Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 29 octombrie
Vizualizări: 37