legată de mâini,
picioarele pe nisipul fierbinte ca focul.
Cerul negru s-a făcut
stelele s-au spart de când
Trădare. Suflet al nimănui
Sabia dușmanului, peste mine a dat.
am fost rănită, dar
am uitat să mor.
Semnificația vieții mi-a dispărut
din vedere ca și din gând,
Voi rosti pe franceză ultima frază
Au revoir nu a fost rost să exist!
Nu pot să vă privesc cinstit în ochi,
Mă evapor ca aerul,
ce trece mereu prin copaci și vânt.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 14.11.2024
Alte poezii ale autorului
Boabe de rouă
Roua pe iarbă zilele-și curmă,
Oile urcă răsfirate de turmă,
Pământul își plânge iarba păscută,
Și toată pădurea astăzi e mută.
Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,
Groaza-mi sporește sub mângâieri,
Tot câmpul devine într-o clipă arid,
Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.
Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,
Frunzele tremură, moarte în cale,
Raze fierbinți în mine se frâng,
Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.
Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,
Din zâmbetul tău seva îmi trag,
Din iarbă cu patos roua o strâng,
Și bob cu bob îți împletesc un șirag.
Noaptea sfârșește și zori se ivesc,
Iarba surâde la ziua cea nouă,
Stai tristă, și plângi, și privesc,
Cum lacrima ta devine boabe de rouă.
Tata
Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,
Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,
Am râs cu el o viață întreagă,
Și-am tras din greu la același jug.
Și-mi amintesc când am săpat fântâna,
Și viață am dat la totul dimprejur,
Plângând îmi strânse strașnic mâna,
Și îmi părea că-n el e totul pur.
Pe blânda mamă o iubea nespus,
Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,
Iar ea cu sufletul adânc străpuns,
Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.
Și viața curse ca un râu cu miere,
Cu toate rânduite de-același ritual,
Și le spuneam plângând, la revedere,
Când mă duceam la horă sau la bal.
Acum în leagănul micuț îmi șade fata,
La fel, ne-om înhăma la același jug,
Și din același tei tăiat demult de tata,
Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.
Un vechi velier
În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,
Împingând spre țărm cel mai vechi velier,
Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,
Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.
În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,
Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,
Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,
La capătul mării, coborî, stingându-se încet.
În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,
Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,
Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,
Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.
Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,
De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,
Din prova, din pupa, din catarge și obadă,
Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,
Să mă şteargă apa mării cu-n val,
Apoi să plâng, să râd, şi să strig,
Că tot ce-am trăit a fost în zadar.
Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,
Să plutesc peste ruina din mine,
Spini din coroana Domnului să smulg,
Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.
Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,
Veniţi să mă vedeţi răstignit,
Tristeţi alături de mine să paşteţi,
În clipa din urmă să mă ştiu iubit.
În tihnă apoi să mă îngropaţi,
Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,
Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,
Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.
Boabe de rouă
Roua pe iarbă zilele-și curmă,
Oile urcă răsfirate de turmă,
Pământul își plânge iarba păscută,
Și toată pădurea astăzi e mută.
Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,
Groaza-mi sporește sub mângâieri,
Tot câmpul devine într-o clipă arid,
Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.
Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,
Frunzele tremură, moarte în cale,
Raze fierbinți în mine se frâng,
Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.
Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,
Din zâmbetul tău seva îmi trag,
Din iarbă cu patos roua o strâng,
Și bob cu bob îți împletesc un șirag.
Noaptea sfârșește și zori se ivesc,
Iarba surâde la ziua cea nouă,
Stai tristă, și plângi, și privesc,
Cum lacrima ta devine boabe de rouă.
Tata
Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,
Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,
Am râs cu el o viață întreagă,
Și-am tras din greu la același jug.
Și-mi amintesc când am săpat fântâna,
Și viață am dat la totul dimprejur,
Plângând îmi strânse strașnic mâna,
Și îmi părea că-n el e totul pur.
Pe blânda mamă o iubea nespus,
Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,
Iar ea cu sufletul adânc străpuns,
Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.
Și viața curse ca un râu cu miere,
Cu toate rânduite de-același ritual,
Și le spuneam plângând, la revedere,
Când mă duceam la horă sau la bal.
Acum în leagănul micuț îmi șade fata,
La fel, ne-om înhăma la același jug,
Și din același tei tăiat demult de tata,
Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.
Un vechi velier
În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,
Împingând spre țărm cel mai vechi velier,
Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,
Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.
În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,
Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,
Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,
La capătul mării, coborî, stingându-se încet.
În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,
Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,
Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,
Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.
Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,
De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,
Din prova, din pupa, din catarge și obadă,
Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip
Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,
Să mă şteargă apa mării cu-n val,
Apoi să plâng, să râd, şi să strig,
Că tot ce-am trăit a fost în zadar.
Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,
Să plutesc peste ruina din mine,
Spini din coroana Domnului să smulg,
Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în vine.
Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,
Veniţi să mă vedeţi răstignit,
Tristeţi alături de mine să paşteţi,
În clipa din urmă să mă ştiu iubit.
În tihnă apoi să mă îngropaţi,
Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,
Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,
Să mai citesc câte unul din vreme în vreme.